Ceremonialul melancoliei

 

Iulian Boldea

 

Un aer de dezabuzare abia camuflată străbate poezia lui Ion Cristofor din volumul O cuşcă pentru poet (Casa Cărţii de Ştiinţă, 2008). Versurile trădează o oboseală existenţială, un gust al amărăciunii atoatebiruitor, o abulie ce stăpâneşte gesturile, trăirile, gândurile poetului: „Ai obosit să mai citeşti viitorul în stele/ trecutul se topeşte ca sarea în staniştea oilor/ destinul tău se cufundă în behăitul lor unanim// doar porumbelul se mai roteşte disperat/ peste potopul cuvintelor tale// nicio ramură verde/ nicio stea nicio lumină cât de firavă/ nicio musculiţă niciun verset niciun semn// doar numele tău ca o stihie/ scrijelit pe putreda cruce de lemn“. Imageria teratomorfă, senzaţia persistentă a agonicului, ca şi sentimentul alienării, al vieţuirii într-o lume cu contururi înstrăinate sunt dominantele acestor poeme crepusculare şi, în acelaşi timp, neconcesive, din care orice iluzie a redempţiunii pare a se fi retras („Tristeţea se depunea în noi ca o pulbere fină/ ca sarea mării pe vâsle ca burniţa-n arbori// glasul Domnului se auzea limpede ca un urlet/ încâlcind gramatica lupilor/ într-o oglindă de pământ/ chipul tău se întunecă sau poate răsare// morţii dansează cu arborii pe câmp/ străini în pământuri străine/ rătăcind cu falşii lor idoli pe mare“). Fire mai degrabă introspectivă, retractilă, decât dedată exteriorităţii, Ion Cristofor ne oferă în această carte recentă şi câteva autoportrete lirice necomplezente, în care luciditatea şi voinţa de clarificare interioară se întâlnesc cu melancolia grea a celui înstrăinat, a celui care nu mai recunoaşte un sens plauzibil unei lumi supuse disoluţiei şi anomiei. Viaţă de unică folosinţă, de exemplu, propune o astfel de interiorizare a viziunii; aici, poemul devine oglinda unei viziuni coşmareşti a propriului destin: „Palid/ în faţa oglinzii/ îţi speli mâinile cu indiferenţa/ procurorului din Iudeea// brusc o rană îşi întinde trandafirul pe faţa ta/ când tocmai te gândeşti la părul ei pubian/ strălucind ca barba întunecată a unui rege asirian// o viaţă răvăşită întunecându-se sub sorii ei negri/ o viaţă împuţită de zvonuri de laşităţi de nimicuri// viaţă de unică folosinţă/ ca ieftinul aparat de bărbierit/ pe care tocmai îl arunci în coşul de plastic“. Atent la condiţia poeţilor („aceste oi negre ale marii glorioasei noastre familii“), Ion Cristofor închipuie alegorii ale destinului artistului, supus absurdului şi derizoriului, ca în Testamentul scribului, din care răzbate gustul neantului, al zădărniciei, al absenţei unui sens mântuitor („Toate cărţile mele au ars/ în biblioteca din Alexandria/ de la prima până la ultima/ tot ce a mai rămas după mine e doar cenuşa/ şi pulberea ce iată vă vorbeşte acum/ în toate limbile pământului pe toate drumurile/ mai puternică decât regii sau decât armatele perşilor/ pulberea ce vă intră în gură în ochi orbindu-vă/ şi iată eu marele scrib ajuns-am/ să tai frunză la câinii ce latră-n Alexandria/ tovarăş cu spălătorii de morţi/ cu hoţii de morminte cu gureşele târfe/ eu cel ce-am clădit gloria faraonilor/ ajuns-am un jalnic fluieră-lună// toată această întunecată poveste o las fiului meu/ băiatul din flori/ miopul pe nume Homer/ lui îi dăruiesc acest raft de cenuşă/ haremul de sirene şi marea/ cu fereastra colibei deschisă spre cer“).

Adept al imaginilor lirice nete, ce transcriu fără echivoc tresăririle şi metamorfozele lumii, Ion Cristofor trădează uneori şi momente de delicată reverie, atunci când sesizează mişcările imponderabile ale firii, spasmele inefabile ale făpturilor, în poeme ce preiau spiritul auster al haikuului, cu revelaţii senzitive transpuse în cuvinte contrase la maximum: „Fluturele tremură/ pe mâna ta/ pietrificată// Mileniile se retrag în umbră/ în scâncetul de copil al mării“ (Fluturele) sau „Un lan de mimoze/ se cutremură/ la trecerea fluturelui.// Apune marea/ la nordul inimii“ (Cutremur). E limpede că acea „ceremonialitate estetă, sacerdotală“ despre care vorbeşte Ion Pop motivează în mare măsură încadrarea poetului de Radu G. Ţeposu în categoria „fantezismului abstract şi ermetic“, cu menţiunea că cerebralitatea poetului este mereu relativizată de exerciţiul melancoliei şi al fiorului elegiac. Mircea A. Diaconu ne oferă o imagine elocventă a acestei dialectici a poeticului şi metapoeticului, a fanteziei reculese şi a estetismului sublimat:

 

desenul exact al melancoliei mizează pe un mic scenariu care are drept consecinţă tulburarea finală; aproape toate poemele înaintează spre o culminaţie, spre o ruptură chiar, oricum, nepatetică, neteatrală, pregătită cu minuţie. „Peisajele“ sfârşesc în agonie, crepusculul se simte în orice metaforă, o ameninţare se iscă din orice verb. Dacă poemele lui Ion Cristofor aproximează agonia, o fac prin intermediul cerebralităţii, al unui spirit care dezavuează sentimentalitatea nudă, strigătul visceral, implicarea epidermică. Singurătatea, sentimentul captivităţii, declinul identificat în lucruri, dezamăgirile, toate acestea devin parcă obiecte de studiu atent. Umanitarismul lui Ion Cristofor, care are cultul metaforei şi al echilibrului, stă în capacitatea de a le face suportabile. Ele nu mai aparţin vieţii, ci artei. Dar nu uneia rupte de concretul vieţii. De aici, din acest concret al vieţii, se naşte ironia amar-dezabuzată; tot de aici, implicarea etică. În fond, poezia lui Ion Cristofor este a unui sceptic care găseşte în melancolie o formă de a contracara prezentul degradat. Cerebralitatea lui ţine de modul de a face infernul suportabil.

 

„Palid copist“, „învăţăcelul cel îndărătnic“, poetul absolvă „înaltele şcoli ale Melancoliei“ şi este conştient că „poezia şi stelele/ nu sunt cotate la bursă“. Retorica difuză a angoasei, pe care sintaxa poeziilor lui Ion Cristofor o induce, exclude, pe de o parte, frivolităţile reflexive sau autoreflexive, dar, pe de altă parte, structurează un imaginar al anxietăţii şi frisonului, al spasmului tanatic cu figuraţie mitologică sau parabolică: „Precum cămila prin urechile acului/ ne vom strecura în nemurire// Moaştele sfinţilor se vor cutremura/ în urma noastră/ luminate de un surâs// Pana căzută din văzduh/ se va întoarce în aripa vulturului/ şi strigătele cezarului/ vor tulbura din nou apele Rubiconului// Vom plânge îndelung pe malurile Babilonului/ cu cenuşa strămoşilor pe creştet vom urca/ pe golgote şi cruci// În viile morţilor vocea ta abia se aude/ în cântecul a o mie de cuci“.

Retranşat în propriile viziuni ca într-o geografie simbolică fabuloasă, angajat în imperativele autoscopiei, poetul captează, în versurile sale austere, concise, dar deloc aseptice, şi zvonurile esenţelor, în notaţii ce caută să surprindă, dincolo de conturul aparenţelor, aromele metafizice ale lucrurilor, aureola nevăzutului de dincolo de prezenţe („Rochia ta conversează neauzită/ pe o terasă/ cu foşnitoare metalele toamnei// Sub cleveteala fără noimă a vântului/ discursul socratic al frunzelor/ ascunde-n adânc/ murmur de izvoare/ de meteori de morţi/ E ora când degetele tale de busuioc şi rozmarin/ deschid tainice încăperi/ în inima visătorilor arbori// La nord de nordul întunecat al sângelui tău/ frunza despică pădurile/ cu o putere cu o lumină nepământeană“). Înstrăinarea, deopotrivă ontologică şi gnoseologică, pe care o resimte poetul în versurile sale e temperată, în mare măsură, de ţinuta contemplativă asumată nu de puţine ori de un poet ce ştie să adopte şi tonul ceremonial, poza ritualică, experimentând febre ale sensibilităţii şi învestituri ale oracularului. Din acel „enciclopedism ceremonios de imagini“ (Petru Poantă), pe care versurile lui Ion Cristofor îl asumă, rezultă ardenţa notaţiilor prin care sunt puse în pagină anxietăţi şi decepţii, smerenii şi melancolii, într-o sugestivă poetică a confesiunii nu lipsită de fundamente tragice. Apocalipsele mai mult sau mai puţin iminente ale cotidianului sunt întrevăzute abia, în enunţuri lapidare şi refulate în propria lor substanţă himerică, traumatizate de grotescul unei lumi cu semnificaţii dezafectate şi contururi iluzorii. Chiar dacă îşi mai alimentează viziunile din mirajele clandestine ale mântuirii, totuşi viziunile lui Ion Cristofor sunt, în cea mai mare măsură, tributare scepticismului şi abuliei. Gravitatea constitutivă a enunţului conferă imaginarului liric prestanţă vag vizionară, iar modulaţia metafizică a temelor cotidianităţii imprimă versurilor iluminări şi dramatisme devoţionale. 

 

IULIAN BOLDEA

CEREMONIALUL MELANCOLIEI

» anul XIX, 2008, nr. 10 (221)