Poeme de Rodica Marian

 

Chipul şi asemănarea

 

De câte ori mă trezesc uluită, pe stradă, pe câmp,

Nerecunoscând nicio floare

Din mormanul de plante care mă acoperă,

Neştiind câte suflete moarte port cu mine,

(mă ţine de umeri, gelos, un chiparos albastru),

În timp ce copilul ce-ar fi putut fi al meu

Mă trage de mânecă, indispus şi obtuz,

Iar cineva păşeşte în locul meu,

Eu, care nu sunt nici măcar imaginea

A ceea ce-ar putea reprezenta mersul,

Din moment ce mă întreb,

Fără încetare,

De unde am învăţat acest obicei bizar

Şi cum de pot auzi

Ceva ce mă surprinde în fiecare oră din zi,

Pe când trec spre singurul drum

Al alterităţii identificatoare

Şi limita Dumnezeirii mă găseşte,

Infailibil, într-o anemonă, într-un iris,

Întâmpinată cu cavalerească mişelie

De salutul ologului abrutizat de nesomn şi nespălare:

„Bună să vă fie ziua, preacurată Doamnă!“

   

 

A treia înviere

 

Să cred că m-ai uitat, o, Doamne,

Între cele nouă şi încă şapte morţi,

Să cred că nici nu mai trăiesc şi întru neştiinţa mea,

Tu, Doamne, te-ai milostivit, să trăieşti în mine,

Eu, cea neîntrupată încă de-atâtea suferinţe,

Dar eu trăiesc şi semnul peste toate,

Trimis de Tine

Privirea mamei din icoana naltă,            

Departe sunt de mine, Doamne, şi totuşi mai aproape

Cu Maica Preacurată, în chipu-i bizantin,

Şi ochii ei de taină surâd în faţa mamei

Şi primăvara crudă pe frunte i se pune,

Cu vocea cea din urmă, cea care nu se-aude,

Îmi face semn că ştie tot ce gândesc…

Şi nici o desperare în drumul fără margini…

Ajută, Doamne, necredinţei mele

Şi-acelui fel de îndoială

Lucind de-atâta siguranţă,

În simplitatea însăşi…

Şi iată, minunea vine, firesc, prea firesc…

Cele nouă luni în care-am crescut moartea,

Moartea din mine peste cele nouă morţi ale ei,

Şi-acum semnele tale, Doamne, neaşteptate,

Coboară în mine, din mine,

Din îmbătător miros de busuioc,

Într-o duminică tihnită,

Biserica mea mă-ntâmpină

Ca o răstignire, iertătoare,

Nu mă îndoiesc de simţurile mele

Bănuind că totul, desigur, e numai pentru mine,

Când, aplecată, dintr-odată, bătrânica de alături

Exclamă: Ce miros de busuioc vine de la dumneata!

Cred, Doamne, eu…

Ajută, Doamne, îndoielii mele şi iartă-mi şi nepăcatele,

Mai ales cele ce desfrunzesc stingerea,

Ajută, Doamne, smereniei veşnic văduve

Şi, după cum din moartea mea, cea încă nedeplină,

Ai înviat, păzind peceţile întregi, Tu,

Lumină nenăscută,

Vino şi te aşază

Întru moartea mea abia începută şi mă mântuieşte         

De orice închipuită corabie, de orice dăinuire care strigă

Cu glas întinător: eu, eu, eu…

Ajută iarăşi, Doamne, necredinţei mele

Şi vino în altă înviere    

Din crucea nervurilor de lemn

La care ochii mei neîncrezători

Îngenunchează…

    

 

Călătoria visului

                      Lui Augustin, după 10 ani de dincolo 

În miezul de nucă al visului

îmi revin cuvintele tale,

atunci repetate, prea-bineînţelese

şi totuşi

neincizate,

în carapacea fără-nceput

a memoriei, cea cu inimă nemiloasă.

Acum mă cutremură semnul

care întârzie în beatitudine:

– Neprihăniţi-vă, păcătuiţi-vă, voi

sâmburi şi voi oameni,

„Toate trec, toate se duc,

Dragostea rămâne-n trup“.

 

*

 

Plouă sticlos şi năpraznic în oraşul

unde e cea mai mare biserică din lume,

veche şi neterminată,

cu ochii celuilalt, magnetici,

mă văd călcând pe tot felul

de umbrele rupte, ocolesc,

ocolesc ziduri uriaşe,    

trec printre nişte

imense umbre şi labirinturi acoperite,

ajung sub cupola neagră de fum

din care tocmai se spune că

s-ar fi scos Statuia Libertăţii,

poate ca să rămână hăul în care

se scaldă sunete de-o nefirească puritate

(vag îmi dau seama că este muzică modernă),

adast într-o capelă lăturalnică

şi ascult cum oasele mele ude

zâmbesc unei preotese ce-mi întinde,

pe rând, trupul, apoi sângele Domnului;

e ceva străvechi şi intim în cupa

din care bem cu toţii (ei sunt anglicani),

ca marmura pe care stau în chip de cruce

alte cuvinte ale tale:

„Luaţi, mâncaţi! Inima mea începe de oriunde“.

   

RODICA MARIAN

POEME DE RODICA MARIAN

» anul XIX, 2008, nr. 10 (221)