Conversaţii cu Ovidiu Avram  

Ovidiu Pecican: Iată-mă în atelierul lui Ovidiu Avram, un vechi prieten de-al meu, plastician de renume care a părăsit ţara, a regăsit ţara şi acum este din nou printre noi, după un lung periplu prin Europa. Aşa este, Ovidiu?  

Ovidiu Avram: Da, aşa este, în mare.

  O. P.: Acum sigur că eu nu pot să dau decât o versiune mult simplificată... De fapt, ce s-a întâmplat?  

O. A.: Am fugit în ’88.

  O. P.: Pot să te întreb cum?  

O. A.: Prin Polonia.

  O. P.: Ai mers în Polonia şi de acolo ai găsit o soluţie?  

O. A.: N-am găsit-o nici acolo. M-au ajutat nişte prieteni, am cunoscut lume, pe cei de la „Solidaritatea“.

  O. P.: Asta trebuie să povesteşti, pentru că până în prezent am auzit o singură dată o poveste despre „Solidaritatea“, trăită de un clujean. Mă refer la regretatul meu prieten, cu siguranţă îl cunoşteai şi tu, poetul Augustin Pop.  

O. A.: Da.

  O. P.: El a fost special să-l întâlnească pe Lech Wałesa, am publicat odinioară un interviu cu el despre toate astea. Dumnezeu să-l ierte! De asta mă interesează foarte mult o altă poveste legată de aceleaşi vremuri şi aceleaşi figuri. Cum a fost?  

O. A.: Eu am un prieten foarte bun care şi-a dat înainte de revoluţie doctoratul la Filologie aici, Kazimierz Jurczak.

  O. P.: E şi prieten de-al meu. 

O. A.: El mi-a aranjat o invitaţie la o expoziţie de artă, să am o expoziţie acolo.

  O. P.: La Cracovia? La Varşovia?  

O. A.: Cracovia. Era foarte greu să ieşi.

  O. P.: Ţi-ai luat angajamente ca să te lase?  

O. A.: Nu neapărat, dar nu aveam voie să ies cu marfă.

  O. P.: Şi atunci?  

O. A.: Atunci am fost ajutat de prietenul meu Dragoş Viţelaru, din Bucureşti, care se mai ştia pe la vămi pe acolo şi prin Romtrans mi-am scos vreo două lăzi de tablouri.

  O. P.: Extraordinar.  

O. A.: Dacă nu a fost voie…

  O. P.: Ai rezolvat cumva.  

O. A.: Acolo am făcut expoziţie la Kusnicza.

  O. P.: Aminteşte-mi. Era încă pe vremea dictaturii lui Wojcieh Jaruzelski. Şi se simţea în aer tensiunea?  

O. A.: Da, era Wojcieh Jaruzelski. La început nu se simţea nimic. Era foarte efervescentă viaţa culturală la ei, extraordinar, am picat în altă lume. Am făcut o expoziţie acolo, am vândut, am ajuns milionar în zloţi. A funcţionat extraordinar, nu-mi venea să cred ce se întâmplă. De la o vreme însă, m-am gândit: „Am venit pentru altceva“.

  O. P.: Porniseşi, aşadar, cu actele, cu tot ce aveai nevoie pentru o eventuală…  

O. A.: Aveam o viză care îmi dădea voie să stau douăzeci de zile. Kazimierz nici nu se gândea ce am de gând. Am întâlnit nişte studenţi la Academia de Filosofie de acolo...

  O. P.: Nu te-ai temut că vreunul ar putea fi din serviciile secrete?  

O. A.: Tot acolo eram.

  O. P.: Decizia era luată.  

O. A.: Ei mi-au făcut o legătură la Gdańsk cu un om al „Solidarităţii“ de acolo.

  O. P.: Ei erau atunci în ilegalitate.  

O. A.: Da. În Gdańsk, în gară, mă aştepta un om de al lor cu pancartă.

  O. P.: Te-a ajutat de dragul solidarităţii muncitoreşti internaţionale sau ai cotizat? Nu te-a costat nimic?  

O. A.: Nu. După aia a trebuit să lucrez ceva grafică pentru ei, ceva timbre de samizdat.

  O. P.: Ai făcut timbre de samizdat? Ce ai pus pe ele, îţi aminteşti?  

O. A.: Am făcut o mare de cranii care nu se terminau în Afganistan din urss. O idee care le-a plăcut.

  O. P.: Au tipărit aceste timbre?  

O. A.: Da, le-au tipărit. M-au dat în custodia unui membru de-al lor care terminase arte plastice. Erau foarte interesante legăturile între membrii „Solidarităţii“ şi restul.

 O. P.: Simpatizanţi, familii.  

O. A.: Era o reţea foarte bine pusă la punct.

  O. P.: Şi funcţiona. Biserica catolică era foarte implicată.  

O. A.: Da, acolo l-am cunoscut pe Jankowski, primarul Gdańskului. El mi-a făcut rost de viză germană ca să pot ieşi. Am început să ies în Suedia, cu ferryboatul, şi de fiecare dată eram arestat, dar mă eliberau cunoştinţele.

  O. P.: După ce te arestau ce se întâmpla?  

O. A.: Te puneau în camera de arest, în aeroport, şi după aceea se dădea un telefon şi aveai noroc să scapi mai repede dacă era un schimb cu mai mulţi membri ai „Solidarităţii“ sau viceversa. Cam ce vroiau ei să facă făceau.

  O. P.: Nu se temeau?   

O. A.: Erau ciocniri destul de dure, dar se pare că erau în superioritate numerică membrii şi simpatizanţii.

  O. P.: Deci tu ai prins toată atmosfera aia de viermuială.  

O. A.: L-am cunoscut şi pe Wałesa. Are şi două lucrări de-ale mele.

  O. P.: Da? Cum a fost întâlnirea cu el?  

O. A.: Destul de scurtă, e scump la vedere.

  O. P.: El cum e, de fapt? Scund? Înalt? Era deja în faza de robusteţe?  

O. A.: Era plin deja.

  O. P.: În ce limbă comunicai cu ei?  

O. A.: În germană.

  O. P.: Toată lumea vorbeşte germană acolo?  

O. A.: Da.

  O. P.: Ţin minte că eram student în Cluj, deci era prin ’83-’84. Într-o zi eram în gară şi trecea un tren cu polonezi şi câţiva români de pe peron au început să-i aplaude. Am rămas chiar uimit de curajul lor. La care unul dintre polonezii din tren l-a aplaudat, în semn de răspuns, cu o grimasă pe figură, pe Ceauşescu, în mod clar dispreţuitor la adresa laşităţii româneşti. Cum te tratau ca român?   

O. A.: Foarte bine.

  O. P.: N-aveau reticenţe?  

O. A.: Nu. Chiar am discutat foarte mult despre situaţia din ţară. Spre deosebire de noi, ei chiar aveau mult curaj, se întâmplau multe chiar şi pe stradă. La unul din incidentele pe care le-am avut, eram în aeroport şi trebuia să fiu evacuat de acolo repede până nu soseşte poliţia lor locală. Aveau mulţi susţinători care îi ajutau cu maşini, cu logistică.

O. P.: Da, coordonarea asta mă uimeşte.  

O. A.: Noi ieşeam din aeroport chiar în momentul în care a ajuns poliţia şi, pentru a putea noi să scăpăm, cineva i-a blocat pe poliţişti cu o maşină. Ca să pot ieşi, în cele din urmă, s-a ajuns la concluzia că nu mai aveam nicio şansă. Atunci mi-au tipărit, cei de la „Solidaritatea“, în paşaport, o viză falsă de expulzare. Cu viza respectivă am reuşit să trec în Ungaria.

  O. P.: Pentru că în direcţia cealaltă nu puteai.  

O. A.: În Ungaria, de la capăt. Ei mi-au dat o scrisoare de recomandare către Jurta Színház, dar mă gândeam că nu am nevoie de ea. Am mers direct la o agenţie turistică, mi-am luat un bilet către München, că eram în regulă, aveam viza de tranzit germană pe paşaport, pe lângă nenorocirile ce erau acolo. Nu m-am gândit nicio clipă că nu e în regulă, m-am urcat în tren şi am pornit spre graniţă. Acolo, când mi-au văzut paşaportul, le-a sărit chipiul. M-au legat, mi-au luat toţi banii, tablourile nu prea i-au interesat, ceea ce m-a dezamăgit foarte. M-au ţinut câteva zile în vamă, după care m-au suit din nou pe tren în direcţia inversă, la Budapesta.

  O. P.: Ce să faci la Budapesta? Ai vândut tablourile?  

O. A.: Nu. Am făcut o săptămână o foame de aia de nu se poate povesti, până când am aflat unde e locul acela Jurta Színház. În cele din urmă am aflat unde e şi am mers acolo cu scrisoarea. Ca să poţi să pleci mai departe îţi trebuia buletin de şedere temporară şi paşaport de părăsire temporară a Ungariei. Acolo am cunoscut şi gruparea asta, „România Liberă“.

  O. P.: Nu ştiu nimic despre ea.  

O. A.: Era o grupare a emigraţiei româneşti sprijinită de Ion Raţiu. Raţiu a făcut foarte mult pentru emigraţia română din Budapesta. El a închiriat câteva apartamente unde a instalat paturi suprapuse şi acolo dormeau emigranţii.

 O. P.: Un fel de azil de noapte. Numai politicii sau şi refugiaţii economici?  

O. A.: Nu. Oricine avea dreptul, nu se făcea nicio deosebire.

  O. P.: Şi cum? Mergeai şi ziceai: „Fraţilor, ajutaţi-mă!“?  

O. A.: Da. Raţiu a făcut foarte multe şi chiar nu am văzut nicăieri scris despre faptele sale.

  O. P.: Jurnalul lui Ion Raţiu a fost editat de către fiul său, dar în cele şapte volume nu găseşti informaţii despre aceste lucruri, dacă îmi aduc eu bine aminte.  

O. A.: A ajutat şi cu alimente şi îmbrăcăminte. Eu desenam pe stradă, făceam portrete.

  O. P.: Şi reuşeai să vinzi?  

O. A.: Da, vindeam chiar câte patru-cinci pe zi. Şi cu greu am reuşit să plec cu avionul. Am fost ajutat de doi studenţi de la Facultatea de Arte Plastice din Budapesta.

  O. P.: Dacă ar fi să calculezi arestările respective, care sigur n-au durat, cam câte să fi fost în total?  

O. A.: În jur de zece-cincisprezece.

  O. P.: Ai o colecţie întreagă. În România te-ai afirmat ca delincvent? 

O. A.: Nu.

  O. P.: Nicio arestare? Măcar pe douăzeci şi patru de ore.  

O. A.: Aşa da. Cum îl cunoşteam pe Nicu Steinhardt, s-a făcut conexiunea.

  O. P.: Cum era Nicu Steinhardt? Legendele le ştim, le-am citit, dar mă interesează experienţa ta personală.  

O. A.: Te lăsa să păcătuieşti prin ce vrei.

  O. P.: Fumat, băut?  

O. A.: Îţi răspundea la orice şi spunea: „Ovidiule, e chestie de opţiune“. Stând cu el, nu însemna mare lucru, după aceea am realizat despre ce e vorba.

 O. P.: În perioada în care ne-am cunoscut, prin ’81, ştiu că erai foarte pasionat de tarot, de ezoterism în general, de divinaţie, lucruri de felul ăsta. Şi acum cum mai e cu ele, ai luat o distanţă?  

O. A.: Da.

  O. P.: Am citit un interviu al tău care spune ceva în genul acesta. 

O. A.: Am avut o bogată experienţă ocultă, chiar ca practician, în Germania.

 O. P.: În sensul că ai citit mai mult sau chiar ai urmat cursuri de formaţie? 

O. A.: Aici intri în reţea şi după aceea eşti confiscat.

 O. P.: Ce înseamnă asta? Îţi ocupă timpul? 

O. A.: Nu timpul, creierul.

 O. P.: Realmente? Şi după o vreme e periculos? Pentru că aceleaşi teze le aud şi despre televiziune, de pildă. Eu sunt un fan al televiziunii, mie îmi place să mă uit, dar părerea mea e că poţi să-ţi selectezi propriile lucruri fără a te lăsa neapărat dominat şi manipulat de ofertă.  

O. A.: La ocultism profesionist crezi că conduci, dar nu conduci.

  O. P.: Tu zici că ai avut totuşi şansa să te detaşezi de această pasiune reală.  

O. A.: Am avut noroc. Pe mine personal m-a scos din asta Elias Daud Rashid.

  O. P.: Da, îmi amintesc de el de la cenaclul lui Titel Zărnescu de la Tribuna. 

O. A.: El a venit, m-a scuturat bine şi a zis: „Tu îţi dai seama ce faci?“.

 O. P.: Când s-a petrecut momentul acesta de distanţare faţă de trecut? 

O. A.: În 1993.

 O. P.: Şi parcursul răgazului trecut de atunci încoace, cum îl judeci în 2007? 

O. A.: Atunci o vreme am stat la mănăstire la Nicula.

 O. P.: Ai avut parte de meditaţie sau doar de nişte ritualuri? 

O. A.: M-a sfinţit bine. Că altfel…

 O. P.: Ovidiu, am discutat despre foarte multe lucruri până acum, dar n-am discutat despre ceea ce mi se pare totuşi esenţial în viaţa ta: activitatea ta de plastician. Când noi ne-am cunoscut, tu făceai coperte la Editura Dacia, unde erai foarte preţuit. Cum ai povesti astăzi despre această etapă a activităţii tale? Cu asta ai început după absolvire? 

O. A.: Nu. Făceam şi pictură. Am făcut ilustraţie de carte, de presă, cam tot ce apărea în vremea aceea.

 O. P.: Dar cum de te-ai apropiat tu mai mult de lumea scriitorilor? 

O. A.: Am prieteni care m-au influenţat foarte mult, din vremea trecută, şi întotdeauna m-am mişcat în lumea scriitorilor.

 O. P.: În lumea ta, ca intelectual şi artist, contează mult cititul? Te-ai gândit şi să scrii? 

O. A.: Nu, nu.

 O. P.: Ai scăpat de aceste tentaţii. Ce e mai important, viziunea sau tehnica? Ce-ţi consumă mai multă energie? Decantările interioare sau expresia lor propriu-zisă? 

O. A.: Tehnica îmi ia mai mult timp.

 O. P.: Există inspiraţie? 

O. A.: Da, sunt momente.

 O. P.: Şi cum le recunoşti? 

O. A.: Asta era!!!

 O. P.: Deci picturile astea sunt în primul rând nişte gânduri. Te simţi un artist de sinteză sau cum te-ai defini?

O. A.: Se poate spune că sunt în moştenirea suprarealismului.

 O. P.: Dar e totuşi diferit, nu? 

O. A.: Eu încerc să dau un răspuns la lumea în care trăim.

 O. P.: La lumea exterioară sau la cea interioară? 

O. A.: Cea exterioară, şi anume asupra omului.

 O. P.: Suntem într-o perioadă de periclitare a condiţiei umane, după părerea ta? 

O. A.: Cred că da, dar a viziunii şi a teoriei despre om. Mi se pare că sunt falimentare tocmai modelele care ni se aduc. E un întreg dezastru numai când vezi ce se face, ce se scrie despre viitor.

 O. P.: Ai menţionat odinioară atracţia ta faţă de ocultism, m-ar tenta să cred că genul tău de sensibilitate, cel puţin la început, era legat de zona ştiinţelor tradiţionale, că eşti un tradiţionalist mai curând decât un avangardist. Te recunoşti puţin într-o asemenea calificare? 

O. A.: Sigur. Cam asta fac, pun în discuţie tradiţia, dar şi modernismul şi pericolele oculte.

 O. P.: Şi ai avea vreo recomandare pe care s-o faci cu instrumentele pictorului şi pe care să o poţi traduce în vorbe acuma? 

O. A.: E destul de greu să spun.

 O. P.: Lucrezi mai mult cu instinctul sau combini elementele într-o cheie totuşi raţională? 

O. A.: Da, le combin.

 O. P.: Deci eşti o natură cerebrală şi pariezi mult pe o anumită simbolistică. 

O. A.: Da, dar de multe ori dau drumul la viziune.

 O. P.: De asta te întreb, pentru că vorbeai mai înainte despre munca pe care o efectuezi în materie de documentare. Nu ştiu câtă lume se documentează în artele plastice, mulţi socotesc că ceea ce pot să transpună în culoare e suficient, după cum ştii. Nu împărtăşeşti genul acesta de concepţie? 

O. A.: Nu. Ai o anumită responsabilitate, trebuie să vezi exact unde stai tu în raport cu ceilalţi şi în raport cu ceea ce se vorbeşte cu ce faci. Pentru mine o mare influenţă a avut-o Gilbert Durand.

 O. P.: Nu e o evoluţie inevitabilă? Să cazi peste ceea ce s-a spus deja... 

O. A.: Important e să realizezi şi să-ţi dai seama cum poţi spune altfel.

 O. P.: Practic, dacă ar trebui să dai (bine, nu e ora reevaluărilor şi a retrospectivelor totale, pentru că eşti în plină efervescenţă creativă, după cum văd aici), dar dacă ar fi să izolezi pentru o clipă ceea ce ţi se pare cel mai consistent şi mai important a fi realizat în cursul anilor de pictură şi grafică şi activitate în domeniul plasticii, care ar fi acel lucru? Ce crezi tu că te-a îmbogăţit cel mai mult? 

O. A.: Experienţa din Germania. Pe de o parte, am stat trei ani împreună cu pictorul Nicolae Maniu, care este un as al tehnicii.

 O. P.: Ai lua-o ca pe un fel de ucenicie? Deşi erai un artist format deja, fără îndoială. 

O. A.: Tehnicile de pictură.

 O. P.: N-ai de unde să le prinzi decât de la unul care le cunoaşte. Muzeele ce rost au, îţi poţi da seama cum a făcut o anumită pictură? 

O. A.: Uneori da, alteori nu.

 O. P.: Ai vocaţia de dascăl, ţi-ar plăcea să ai ucenici? Să ai un atelier? 

O. A.: Nu, nu cred că am o disciplină suficientă pentru a-i învăţa pe alţii.

 O. P.: Mi-ai spus că lucrezi mai puţin în ultima perioadă aici, la Cluj, şi lucrezi mai mult la Teiuş. De ce?

O. A.: Acolo sunt mai puţine cafele, mai puţine telefoane, deci ai timp să le termini.

 O. P.: Ai avut anul acesta o retrospectivă. 

O. A.: Nu neapărat retrospectivă, o personală la Muzeul de Artă.

 O. P.: Câte tablouri ai expus acolo? 

O. A.: Douăzeci şi şase.

 O. P.: Erau cele mai recente, nu erau din diferite etape de creaţie? 

O. A.: Nu, dar oricum a fost un an şi ceva de lucru.

 O. P.: A fost cumva şi cu vânzare? Şi cum te desparţi de lucrări? 

O. A.: Greu, dar m-am despărţit.

 O. P.: Spune-mi: la Cluj şi Teiuş, un artist poate trăi din ceea ce produce? 

O. A.: La Cluj, da; la Teiuş, nu.

 O. P.: Există o piaţă de artă la Cluj care îţi permite să supravieţuieşti? 

O. A.: Da, dar piaţa nu e numai în Cluj, e şi în Bucureşti.

 O. P.: Şi cum faci? Duci tablourile la Consignaţia, ca să afle lumea? 

O. A.: Vin ei.

 O. P.: Există agenţi care se ocupă de asta într-o manieră mai specială? 

O. A.: Şi asta. Dar sunt deja colecţionari care cumpără în mod curent de la mine.

 O. P.: Mă întreb cum poţi afla care sunt artiştii pe care merită să-i ai într-o colecţie. Dacă vrei criterii şi de rentabilitate, vreau să zic. Ai idee? Poţi să mă lămureşti? Cum pot face eu să cumpăr o lucrare valoroasă, chiar dacă nu ştiu piaţa artei? 

O. A.: Te documentezi pe internet, ceea ce funcţionează, vezi case de licitaţie, galerii... Dar e vorba de o cotă locală românească.

 O. P.: Cu excepţia lui Brâncuşi, care crezi că ar fi cel mai bine cotat artist român în străinătate? 

O. A.: Nicolae Maniu, cu o cotă de 50.000-100.000 de euro.

 O. P.: Nu-i rău deloc. Se vinde şi în America? 

O. A.: Are succes oriunde în lume.

 O. P.: Rostul unui catalog de expoziţii este şi acela de a recomanda spre vânzare lucrările sau este pur şi simplu pentru a înregistra un eveniment artistic? 

O. A.: Amândouă.

 O. P.: Spune-mi, te rog, dacă în afara de pictorul Maniu, pe care l-ai menţionat deja, ai avut un maestru, pe cineva care a contat foarte mult în formarea ta ca plastician. 

O. A.: Salvador Dalí.

 O. P.: Dar nu te-ai cunoscut în persoană cu el. 

O. A.: Nu.

 O. P.: La Cluj care sunt locurile tale preferate? Dacă există. Ai o întreagă viaţă clujeană şi mă gândesc că unele trasee îţi plac mai mult ca altele. 

O. A.: Era cofetăria „Arizona“.

 O. P.: Înainte de plecarea ta? Ce avea atunci, spre deosebire de acum? 

O. A.: Pe acolo venea lumea. Acum prefer o cafea pe terasă la „Diesel“.

 O. P.: Eşti mulţumit de viaţa expoziţională a Clujului? 

O. A.: Mai mult mă aflu la Teiuş.

 O. P.: Acolo sunt galerii mai interesante? 

O. A.: Nu.

 O. P.: Sunt mai mici sau nu există? Dar alţi pictori sunt la Teiuş? 

O. A.: Nu. Nu e foarte strălucit nici în Cluj.

 O. P.: Ce îi lipseşte capitalei Transilvaniei? 

O. A.: Mai multe galerii.

 O. P.: Şi atunci care e soluţia? Tu, de pildă, ţi-ai făcut o pagină web? 

O. A.: Da, dar eu lucrez cu câteva galerii de afară.

 O. P.: Trimiţi acolo? Trimiţi ritmic? 

O. A.: Da.

 O. P.: Prin ce ţări ai reuşit să vinzi până acum? 

O. A.: Germania, de exemplu, unde lucrez cu un galerist din 1985.

 O. P.: Frankfurt? Berlin? Care e marele centru interesat de plastică, acolo? 

O. A.: În Berlin. Am lucrat cu o galerie americană şi probabil că voi ajunge şi în Paris.

 O. P.: Crezi că Parisul rămâne ceea ce a fost odinioară, un mare centru al comerţului artei? 

O. A.: Din păcate, New Yorkul la ora actuală e mai tare. Dar să ne imaginăm că în Statele Unite se întâmplă cam patruzeci şi ceva la sută din comerţul cu artă mondială.

 O. P.: Ovidiu, ne rămâne timp pentru un gând foarte scurt, pe care să-l adresezi cititorilor noştri. 

O. A.: Îi aştept cu plăcere la următoarele expoziţii pe care o să le fac în Cluj sau altundeva.

 O. P.: Promitem să venim şi noi. Mulţumesc!  

Cluj, 19 nov. 2007 

Interviu realizat de Ovidiu Pecican

  

Interviu realizat de OVIDIU PECICAN

CONVERSAŢII CU OVIDIU AVRAM

» anul XIX, 2008, nr. 10 (221)