La închisoarea militară

 

Nicolae Balotă

 

Scrâşnetul metalic al zăvorului de la uşă m-a trezit. Buimac, aud vocea răguşită a gardianului: „Hai!“. Urc treptele cu inima bătând în gâtlej, trec prin curtea luminată de reflectoare, împleticindu-mă printre grămezi de cărămizi, găleţi cu var, movile de nisip, zorit din urmă de mârâitul impacient al sergentului. Şi intru în încăperea cu lustra mare de cristal.

Mai rău chiar decât în prima noapte petrecută, cu luni în urmă, în salonul acesta de altădată, becurile mă orbesc. Vieţuind în întuneric precum sobolii, am pierdut obişnuinţa luminii lor crude. Anchetatorul e foarte grăbit. „Semnează aici“ – îmi arată el cu degetul locul unde să-mi pun iscălitura. Dintr-o aruncătură de privire, recunosc declaraţia mea făcută anterior şi semnată de mine. „Am semnat o dată declaraţia aceasta...“ – încerc eu să obiectez. „O mai semnezi încă o dată!“ – mi-o retează el. Am semnat. Tot grăbit, anchetatorul aşază cele două file ale răspunsurilor mele la interogatoriu într-un dosar, apoi, fără să se uite la mine, adaugă cu o voce albă: „Mâine pleci“. „Unde?“ – întreb eu, dar nu aud niciun răspuns. În schimb, ofiţerul sună gardianul, care aştepta probabil la uşă, căci intră de îndată şi-mi porunceşte, pe acelaşi ton mârâit: „Dă-i drumul!“ Înainte de a ieşi din salonul cu lustra orbitoare, o privire aruncată pe cadranul orologiului din colţ îmi arăta ora 11. Am ieşit în curtea mirosind proaspăt a zăpadă, deşi o zăream doar adunată în muşuroaie murdare prin colţuri, am tras adânc în piept aerul tare şi am coborât zorit din urmă în celularul din beci.

Nu cred să fi dormit prea mult în noaptea aceea. Poate spre zori, înfrigurat, dârdâind, învelit în sacoul lejer, după metoda pescarului meu. Şi m-am trezit în curând, aşteptând deschiderea celulei, ciulind urechile să prind orice pas care se apropia pe culoar, orice voce care nu putea să anunţe decât scoaterea mea de acolo. Dar pentru a merge încotro? Acasă? La o altă închisoare, în vederea unui proces? Repetarea semnării singurului act prin care recunoşteam că eram în posesia cărţilor ce mi se confiscaseră însemna, oare, o trimitere în judecată? Dar nici eliberarea nu era exclusă, zbârnâia insistent speranţa în mine. Petrecusem orele lungi ale acelei nopţi albe pendulând între supoziţii, tremurând de frig şi de nerăbdare. O singură presupunere nu-mi trecuse prin minte, nu mă săgetase prin inimă, or, aceea părea că se adevereşte pe măsură ce, după ivirea zorilor, nici în dimineaţa aceea, nici după-masa sau seara acelui „mâine“ al anchetatorului nu avea să se petreacă nimic, nu aveam să plec nicăieri. Orele acelei zile s-au scurs vâscos de greu, deşi era ca toate zilele petrecute până atunci în beciul Securităţii. Sau poate tocmai de aceea. Şi, apoi, a fost ziua a doua a aşteptării înfrigurate, şi a treia, şi nimic. De parcă nici nu fusese vorba despre o plecare. Pe măsură ce zilele treceau, înfrigurarea scădea, aşteptarea recădea în rutină, în morozitatea obişnuită a vieţii celulare. Dacă Diavolul n-ar fi mincinos – îmi spuneam –, n-ar mai fi diavol. Şi urmară alte zile şi săptămâni tot mai ceţoase, ca o noapte continuă. Lihnit, parcă nici nu mai simţeam foamea, chircit pe scândura de călcat, nu mă mai chinuia frigul. Când mă ridicam să mă dezmorţesc, ameţeam, mă lăsam să cad iar în culcuşul din fundul celulei; mă clătinam făcând cei câţiva paşi până la spălător, zorit de gardieni. Somnolam tot timpul. Un somn comatos, cu vagi treziri, în care filamente de gânduri se încurcau în ghemuri de vise. Cu toate eforturile de a veghea, aţipeam în timp ce mă rugam şi meditaţiile îmi erau întrerupte de sincope ca de nişte leşinuri. L-am auzit, oare, odată, pe un vecin de celulă, probabil de curând introdus şi nu peste mult scos sau mutat, evocând Legiunea şi Căpitanul, sau mi s-a năzărit? Când aveam să ajung la Închisoarea militară, acesta, într-adevăr un legionar, avea să mă recunoască, după voce, zicea el. Îmi era recunoscător, spunea, pentru acele „şoapte din Scripturi“ pe care i le strecurasem, dar de care nu izbuteam să-mi amintesc. Vorbisem, poate, cu el ca într-un somn hipnotic. În tot timpul acela, în care nici nu mai aşteptam să plec „mâine“, mă străduiam zadarnic să străbat o mlaştină fără margini, pe o interminabilă zi-noapte neguroasă.

Trecuse mai bine de o lună din seara aceea când mi se anunţase pentru a doua zi plecarea şi, iată, într-o dimineaţă, pe neaşteptate, tresar din aromeală auzind ivărul de la uşă şi vocea poruncitoare a caraliului: „Ia-ţi catrafusele şi ieşi!“. Cum n-aveam niciun fel de catrafuse, m-am grăbit pe cât puteam să părăsesc celula, să o iau înaintea sergentului. Totul s-a desfăşurat apoi ca în secvenţele de film cu mişcările mult grăbite: redarea şireturilor, a ceasului şi a portofelului, ce mi se luaseră la sosire, o semnătură, predarea mea unui agent în civil şi, rapid, de parcă s-ar fi vrut să mi se facă vânt, scoaterea pe poarta scârţâind în draci, ce se trântea în urma noastră, a însoţitorului şi a mea, cu un zgomot ca al unei uriaşe tobe de tinichea, aşa cum se auzea de jos, din beciul pe care-l părăsisem. Coboram în grabă strada Regală, devenită a Republicii.

„Unde mergem?“ – l-am întrebat. După o lungă tăcere, în care rumina probabil dacă avea sau nu voie să-mi răspundă, dacă risca sau nu ceva, s-a îndurat şi a spus scurt: „La Închisoarea militară“. Deci mă dau în judecată. „Aş dori să-i anunţ pe părinţii mei“ – am încercat eu, deşi cum era să ajung la ei decât repezindu-mă până acasă, telefoane publice nu existau încă pe vremea aceea la Cluj. Dar agentul îşi vedea impasibil de drum, părea că nici nu mă auzise. Încetinise paşii (probabil îşi dădea seama că slăbătura de lângă el nu era prea validă) şi se făcea că nu-mi dă nicio atenţie, că nici nu e cu mine. Străbăteam lunga stradă Avram Iancu, uitându-mă atent la fiecare trecător, doar voi întâlni vreun cunoscut. Erau puţini pe stradă la ora aceea, rari şi grăbiţi, aferaţi sau, mai degrabă, zgribuliţi, pătrunşi de gerul sec care se lăsase. „Aş avea nevoie de o haină mai groasă“ – insistam eu, fără să fiu învrednicit de vreo reacţie din partea individului. Dârdâiam în vestonul meu subţire, mă dureau oasele de frig, vântul dinspre munţii Gilăului îmi înfigea cuţite în spinare. Treceam prin faţa porţii mari de intrare în cimitir şi ne apropiam de capătul străzii, de turnul lui Baba Novac, când mai de departe am zărit, în faţa fostei mele Şcoli Primare nr. 3 „Avram Iancu“, un ins purtând o tablă atârnată de gât şi pe ea, bănuiam mai mult decât vedeam, nişte dulciuri. Pe vremuri, când eram mic elev la această şcoală, ne aştepta tot acolo un „turc“, cum îl socoteam noi, copiii, căci purta fes şi din căruciorul lui, lăcuit alb, cu capace strălucitoare de alamă, vindea zaharicale (printre care indimenticabile mere în glazură sticloasă roşie şi superbe îngheţate la cornet, multicolore, toate interzise mie de părinţi din raţiuni de igienă şi de aceea mult jinduite). De astă dată, n-am aşteptat, nici n-am cerut încuviinţarea agentului de lângă mine (pe care nu mi-ar fi dat-o dacă, imprudent, i-aş fi solicitat-o, dar nu din raţiuni de igienă), ci ajungând în dreptul vânzătorului de dulciuri, i-am deşertat pe tablă tot mărunţişul pe care îl aveam în buzunar şi, în timp ce auzeam vocea alarmată a agentului: „Ce faci, domnule?“, i-am cerut vânzătorului, zgribulit ca şi mine, să-mi dea de ei tot ce crede din marfa lui. Omul s-a grăbit să-mi umple pumnii cu acadele, mulţumindu-mi călduros. Recunoştinţa noastră a fost reciprocă. Doar agentul, mai sumbru chiar – dacă se putea – decât fusese până atunci, mormăia îndârjit, după ce ne-am văzut de drum, căci în faţa vânzătorului ambulant nu se încumetase să se trădeze făcând scandal: „Să nu mai faci una ca asta! N-ai voie să iei legătura cu nimeni!“, iar când i-am răspuns: „N-am luat nicio legătură, am cumpărat doar nişte dulciuri pentru că mi-e foame“, s-a mulţumit să mârâie indescifrabil. Am străbătut tot drumul, nu prea lung, până la Închisoarea militară, despre care aflam atunci că se afla într-o stradă lăturalnică, nu departe de Palatul Tribunalului, îndulcit dacă nu şi încălzit întrucâtva de acadelele pe care le sugeam şi ronţăiam de zor, ca un şoarece flămânzit ce eram, cu gândul că s-ar putea să mi se confişte acolo la închisoare.

Ceea ce nu s-a petrecut. Am înţeles, de îndată ce am ajuns în clădirea anostă aducând cu o veche şcoală sau o cazarmă de pe vremea austro-ungară, cum probabil fusese mai demult, că aici rigoarea nu mai era aceeaşi ca în vila cu celule dosite în pivniţă a Securităţii. Aici nu plutea în aerul – cât se poate de puturos, dar duhnind oarecum mai uman – teroarea rece, ameninţarea misterioasă, teama generală ce străbătea dincolo deţinuţi şi paznici deopotrivă, până la anchetatorii şi şefii lor cei mari din umbră. Aici nu erai dezbrăcat la piele, nu ţi se luau la sosire nici şireturile, nici ceasul, nici portofelul (al meu fiind de altfel gol), nici acadelele. Aici cei „ai casei“ se arătau drept ceea ce erau, purtându-şi răpănoasele uniforme militare, nemascându-se în civili, în paşnici funcţionari, nefăcând pe oamenii de treabă. În odăiţa ofiţerului de serviciu unde am fost introdus domnea o îndeajuns de nonşalantă harababură. Rebegit cum eram, m-am simţit ca ajuns la liman dând de căldura din jurul sobei în care duduia focul. Mirosuri straşnice, înăbuşitoare mă învăluiau, mă îngreţoşau, duhnea ca într-o cazarmă de răcani, într-un cămin de ucenici, ca într-o tăbăcărie (referinţele mele în materie de duhoare nu erau prea bogate), puţea, în sfârşit, ca într-o puşcărie, dar era o putoare caldă. Mă încălzeam pe încetul, mi-era bine. Pornise parcă ceva să fredoneze voios în mine, asemenea cornului de vânătoare al vizitiului saniei în care gonea prin stepele înzăpezite ruseşti baronul Münchausen, corn în care îngheţaseră sunetele ce porneau să iasă, să cânte odată ajuns lângă o vatră caldă. Câţiva sergenţi, plutonieri (nu le prea distingeam gradele) erau antrenaţi într-un joc de cărţi care îi absorbea, iar sosirea noastră îi deranja în chip vădit. Până în cele din urmă, unul dintre ei se simţi totuşi obligat să ne facă faţă, şi nu atât mie, cât agentului care se impacienta, foarte grăbit să se descotorosească de mine. Transmiterea mea din mâinile lui în cele ale jucătorilor de cărţi n-a durat prea mult. Odată cu persoana mea, „civilul“ preda un plic din care ofiţerul de serviciu extrăgea o hârtie. Semnături, ca la predarea-preluarea unei mărfi, şi omul Securităţii părăsea încăperea, scârbit probabil de atmosfera prea relaxată ce domnea acolo.

După ce s-a încheiat partida, m-au luat în primire. Abia acum, dacă am înţeles bine, eram declarat în stare de arest. Lunile petrecute până atunci în beciul de pe Regală nu fuseseră decât un avans, o introducere la penitenţă. Odată lămurit acest lucru, am fost dat în grija unui gradat să mă conducă „la cameră“. Înţelegeam că e vorba de încăperea de la etaj a „politicilor“. Întovărăşit de un căprar vorbăreţ, dispus să dea toate lămuririle, ca unul mai ştiutor, am traversat aproape toată puşcăria. O adevărată Cour des Miracles! Forfoteau pe culoare, se zoreau printr-un fel de piaţă centrală, intrau, ieşeau din camere deţinuţi în zeghi vărgate, ţigani lăieţi cu laibăre de piele, dormitau pitiţi prin colţuri zdrenţăroşi famelici, se iveau şi se ascundeau pe dată figuri patibulare, un bătrân chior scârţâind dintr-o vioară dezacordată şi chiar unul dintre acei Ghizi-Gheza, cum îi chema vorbirea populară clujeană, asociind un prenume masculin maghiar cu unul feminin pentru a desemna androginii, făpturile hermafrodite pururi reprezentate prin exemplare pitoreşti, notorii în viaţa bătrânelor oraşe ardelene.

După îndelungata singurătate din celulă, mişuneala asta pestriţă, fără să mă încânte, nu-mi displăcea. Nu erau „politici“, îmi dădeam seama chiar şi fără explicaţiile căprarului limbut. Dezertori, Martori ai lui Iehova care refuzaseră serviciul militar, hoţomani, vagabonzi, bieţi scrântiţi în ruptură cu o societate tot mai sever, mai dur încadrată, supravegheată, condamnată, nu se aflau printre aceste epave criminali de soi. Deşi nu era nimic sau aproape nimic comun între aceşti păcătoşi de la „dreptul comun“ şi noi, păcătoşii ceilalţi, „politicii“, către camera cărora de la etaj mă îndreptam întovărăşit de căprarul meu locvace, am avut din prima clipă a intrării mele o slăbiciune pentru ei. Nu în zadar, jucându-mă în copilărie cu fraţii Boilă „de-a hoţii şi jandarmii“, n-aş fi acceptat în ruptul capului să fac pe jandarmul. Furişându-mă cu inima bubuind în mine, înfruntând riscul de-a da peste un „jandarm“ la pândă printre trandafiri şi pelargonii, pitit după hortensiile abundente din grădina casei părinteşti, ferindu-mă cu ochii în patru să nu cad în cursa lui perfidă, căutând să triumf asupra lui ajungând înaintea lui la ţintă, am preferat întotdeauna să fiu „hoţ“.

În încăperea mare unde am fost introdus, atmosfera era alta, mai puţin sordidă, mai paşnic orânduită decât aceea din culoarul şi sălile vraişte de la parter. Nici larma nu era aceeaşi. Şi poate nici duhoarea. Priciuri suprapuse pe două etaje de-a lungul pereţilor îşi făceau faţă de la uşă până în fund şi, pe ele, ghemuiţi, culcaţi pe spate, şezând turceşte, întinşi într-o rână, tovarăşii mei de puşcărie. Primii. Peste imaginea acelei prime camere comune de închisoare unde am intrat s-au aşezat imaginile atâtor altor încăperi cu gratii şi obloane, atâtor celule minuscule ori largi săli boltite de temniţă, în care avea să-mi fie dat mai târziu să trăiesc, încât îmi este greu să dibuiesc din noianul lor acea primă impresie devenită în amintirea mea una de paşnică mulţumire. Căci cu acest sentiment mă văd descoperind întâia mea cameră de detenţie, care în amintirea mea, poate falsă, înşelătoare, poartă numărul 48. Şi cum să nu fi fost mulţumit când, abia intrat, mi se făcea un loc pe priciul de sus, pe care mă puteam întinde în voie, în sfârşit – după atâta amar de săptămâni –, cât eram de lung, şi când primeam de îndată un alt dar la care nu mă aşteptam: o gamelă plină cu o ciorbă destul de groscioară de cartofi. Picasem numai bine, era tocmai ora mesei.

Ciorbă de neuitat! Încălzit acum şi pe dinăuntru, ogoit, chiar dacă nu sătul, aş fi putut urma pilda celor mai mulţi din odaie, să mă întind pe o rână, căci n-aveai spaţiu să te lăbărţezi, şi să pun bila pe cinci – după vorba plastică a hoţilor, pe care aveam să o învăţ în zilele acelea. Dar eram prea dornic să-i cunosc pe cei din jur, să aflu unele şi altele din cele petrecute în lume de când fusesem ţinut la popreală în bezna beciului. Din păcate, cei din jurul meu nu păreau prea dispuşi să stea la taifas. Înmuiaţi de ciorba caldă, vecinii aceştia, binişor mai vârstnici decât mine, păreau toropiţi de somn. Le picau pleoapele, în timp ce răspundeau cam într-o doară la întrebările mele. Cum iscodeam chipurile tuturor celor din cameră, pentru a recunoaşte poate pe vreunul ştiut „de afară“, mă izbea tristeţea resemnată din privirile celor ce mai aveau ochii deschişi, tristeţe atât de asemănătoare cu aceea a animalelor în cuşcă. Doar la capătul celălalt al încăperii, în colţul dinspre fereastră, am remarcat oarecare animaţie. Era un grup de vreo cinci-şase inşi, în jurul celui ce mă luase în primire la intrarea mea în cameră şi îmi desemnase locul pe care aveam să-l ocup pe prici. Înţelesesem că era un fel de responsabil, de şef al nostru, al deţinuţilor din acea încăpere. „Îs legionari“ – m-a lămurit laconic un vecin, înainte de a-mi întoarce spatele, trăgându-se spre somn. Nevoind să mai tulbur liniştea care se lăsase, m-am întins şi eu pe o latură, am închis ochii încercând să mă rog. Dar cred că am aţipit curând, moleşit de căldură.

M-a trezit un scârţâit de vioară. Ţiganul viorist, zărit în trecere pe culoarul dreptului comun, stătea proţăpit în mijlocul camerei, pe cărarea dintre priciuri, şi, cu ochii închişi, trăgea cu foc la vioara de care îşi lipise bărbia. Scârţâia cu arcuşul său chelos, vergea de lemn cu prea puţine fire de păr, bine-cunoscutul şlagăr unguresc: Csak egy kislány van a világon. Unii dintre ai noştri se luaseră după el şi fredonau nostalgic melodia lăcrămoasă a celui ce tânjea după o fată, pentru el unica fată de pe lume, iar ţiganul ar fi continuat dacă şeful camerei nu i-ar fi făcut vânt, însă nu înainte ca acesta să-şi fi strâns în pripă o mică recoltă de ţigări şi din parte-mi de acadele, din care îmi mai rămăseseră vreo câteva lipite prin buzunar. Înviorat de somn, m-am dat jos de pe prici şi am pornit prin cameră. Drumul nu era prea lung, vreo zece-doisprezece metri până în fund, la geam, de unde n-aveai decât să te întorci pe aceeaşi cărare spre uşă. Repetând parcursul acesta de câteva ori, aveai impresia că te plimbi. Dar nu de preumblare îmi ardea mie. Acolo, la capătul dinspre fereastră, ochisem pe priciurile de sus ce-şi făceau faţă deoparte cei despre care aflasem că ar fi legionari şi de alta mai mulţi preoţi, călugări şi mireni greco-catolici. Mă văd, undeva în depărtările acestui tunel al timpului, străbătând cei câţiva metri, făcând primii paşi liberi, chiar dacă nu în libertate, şi îndreptându-mă fără nicio ezitare spre unul din aceste grupuri (ceea ce presupunea totuşi o alegere liberă), spre fraţii mei întru credinţă. Erau cu toţii mai bătrâni decât cei de pe priciul din faţa lor şi decât mine. Mai potoliţi, mai tăcuţi decât aceia şi decât mine, în care clocoteau vorbele nerostite de atâta vreme. Dar înainte de toate doream să-i ascult pe ei, despre cele ce se petrecuseră afară în ultimul timp şi îndeosebi despre persecuţia ce se abătuse asupra Bisericii, după cum bănuiam din numeroasele semne desluşite prin bezna din beciul Securităţii. Sub setea aceasta de veşti se ascundea însă alta, prea adânc pentru ca în clipele acelea în care făceam cei câţiva paşi spre feţele bisericeşti din fundul odăii să poată erupe din mine. Setea aceea, ca şi izvorul care o poate potoli, se ascunde uneori în adâncuri.

Căţărându-mă pe prici, după ce le-am cerut voie cu surâzătoare supuşenie de fidel, părinţii îmi făceau loc, nu fără o rezervă destul de vădită. Nu purtau reverenda, dar hainele lor negre, chiar şi mototolite, ponosite, ca şi puloverele groase, scămoşate, ale unora dintre ei, fără îndoială croşetate de mâinile dibace ale unor vrednice preotese, le trădau condiţia ecleziastică. Nu mă miram pe atunci, cum m-aş fi mirat mai târziu, că niciunul dintre deţinuţii politici din acea încăpere nu purta clasica zeghe a puşcăriaşilor. Moda acestor uniforme jerpelite şi jegoase, pe care aveam să le port mai târziu ani de zile, fiind unica mea îmbrăcăminte, nu se introdusese încă la „politici“. Dar dacă nu haina face pe om – cum se spune –, după ea mă judecau, la o primă vedere, feţele bisericeşti. Şi li se făcea milă văzându-l pe studentul acesta, cum mă socoteau ei, sau poate doar licean, căci descărnat cum eram, numai piele şi os, arătam mai june chiar decât eram. „Nu ţi-e frig, tinere?“ – se interesa binevoitor, măsurându-mi cu îndoială vestonul subţire de vară, cel mai vârstnic dintre preoţi, cel despre care aveam să aflu de îndată că era canonic. Nu, nu-mi mai era frig aici, mă bucuram eu să-mi amintesc şi să-i răspund. În căldura de grajd a încăperii, emanată de trupurile noastre chircite pe saltelele de paie, uitasem parcă de îngheţul din pivniţa Securităţii. Tot canonicul a fost cel dintâi care m-a „recunoscut“. De fapt, aflând cum mă cheamă, m-a identificat ca fiu al Domnului Doctor Balotă. Numele Tatălui meu era, desigur, o recomandare. Dar, hărţuiţi, urmăriţi, rău presaţi în timpul din urmă, ţinuţi prin celule din pivniţi, supuşi la anchete, umiliţi, brutalizaţi în fel şi chip, bărbaţii aceştia cu frica lui Dumnezeu prinseseră dacă nu o teamă de oameni măcar o reţinere suspicioasă, o prudenţă bănuitoare în faţa străinilor, mai ales a celor ce, setoşi de veşti, cum eram eu, le puneau multe şi grăbite întrebări. În zadar mă arătam de-o lege cu ei, le simţeam reticenţele, tăcerile circumspecte. De aceea – asemenea acelui animal care pentru a-şi dezarma semenii, pe cât de temători, pe atât de agresivi, le prezintă propriul său pântece moale, invitându-i parcă să muşte din el – am încetat de a-i mai întreba cu privire la cele pătimite de ei, ca şi la cele ce se abătuseră în ultimele luni asupra Bisericii noastre, şi le-am povestit ce anume mă adusese pe mine în camera aceea de închisoare, după zăcerea îndelungă în beciul Securităţii, bine cunoscut şi de ei, apoi m-am întors mai departe în trecut, la Blaj, la Casa Domnului de bună amintire… În timp ce istoriseam şi bunii mei preoţi mă ascultau cu tot mai multă atenţie, unul dintre ei îşi amintea deodată de mine: cu ani în urmă, în toamna cedării Ardealului, mă văzuse venind cu Tatăl meu la episcopul Hossu, al cărui secretar era pe atunci, şi după ce-l introdusese pe părintele meu la ierarh, stătuse îndelung de vorbă cu băieţandrul mintos rămas în anticameră să-l aştepte. Apoi altul spunea că mă ascultase vorbind la o reuniune bisericească, din timpul verii, cu câteva luni în urmă. Până când să-mi isprăvesc povestirea, eram cunoscut şi recunoscut de toţi. Şi prinseră – aproape toţi deodată – să vorbească. Rezervele se risipeau pe măsură ce vorbeau, nimic nu-i mai stânjenea în istorisirea abundentă, minuţioasă a celor trăite, a celor pătimite de fiecare dintre ei şi, împreună cu ei, de comunitatea întreagă a preoţilor, călugărilor şi credincioşilor greco-catolici.

Am început astfel, în acea primă seară, şi am continuat apoi în după-amiezile şi serile următoare să iau parte, ascultându-i, la asaltul dat de autorităţile comuniste asupra Bisericii Unite, la bătălia cu totul inegală dusă împotriva unor oameni dezarmaţi de agenţii armaţi ai Partidului Comunist, deghizat în Partidul Muncitoresc Român, ca şi ai statului român ce-şi mobilizase forţele, îndeosebi cele ale Securităţii, care îşi arbora de curând acest nume sortit unui sinistru destin. În amintirea mea, peregrinarea pe care o întreprindeam în acele zile pe câmpul suferinţelor – ce abia începeau – ale acestei Eclesii, cu preoţii, călugării şi credincioşii ei, se apropie în mod straniu de rătăcirile lui Fabrice del Dongo, eroul lui Stendhal, pe câmpul bătăliei de la Waterloo. Bineînţeles, nicio asemănare între scenele episodice, dezlânate, ale celebrei încleştări, aşa cum erau văzute, trăite de tânărul nobil italian, naiv în elanul său, în pofta sa nebună de a se bate, de a lua parte ca un făptaş eroic la o bătălie, dar care se întreba şi-i întreba pe ostaşii din jur dacă toate câte le vede – toate acele detaşamente de cavalerie ce gonesc de colo până colo, liniile de puşcaşi ce înaintează undeva în depărtare, grupul de generali din jurul mareşalului Ney, cu acompaniamentul lor de husari roşii ce galopează şi ei nu se ştie încotro, dacă fugarii aceia francezi ce o iau la goană spre seară auzind că se apropie les cosaques – dacă toate cele la care asistă în ziua aceea reprezintă ori nu o „adevărată bătălie“, nimic comun între agitaţiile incoerente de pe câmpul însângerat de la Waterloo şi violenţele suferite de preoţii ghemuiţi în jurul meu pe priciul puşcăriei, înfăţişate mie, ce e drept nu mai puţin dezlânat, dezordonat decât lui Fabrice del Dongo, violenţe ale unei lupte duse de forţe oculte ori agresiv făţişe ale puterii politice împotriva unor oameni ale căror singure arme erau rugăciunile şi o îndărătnică voinţă de a-şi păstra credinţa. Ascultând povestirile popilor din jurul meu, nimic nu mă ducea cu gândul la husarii roşii care galopau alături de Fabrice, se prăvăleau sub tăişul săbiilor prusace sau sub copitele cailor căzăceşti. Dar de aici, din depărtările în timp şi spaţiu la care mă aflu, mă văd la o vârstă apropiată de aceea a tânărului Fabrice participând asemenea lui, cu fervoare, indignare şi milă, la năpastele ce se abătuseră peste fraţii mei întru credinţă, dorind, cu naiva înfocare a nobilului milanez de a participa la o bătălie, să împărtăşesc încercările fraţilor mei întru credinţă. Aş fi dat orice să sufăr temniţa pentru cauza lui Cristos mai degrabă decât pentru aceea a unor cărţi ce nici măcar nu mi-erau dragi. Dar le va veni rândul şi acelor suferinţe. Căci toate la timpul lor.  

Cu febrilitatea de a povesti cele pătimite a  oamenilor paşnici peste care a dat, parcă din bun senin, năpasta, preoţii mei mă făceau să iau parte la preluări silnice de biserici, batjocoriri ale celor sfinte, percheziţii nocturne în căutarea unor probe inexistente de culpabilitate, scotociri ale dulapurilor necăjite sau ale rafturilor din care securiştii recoltau vreo fotografie a peşterii apariţiilor Fecioarei de la Lourdes, pătată de buzele ce o sărutaseră cu evlavie, având pe dos câteva cuvinte pioase în limba franceză, limbă a odioşilor capitalişti. Din fragmente de povestire ale unuia întrerupt de altul, dornic şi el să-şi relateze necazurile, din cele văzute sau auzite, trecute de la o gură la alta, de la o ureche la alta, aflam multe din cele petrecute sau pe cale de a se petrece pe câmpul tot mai plin de victime şi ruine al Bisericii mele. Pe Vasile Feneşan, parohul din satul Suceag, la câţiva kilometri de Cluj, îl bătuseră măr, apoi îl scoseseră în palme şi sudălmi din casa parohială, împreună cu preoteasa şi copiii săi. Cu toţii, opt la număr, azvârliţi în uliţă, îşi aflaseră adăpost într-o căsuţă gata să se năruie peste ei, în timp ce el, popa, era arestat, urmând să fie judecat şi osândit pentru refuzul de a trece la ortodoxie. Preotul Alexandru Necula mai fusese o dată, cu un an în urmă, întemniţat, îndată după o predică ţinută de el în catedrala din Dej. După un timp, i se dăduse drumul fără să sufere vreo condamnare, dar de astă dată era închis din nou pe temeiul unor predici ale sale socotite „anticomuniste“, în realitate pentru că nu voia să-şi lase credinţa. Tot din biserică, în timp ce liturghisea, l-au ridicat pe Părintele Ion Deliman din Arad. „Eu slujeam pentru surorile infirmiere din spital dis-de-dimineaţă, la cinci şi jumătate – întrerupe Părintele Gheorghe Neamţu –, pentru că ele ţineau să asiste la liturghie înainte de a-şi începe serviciul la spital, iar acum ăştia mă acuză că liturghiseam la ora aceea anume pentru a le face pe ele să întârzie la slujbă. Or să mă condamne, de bună seamă, că m-au încadrat la sabotaj!“ Pe părintele Vasile Gherman, protopopul din Turda, îl „ridicaseră“ (cum începea să se spună) după ce ţinuse o predică în biserica romano-catolică. Dar nu puşcăria îl necăjea şi nicidecum propriile sale suferinţe („doar şi Mântuitorul a fost prins, biciuit, ba chiar ţintuit pe cruce“), cât chinurile nevestei şi copiilor rămaşi pe drumuri. Aflase că, după arestarea sa, fuseseră scoşi cu anasâna din locuinţa lor parohială, ca atâţia alţi oameni ai Bisericii. Se perpelea neavând ştire despre bieţii de ei („S-or fi dus poate la Oarda de Sus, la bătrâni...“). Despre acest preot aveam să aflu, mult mai târziu, că, fiind supus chiar şi după eliberare unor anchete şi grele presiuni, a acceptat să slujească în biserica ortodoxă, dar că ofta uneori zicând cu amărăciune: „Era mai bine la închisoare decât acum, liber“. Înainte de a se stinge, în 1984, va cere în cele din urmă să fie îngropat de un preot catolic.

Şedeam turceşte pe prici, în jurul meu oamenii Domnului se destăinuiau, istoriseau, îşi luau vorba unul altuia din gură, fără să învinuiască pe cineva ori să se plângă de ceva, cu blândă mansuetudine ecleziastică, bucuroşi doar că au cui să li se descarce cât de cât de povara ce-o purtau pe suflet. Toţi fuseseră arestaţi şi anchetaţi ca „elemente foarte duşmănoase“. Li se căutau pricini vagi, politice, ca „agenţi ai Papei“ ori ai „imperialismului anglo-american“, aşteptând să fie judecaţi pentru trădare sau spionaj. Alţii erau acuzaţi pentru „sabotaj agricol“. De cele mai multe ori, preoţii erau învinuiţi de „agitaţie“, „instigaţie“ sau „tulburare a ordinii publice“. Anchetatorii căutaseră să evite referirea la adevăratul cap de acuzare, ce revenea mereu în timpul anchetei, acela al  refuzului de a părăsi Biserica Greco-Catolică şi de a trece la ortodoxie. De aceea, dosarele de trimitere în judecată ale acestor ecleziastici erau pline de formule generale, precum „activitate contrarevoluţionară“, iar câte o scriere religioasă a acuzaţilor devenea un „manifest antidemocratic şi reacţionar“. Toţi rezistaseră cu demnitate, dar fără revoltă, lăsându-se prinşi, târâţi, acoperiţi de avalanşă, duşi asemenea mielului evanghelic la tăiere, toţi se identificaseră în aşa măsură cu Cel pe care îl slujeau, încât, mai curând decât despre necazurile lor personale, preferau să-mi vorbească despre cele ale Bisericii. Mă făceau să particip la preluări agresive ale bisericilor, caselor parohiale, la interogatorii inchizitoriale, ameninţări cu moartea alternând cu promisiuni de promovare la înalte demnităţi în ierarhia ortodoxă, anchetatorii recurgând la clasica dublă metodă, folosind când bâta, când morcovul. Mărturiile se perindau, se încălecau, se desfăşurau în faţa ochilor mei ca pe un câmp de bătaie. Al unei bătălii, repet, foarte inegale, puterile lumeşti fiind toate de o parte, de alta rămânând cele duhovniceşti.

I-am întrerupt pe povestitorii mei întrebându-i despre soarta episcopului Hossu. „Cum, nu ştii?“ – se mirau ei. „E închis ca noi, şi nu numai el, ci toţi arhiereii noştri.“ N-aveam cum să ştiu, toate acestea se petrecuseră după arestarea mea. Fiecare dintre preoţii din jurul meu îşi aducea mărturia sa proprie asupra acelor ultime zile dramatice trăite de păstorul clujean în mijlocul turmei sale surprinse de furtună. Unul fusese arestat pe când suna la poarta Episcopiei. Altul după ce ieşise pe portiţa grădinii din spatele reşedinţei episcopale. „Auzi, mă întrebau pe mine, protopop greco-catolic, ce căutam la episcopul meu.“ Îmi aminteam şi eu tulburarea acelor zile de la începutul toamnei, zilele dinaintea arestării mele. Îl văzusem pentru ultima oară pe Preasfinţitul Hossu la geamul unui mic balcon al reşedinţei episcopale. Mă oprisem pe trotuarul din faţă şi priveam faţada clădirii închise, când l-am zărit. Mi s-a părut că înalţă uşor mâna şi face un mic gest de binecuvântare. Strada largă era pustie, nu trecea nici măcar o căruţă cu pământ de flori. De o parte şi de alta, pe trotuare, foarte puţini trecători. Iar aceştia îşi vedeau de drum, furişând rareori câte o privire spre modesta reşedinţă episcopală. Cu paşi mici, preumblându-se parcă agale, distrat, în sus şi în jos, sau strânşi laolaltă câte trei-patru în ciopor şi conversând în şoaptă, agenţii „secreţi“, civili duhnind de departe a ceea ce ascundea de fapt „civilia“ lor, instituiseră un fel de blocadă, ca o stare de asediu în jurul Episcopiei. Iuliu Hossu părea un prizonier în reşedinţa sa. Tatăl meu şi alţii mai intraseră în clădire cu câteva zile în urmă, vorbiseră cu arhiereul întors din satul Târlişua, unde sfinţise o biserică. Erau tulburaţi de zvonurile insistente din oraş cu privire la un „congres“ de „unificare a Bisericilor“ ce ar urma să se ţină la Cluj într-una din zilele următoare, când o seamă de „delegaţi“ ai Bisericii Greco-Catolice ar accepta „revenirea“ la ortodoxie. Preasfinţitul tocmai aflase şi el zvonul acesta, dar, mai bine informat decât credincioşii nedumeriţi care-l cercetau, ştia că zvonul era, din nefericire, întemeiat. Hotărârea sa era luată: îi spusese Tatălui meu că toţi cei ce aveau să ia parte la acel „congres“, punând mâna alături de vrăjmaşii Bisericii la dărâmarea acesteia, vor fi excomunicaţi.

Despre Casa Domnului din Blaj preoţii mei nu aveau decât o singură veste sigură, şi aceasta foarte tristă: călugării au fost izgoniţi, biserica era închisă, Casa a fost preluată, nu se ştia prea bine de cine, de autorităţile poliţieneşti sau de cele ale Bisericii Ortodoxe, dacă nu de amândouă împreună. Locul luminos, spre care mă întorceam uneori în gând ca spre un adevărat sanctuar, adică un lăcaş sfânt şi un loc de refugiu, se pierdea în negură. Canonicul mitropolitan Folea, care fusese arestat la sfârşitul lunii octombrie, văzuse cărţile asumpţioniştilor, din care mă înfruptasem nesăţios cu câţiva ani în urmă, aruncate în stradă. Le mai culegea cu fereală câte un credincios.

Îi ascultam pe preoţii din jurul meu şi nu mă puteam împiedeca să nu văd într-înşii, în ciuda vârstei lor (mi se păreau cu toţii mult mai bătrâni decât erau de fapt), nişte copii nevinovaţi. Cei mai venerabili erau chiar cei mai apropiaţi de figura copilului-martir. Îi vedeam poate mai fragili decât erau de fapt, mai ameninţaţi de a pieri acolo în temniţă… Şi de ce? Învinuiţi de a rămâne fideli unei credinţe ce nu făcea rău nimănui. Mi se strângea inima privindu-i, ascultându-i, în timp ce urca în mine indignarea împotriva celor ce-şi arogaseră dreptul de a lua viaţa celorlalţi pentru vini născocite, abstracte. Din gura acestor primi mărturisitori ai Domnului, din lungul şir al celor ce aveam să-i întâlnesc mai târziu prin puşcării, nu ieşea însă nici cea mai măruntă vorbă rea împotriva fraţilor ortodocşi, ba chiar nici împotriva celor ce-i închiseseră. Deşi mai ales pe cei dintre ei care aveau familii îi îngrijora vădit soarta celor rămaşi afară, reflectau parcă, în acelaşi timp, o linişte, un fel de nepăsare copilărească. Nu-l auzeam pe niciunul amintind promisiunea fericirii celor prigoniţi pentru dreptate sau mai ales a celor ce vor fi ocărâţi şi izgoniţi dintre oameni pentru Fiul Omului. Dar cred că fiecare dintre ei nutrea în sine încrederea profundă în acea promisiune. Poate că şi eu, care îi preţuiam tocmai pentru că erau prigoniţi pentru acele pricini, simţeam plutind în sinea mea, mult deasupra zaţului negru şi amar adunat pe fundul sufletului meu, un caimac lejer de insusianţă copilărească. Oricât de apăsat, de împovărat, de obidit eram, întrucâtva asemenea acelei făpturi fabuloase despre care băsnarii vechi spuneau că n-a greul pământului.

Atent la spusele celor din jurul meu, mi-a trebuit, cred, oarecare timp până să sesizez, în zumzetul ce se îngroşase al vocilor din cameră, o anume voce sau mai curând o anume vociferare monotonă, continuă, sacadată, în care azi, şase decenii mai târziu, aş recunoaşte frazarea ritmată rap. Turuia cineva de unul singur ca o moară stricată într-un colţ al camerei? Bizareria acestui monolog pe unul şi acelaşi ton, fără suişuri sau coborâşuri, a ajuns să mă distragă de la povestirile atât de pline de interes pentru mine ale preoţilor mei. Trăgând din când în când cu urechea, surprindeam, venind de undeva din capătul celălalt al încăperii, o înşiruire rapidă neîntreruptă de vorbe, al căror sens nu-l pricepeam şi, tocmai de aceea, mă străduiam să-l desluşesc. În van. Părea un galimatias, o saladă de cuvinte ce erupeau continuu, din care urechea mea ciulită sesiza totuşi uneori repetarea ca a unor bizare laitmotive ritmate, cât de cât inteligibile: „Singur cuc culcat în cucuta bolşevică“ sau „Sunt un ghimpe, un ghimpe, te doare, ai, te doare, te-mpung unde te doare“ şi altele. În ţesătura cacofonică apăreau uneori rime, de parcă vocea insistentă ar fi recitat un nesfârşit poem barbar, punctat din loc în loc cu variaţii ale unor vocabule ce cuprindeau grupul agresiv scatologic de sunete „cac“. Din toate acestea, înţelegeam singurul cuvânt „cactus“, care revenea des, rostit când cu brutalitate, când cu o intonaţie dureroasă. Când m-a surprins întorcându-mă şi căutând să-l zăresc pe cel ce ne ciocănea auzul cu solilocviul său fără cap şi coadă, unul dintre preoţi, fără să scoată o vorbă, mi-a indicat tăcut, cu degetul la tâmplă şi cu o schimă compătimitoare, că ar fi vorba de un biet dezechilibrat. Aruncând o privire, descopeream perorând acolo, pe prici, lângă uşă, un omuleţ mărunt cu plete albe ce-i cădeau peste urechi. De la acea primă vedere, mi s-a părut că-l cunosc, că l-am mai întâlnit pe undeva, nu ştiam însă unde şi cu ce împrejurare. L-am uitat de altfel de îndată, nu pentru că ar fi încetat să monologheze, ci pentru că un tânăr din grupul legionarilor, cum aveam să aflu mai târziu, îl întrerupea brusc din povestire pe bătrânul canonic: „Să-ţi fie ruşine, popă, să vă fie ruşine la toţi, că vă pretindeţi români, dar nu vreţi să reveniţi la credinţa noastră strămoşească. Sunteţi cu toţii nişte boanghine! Bine v-a făcut că v-a închis aici!“ Proţăpit între cele două rânduri de priciuri, numai piele şi os, cu obrajii supţi, din care ieşeau pomeţii ca două globuri purpurii de furie, de febră, legionarul se sufoca, trepida, dădea pe dinafară de mânie. Se vede că izbucnea din el o ură îndelung reţinută, mocnită sub spuză, exacerbată de povestirile părinţilor uniţi pe care le ascultase. „Fătu’ meu, stai, fătu’ meu...“, căuta cu blândeţe cel mai bătrân dintre preoţi să-l potolească. În zadar. Camarazii tânărului se hlizeau, fără să-l secundeze sau să-l domolească. În jurul meu feţele bisericeşti tăceau cu capetele plecate, nu ripostau nicidecum, poate se adânciseră în rugăciune. Energumenul, câtuşi de puţin dezarmat de cuvintele lenifiante ale bătrânului prelat sau de tăcerea celorlalţi preoţi, continua să-şi reverse veninul. Uluit la început, apoi tot mai indignat, nu m-am mai putut reţine la un moment dat şi am început să ripostez, la început mai stăpânit, apoi pe un ton tot mai violent. Îmi pierdusem cumpătul, revoltat de neruşinarea cu care, în numele credinţei, tânărul acesta (putea să fie doar cu câţiva ani mai în vârstă decât mine) îi invectiva pe slujitorii mai vârstnici ai credinţei în Domnul şi Dumnezeul de la care se revendica şi el. Şi, mai mult decât aceasta, mă exaspera răutatea, lipsa de-a dreptul diavolească de milă cu care un om în suferinţă îi putea apăsa pe cei ce împărtăşeau suferinţa cu el. Şi aceasta în numele Preamilostivului. Preoţii mă rugau în şoaptă să încetez, să tac, mă apucau de braţe, de parcă aş fi fost gata să mă iau la bătaie, mă îndemnau în numele Domnului la îndurare; canonicul îmi poruncea ascultarea, supunerea. Şi l-am ascultat. De altfel, iritat, dar şi descumpănit de riposta mea, legionarul îşi înceta şi el diatriba, se căţăra, mai aruncând în urmă câte o vorbă de ocară, pe priciul de unde camarazii săi îl încurajaseră şi acum îl întâmpinau cu glume şi hohote de râs.

Câteva ore mai târziu, culcat pe o rână la locul meu, dezbrăcat la cămaşă şi chiloţi pentru întâia oară după câteva luni, vârât ca într-un plic în dura pătură cazonă, căutam să-mi stârnesc căinţa pentru mânia ce pusese stăpânire pe mine. Nu prea reuşeam, indignarea răbufnea, mânia dădea iarăşi şi iarăşi în clocot. Dar, deodată, un alt gând sau mai curând o subită revelaţie pornind de la o asociaţie de amintiri mă făcu să ridic capul şi să privesc cu luare aminte spre colţul unde îl zărisem pe acel biet scrântit şi-l auzisem debitând în delirul său frenetic. Dormea acum ca un prunc, încovrigat, cu pumnii strânşi şi pletele albe răvăşite peste obraz. Nu, nu era nevoie să-l văd la faţă, bineînţeles, îl recunoşteam, îl cunoşteam doar de când cu luni în urmă, pe la începutul verii, intrasem împreună cu Claude în căsuţa lui de lângă canalul Someşului, unde nu ştiu zău cum putea să se mişte, să aibă un culcuş, şi cum am mai putut încăpea şi noi doi, strecurându-ne lipiţi unul de altul, căci totul, dar absolut totul, de la duşumea la tavan, de-a lungul pereţilor, pe rafturile ridicate în mijlocul acelei unice încăperi, ba aş putea spune chiar şi în puţinul aer ce ar fi putut rămâne liber, totul era plin de cactuşi.

Da, era bătrânul pătimaş al cacteelor, înţelegeam acum de ce în divagaţiile sale ritmate revenea tot mereu grupul acela fonic de care se râdea prin camera noastră („iar a pornit moşul să se c...“) şi care debuşa uneori în cuvântul cactus, obiectul pasiunii sale. Cum de ajunsese în puşcărie? Ce făcuse de nimerise aici, printre „politici“, doar nu vedea, nu ştia pe lume altceva decât cactuşii, nu trăia decât pentru ei? Nu izbuteam să adorm, în timp ce în jurul meu se sforăia de zor. Mă tulbura întâlnirea bătrânului, figura sa trezise în mine tarantula veninoasă ce dormita prin galeriile mele subterane. Amintiri dulci-amare aţipite de un timp năvăleau iar. Claude fusese cea care se oprise fascinată în faţa geamului mare, murdar, căptuşit pe dinăuntru cu plantele suculente, grase, păroase, ţepoase, oprindu-mă şi obligându-mă oarecum să le contemplu, pe mine care până atunci treceam pe lângă ele fără să le privesc, respins tocmai de păroşenia şi ţepoşenia lor rebarbativă, nicidecum atras de exotismul lor barbar. Ea fusese cea care m-a îndemnat să intrăm în vizuina ce se dovedea mai mare decât ai fi bănuit de afară şi mai luminoasă, cu un perete de sticlă spre sera din spate, şi ea numai sticlă, căci – cum aveam să aflu în curând – cactuşii pot să se lipsească de apă, făcându-şi, grijulii, precum cămilele şi alte făpturi ale deşertului, îmbelşugate rezerve de lichid, dar nu pot vieţui fără lumină, multă lumină, neputând-o uita pe aceea, eclatantă, a obârşiei lor mexicane. Sedusă de îmbulzeala plantelor bulboase, Claude îmi arăta cu ochii strălucitori, cu bărbia ei rotundă, cu câte o exclamaţie înăbuşită căci, împresurată, nu putea gesticula printre micii monştri, ici un glob mărunt cu o stranie floare roză ieşind oblic din pielea sa de un verde veninos, colo un soi de falus întunecat cu ţepi delicaţi, albi, dispuşi după o geometrie decorativă, şi între ei un puf uşor precum părul de înger de pe pomii de Crăciun. După roşeaţa din obrajii ei, vedeam că se simte picată într-un paradis la care îmi va spune mai târziu că de mult râvnise, dar în care nu cutezase să intre singură, temându-se mai ales de bondocul şi hirsutul paznic bătrân al edenului vegetal. Acesta se arăta însă de o gentileţe angelică; era vădit încântat de încântarea tinerei blonde care îşi strecurase sânii şi fesele printre cactuşii săi dragi, fără să se teamă de nemiloasele împunsături ale miriadelor de spini. Pofticioasă, seducătoarea sedusă izbutise să apuce unul din acele mărunte ghivece din care apărea în erecţie un cactus pe cât de fin pe atât de vânjos, iar organul acesta ţepos ejacula o singură floare, candidă, cu petale prelungi, albe trecând spre roz în vârfuri, la urmă dând în vioriu. „O doresc“ – îmi spuneau ochii ei pofticioşi. „Ia-o, te rog.“ I-am propus bătrânului să o cumpăr. „Vă vând orice vreţi, dar pe ăsta îl dau domnişoarei.“ I-am mulţumit şi am ales împreună câţiva care-i plăceau. Era fericită. Dădeam să ies. „E un Echinopsis“, mă lămurea eruditul stăpân şi dispunător al plantelor, arătând spre cactusul cu floarea albă pe care Claude îl purta cu grijă amoroasă, „aveţi noroc, a înflorit azi pentru prima oară, deşi are cinci ani deja, floarea nu trăieşte însă decât câteva zile, cel mult o săptămână, şi cine ştie dacă va mai înflori vreodată…“ „Ca şi mine“ – o auzeam şoptind pe ea. Dar numai eu îi auzeam şoapta care nici nu era adresată nimănui.

În zilele şi săptămânile următoare am mai trecut uneori pe la „Căsuţa cu cactuşi“, cum o numeam, de lângă canalul liniştit al Someşului. I-am mai ales o seamă de exemplare bosumflate, ţepoase, scămoase, înflorite ori ba, pe care le primea exultând şi le aşeza pe pervazul ferestrei sale ce dădea spre grădină şi apoi spre Someş, pervaz pe care-l escaladam, ferindu-mă de ghimpi şi de priviri indiscrete, în nopţile fierbinţi – chiar şi atunci când erau răcoroase – ale verii. Într-una din acele nopţi, am pândit ore întregi îmbrăţişaţi deschiderea unei flori de Regina nopţii, anunţată sentenţios de bătrânul împătimit al cacteelor: „Să ştiţi că Selenicereus dă o singură floare, ce se deschide o singură noapte pe vară! Va înflori la noapte“. S-a deschis spre zori, exalând un parfum aţâţător. Am riscat mult la ora aceea, căci ciocârlia luase deja locul privighetorii.

Cu amintirea dureros de dulce a acelor nopţi adormisem în acea primă noapte din temniţa militară. A doua zi mi-a trebuit un timp până să pot sta de vorbă cu bătrânul. Toată dimineaţa a rămas ghemuit la locul său cu pătura trasă peste cap. N-a coborât la spălător (în sfârşit un duş, chiar dacă cu apă rece!), nici la cele câteva minute de ieşire la aer, pe care le-am savurat, cu toate că mă zgribuleam. De altfel, n-aveam să mai sufăr din pricina frigului, căci, după-masa, eram dus la camera de gardă, unde un sergent îmi înmâna un teanc de haine călduroase şi un colet cu de-ale gurii, toate lăsate, spunea un ofiţer, de părinţii mei întovărăşiţi de un avocat. Le cărasem, foarte bucuros, „la cameră“ – cum se spunea – şi, în curând, lepădam de pe mine straiele împuţite şi rupte purtate zi şi noapte săptămâni de-a rândul. Schimbat, primenit, eram bucuros să împart camarazilor din celulă câte ceva din alimentele primite în coletul destul de voluminos (unii dintre ei mă regalaseră cu o seară înainte din ale lor). Singurul care mă refuzase, mârâind îndârjit, fusese legionarul cu care avusesem altercaţia. Bătrânul cu cactuşi nu mai ieşea din letargie. Căniţa de tablă cu licoarea neagră care ţinea loc de cafea, un coltuc de pâine uscată şi gamela cu ciorba de la prânz îl aşteptau sleite, nu se atinsese de ele. Se însera când am observat că avea ochii deschişi. Ghemuit, nu se apuca nici acum să mănânce, privea în gol. Mi-era tare milă de bietul om. M-am apropiat încetişor şi l-am întrebat dacă îşi aminteşte de noi, de mine şi de frumoasa mea prietenă blondă care adoră cactuşii. Pomenirea plantelor dragi, mai degrabă decât a noastră, părea că-l scoate din amorţeală. Nu-mi spunea dacă îşi aminteşte ori nu, dar primea felia de pâine cu salam pe care i-o întindeam, apoi o prăjitură de casă din cele în care recunoscusem mâna mult iscusitei mele bunici, Matata. Nu vorbea şi nici eu nu insistam, voiam să-l menajez, nicidecum să-l aţâţ, să-l văd lansându-se într-o peroraţie ca în seara precedentă. Mi se părea că suferă de ceea ce – ca un studios pe acea vreme al psihopatologiei, cititor atent la Institutul de Psihologie al „clasicilor“ Kraepelin, Bleuler, Jaspers – numeam cu termenul azi desuet psihoză maniaco-depresivă, ceea ce acum s-ar denumi o tulburare bipolară. Şi dacă nu diagnosticam chiar o psihoză, savantlâcul meu mă îndemna să văd în torpoarea bătrânului, în depresiunea urmând agitaţiei maniacale din ziua precedentă, ceea ce tot pe atunci numeam, după dascălii mei în ale psihicului, o ciclotimie. Îmi aminteam, de altfel, cum se monta vorbindu-mi despre obiectul pasiunii sale, în cele câteva vizite ale mele la „Căsuţa cu cactuşi“. Când pătrundeam în vizuina aceea verde, luminoasă, simţeam că mă înăbuş.  Exaltarea sa era pentru mine tot atât de tulburătoare, de sufocantă, ca fojgăiala vegetală din jurul meu. Căutam să scurtez vizitele, să scap cât mai repede din dublul delir al vorbelor şi plantelor, ca de o îndoită, mortală apăsare. Într-adevăr, acel preaplin al vieţii înghesuite în măruntele trupuri bondoace plesnind de sevă zăcută din jur îmi duhnea a moarte. Îi spuneam, de altfel, lui Claude, care râdea, că-mi venea greu să intru în „Căsuţa cu cactuşi“ din pricina acelui miros. Voind – ceea ce nu-i spuneam ei – să-i fac plăcere, aducându-i din plantele ţepoase îndrăgite de ea ca şi broaştele ţestoase din grădina lor ori foxterierul sârmos pe care i-l dăruisem, nu procedam precum acel strămoş îndepărtat al meu care rupsese o logodnă, refuzase să-şi mai vadă logodnica după ce o găsise, vizitând-o într-o zi de toamnă, înconjurată de o profuziune de crizanteme, în ghivece şi buchete risipite prin toată casa, ceea ce crea – fără voia şi ştiinţa bietei fete – o atmosferă cemeterială de nesuferit pentru logodnicul nostru. Nicio exaltare acum la bătrânul împătimit al cactuşilor. Părea istovit, incapabil să izbucnească într-o fabulaţie delirantă. Abia luase câteva îmbucături şi-l vedeam încovrigându-se şi vârându-se iar sub pătură. Dădeam să plec de lângă el, să cobor de pe prici, când mă simt apucat de braţ. Mă întorc spre el şi-l aud şoptindu-mi: „Domnişoara blondă seamănă tare bine cu Clari“. „Cine-i Clari?“, l-am întrebat. „Fetiţa mea... care nu mai e…“ Şi şi-a tras pătura peste cap.

 

(Continuare în numărul viitor)

 

 

Fragment din Abisul luminat, Cartea întâi

 

NICOLAE BALOTĂ

LA ÎNCHISOAREA MILITARĂ

» anul XIX, 2008, nr. 10 (221)