Lanţul slăbiciunilor

 

Gelu Ionescu

 

Citind cartea (care va deveni) inevitabilă despre Iluziile literaturii române scrisă de Eugen Negrici, mă întrebam cum va fi fost ea primită de tinerii literatori de cca 25-30 de ani sau de cei care au împlinit 50 de ani – adică optzeciştii –, în fine de cei care se învîrt în jurul celor 70 de ani – adică şaizeciştii, între care mă număr. Cei care îmi vor face onoarea de a citi textul de faţă au acum răspunsurile, sau o bună parte din ele. Cînd am scris aceste rînduri nu citisem decît articolul semnat de Dan C. Mihăilescu din Idei în dialog, text incitant şi mai degrabă nehotărît, şi cronica lui Daniel Cristea Enache din România literară, de o obişnuită, pentru mine, seriozitate şi claritate, în care se simţea că Iluziile... au fost destul de surprinzătoare şi pentru el.

Oricît de întîrziate, presupunerile mele sînt că tinerii – cei nu mulţi care au citit cartea – vor găsi în ea toate motivele să creadă că tabula rasa ce o propun se justifică pe deplin, deci că literatura română reîncepe de la ei (nimic nou, nu?), mulţi fiind (aproape) convinşi că bunicii, părinţii lor literari sînt neglijabili – fiind compromişi definitiv de... compromisurile făcute puterii comuniste. Ceilalţi, adică generaţia care a dominat literatura şi valoarea timp de aproape 25 de ani, vor găsi cartea lui Negrici fie exagerată, fie nedreaptă, chiar o eroare plină de ingratitudini; e greu să admiţi că cei mai valoroşi romancieri şi critici din ultimele decenii (pentru că mai ales de ei se ocupă Eugen Negrici) au spus numai jumătăţi de adevăr (acum istoric), că valoarea cărţilor scrise în acest interval (şi nu numai) e doar locală, că literatura noastră – căci a noastră e – este minoră, provincială şi defazată „de la origini pînă în prezent“. (Nu e nimic mai adevărat că presupunerile mele de mai sus sînt „extreme“ şi că între aceşti poli vor fi fost şi vor mai fi multe poziţii intermediare. Opinia mea despre această carte este că sosirea ei pe lume a fost benefică, radicalitatea ei îndreptăţită, că e scrisă şi susţinută cu brio. Că ea marcheză un reper peste care e greu de trecut ignorîndu-l – ceea ce însă se va întîmpla totuşi, de multe ori, căci suficienţa daco-romană e abisală.)

Toate cărţile importante într-o cultură apar exact atunci cînd devin necesare – nici prea devreme, nici prea tîrziu. Nu e o fatalitate, ci, mai degrabă, o evidenţă. Chiar în cazul de faţă, tinerii contestatari cu orice preţ nu aveau prea multe cunoştinţe despre literatura română în totalitatea ei ca să se aventureze la o atît de amplă „revizuire“, iar confraţii cei mai cunoscuţi şi recunoscuţi erau prizonierii unui canon, cum se spune, ai unei ierarhii a valorilor pe care ei, şi nu alţii, o construiseră, o recomandaseră, o „consacraseră“, de fapt automistificîndu-se – adică intrînd într-o tradiţie a nevoii de respectabilitate prin supraevaluare care priveşte întregul literaturii române, nu numai pe contemporani (între ei, cei mai puţin vulnerabili fiind poeţii şi eseiştii). Acest canon s-a cam ruinat însă odată cu venirea libertăţii, nu numai în ceea ce priveşte importanţa contemporanilor, persoane, prestigii şi cărţi, ci, cum era de aşteptat, şi în ceea ce priveşte imaginea trecutului, apoi tradiţia, valorile ei. Şi acest proces va dura, începutul unei revizuiri capitale îl face acum Eugen Negrici, care discută pe larg şi cu argumente pe deplin calificate care au fost „iluziile“, miturile şi complexele literaturii noastre; el nu se sperie nici de idoli, de statui şi „mumii“, nici de  mulţimea atîtor „capodopere“ care au împînzit literatura noastră, făcînd irespirabilă viaţa altor cărţi mai... modeste, nici de „clasicii în viaţă“ sau de autorităţile eterne şi de neclintit. El face, pe scurt, dar cu precizie, istoricul acestor „instituţii“, le scoate din prejudecata necontestării – mutîndu-le, pe cele mai multe din ele, de pe raftul „valorilor fundamentale“ în cel al importanţelor istorice ce primează în faţa celor estetice, a căror debilitate o numeşte, o descrie şi o resituează. Aici el rosteşte cu glas tare ceea ce şi alţii au gîndit şi chiar au spus, dar fără a „clama“ şi pune piesele împreună, alcătuind astfel un tablou general pe cît de expresiv şi de şocant, pe atît de curajos şi de neconcesiv. Aşa face el, de pildă, cu „iluziile“ penibile în legătură cu literatura de dinainte de secolul 19; dar nu se opreşte la aceste evidente mistificări, ci atacă şi valabilitatea altor false „realităţi“ consacrate sau în curs de consacrare, cum ar fi preromantismul, apoi onirismul sau balcanismul, termeni intraţi în uz, chiar şi în manualele şcolare, dar fără o acoperire suficientă, aşa cum el o dovedeşte. Antecesoare ale poziţiei sale critice sînt scrierile lui Maiorescu, Lovinescu, numai aparentul pamflet al lui Eugen Ionescu, Mircea Martin în ceea ce îl priveşte pe Călinescu. Cu siguranţă  şi alţii. Revenind la valorile istorice, cine poate susţine că azi mai interesează, mai produce delectări lectura poeziilor lui Conachi, a teatrului lui Alecsandri sau chiar a romanelor lui Holban? Cine sînt şi vor mai fi cititorii lor? Sînt aceştia „clasici“, nu? Pe alte meleaguri îşi pune cineva întrebarea aceasta referitor la romanele lui Flaubert sau cele ale lui Turgheniev – tot clasici, nu? Nu, pentru că primii şi-au primit justa lor valoare pur istorică, ceilalţi pentru că... există şi azi, sînt vii şi „inevitabili“, cu alte cuvinte. Pentru că atît critica, cît şi exegeza naţională operează de decenii, dacă nu de un secol, cu două măsuri, cu două criterii de valoare – cel pentru producţia românească şi celălalt pentru literatura lumii. Călinescu, şi nu altul, este cel care în Istoria... sa a tratat, cu intenţie, aşa cum subliniază Negrici, literatura română ca pe o mare literatură europeană, cot la cot cu cele cu adevărat mari. O „iluzie“ care s-a dovedit pe cît de cuceritoare şi flatantă, pe atît de nefastă în consecinţe.

Dar dacă „revizuirile“ lui Eugen Negrici nu irită prea mult atunci cînd sînt aplicate aşa-zisei literaturi de dinainte de secolul 19, cel modernizator, încruntările devin grave atunci cînd e atinsă „epoca de aur“, adică dezvoltarea interbelică a unei valoroase literaturi. Această epocă a devenit „de aur“ atunci cînd, în numele valorilor ei, generaţia literară a „deschiderii“ şi antidogmatismul de după 1964 (aproximativ) au avut drept ideal invocarea şi întoarcerea la aceste valori redevenite, prin reconsiderare (cu destule oprelişti politice), „clasice“. Efortul a fost real şi prin recuperarea şi reintrarea în circuit a celor mai importante opere interbelice, dar şi printr-o regăsită (timidă) libertate a scrisului. Mie mi se pare – şi nu sînt singurul, desigur – că valoarea estetică a literaturii noastre din deceniul al şaptelea şi pînă la strangularea ei din anii ’80 a fost cu totul comparabilă cu cea a „paradisului (interbelic) pierdut“. Însă, nu trebuie uitat, modelul acesta mult admirat era deja perimat chiar de la... impunerea lui, retardarea e deci evidentă, dar aproape deloc discutată; Eugen Negrici o face, dar cred că mai sînt multe de discutat. Însă problema egalării strălucitei (să zicem) literaturi interbelice din punctul de vedere al libertăţii de opinie rămîne discutabilă – şi aici autorul pune premise sigure şi greu de negat (dar şi de acceptat de către cei în cauză, nu puţini şi foarte bine cotaţi în „canonul“ pus în discuţie după 1990).

Cît despre discuţia despre „rezistenţa prin cultură“, „est-etică“ (idee din cele mai nefericite şi creatoare de numeroase şi încă vii confuzii) sau „am salvat ceea ce s-a putut salva“, discuţie de mult începută şi departe de a se încheia – chiar foarte departe –, punctul de vedere al lui Eugen Negrici este tranşant şi va produce multe iritări, unele poate chiar justificate.

Sînt atîtea subiecte şi luări de poziţie în aceste Iluzii... deşarte, încît mă opresc aici cu comentarea lor – ceea ce citiţi acum e numai o cronică şi cîtuşi de puţin un studiu. Opinia mea este că intransigenţa demersului contează mult, infinit mai mult decît tot felul de „justificări“ sau de analize „tehnice“ sau tematice aplicate unor scrieri „clasice“ a căror valoare estetică s-a prăbuşit de mult în cea istorică. Atîtea teze de doctorat şi monografii excesiv analitice dedicate (fără o situare valorică estetică, presupusă de plano) unor scriitori importanţi la vremea lor (dacă au fost cu adevărat...) împreună cu stupiditatea manualelor şcolare ce au adoptat un canon „patriotic“, dar aberant, cu o adevărată epidemie de „capodopere“, sînt  consecinţele  unei mentalităţi descurajante, pe care Negrici o discută de mai multe ori în cuprinsul cărţii sale. Mărturisesc însă că în succesiunea „etapelor arse“ – o altă idee pusă în discuţie de autor – şi a analizei modernităţii, pe Arghezi, Barbu şi Bacovia  îi consider vii, chiar dacă „defazaţi“. De altfel, Eugen Negrici nu susţine deloc contrarul.

O astfel de carte ce propune atîtea subiecte de discuţie şi care are o evidentă gravitate în atitudinea ei fundamentală, scrisă cu ironie, dar şi cu năduful unei exasperări faţă de prejudecăţi, de atîtea false judecăţi de valoare, faţă de ideea unei dezvoltări „organice“ a literaturii noastre, faţă de un canon încremenit într-un conservatorism care, dacă n-ar fi încă operant şi nociv, ar deveni rizibil. O „revizuire“ nu este o „demolare“ decît pentru semidocţi.

M-am gîndit, citind şi reflectînd la opiniile autorului, la o altă problemă pe care eu o cred, de asemeni, fundamentală nu numai pentru literatura română, ci mai ales pentru cei care au scris-o, pe care ea îi reprezintă şi pentru cei cărora le este destinată – cu alte cuvinte, societatea românească din veacul trecut. România a trecut în acest secol, într-un ritm aproape supraomenesc, prin experienţe istorice de o mare importanţă şi gravitate naţională: Primul Război Mondial, Unirea şi România Mare, cel de Al Doilea Război, în fine, ocuparea ţării de către un teribil totalitarism (cu numeroasele lui victime), care a deteriorat chiar fundamental orizontul ei specific. Ei bine, luînd în consideraţie toate cenzurile şi obstacolele, multe, foarte multe, care le-au stat în faţă, cîte opere literare – mai ales cele în proză – au răspuns acestei istorii, acestor evenimente privitoare la destinul unei întregi naţiuni? Nu e vorba – evident, pentru cine vrea să vadă – nici de o tematică a „oglindirii“, nici de o tipologie sau obligaţie impusă „de sus“, cum se spunea în anii în care „obsedantul deceniu“ era recomandat şi încurajat. Este, probabil, simptomul unei alergii la „cele tragice“ veche şi netratată de decenii. Sau mai mult?...

  

GELU IONESCU

LANŢUL SLĂBICIUNILOR

» anul XIX, 2008, nr. 10 (221)