Viaţa şi poezia ca „o chestie ok

 

Ion Pop

 

Singura, până acum, carte a lui Andrei Doboş (n. 1984) poartă un titlu „americănesc“, Mănăştur story (2007) poate cu trimitere ironică la celebrul West-side story, sugerând un soi de mică epopee de mahala, cu devalorizarea programatică a tot ce poate fi solemn, eroic, „înalt“ ca atitudine şi limbaj. Ne aflăm în linia directă a „minimalismului“ şi „mizerabilismului“ definitorii pentru o bună parte a „generaţiei 2000“, cu un discurs articulat prin excelenţă ca notaţie a faptului cotidian celui mai comun, într-un mediu urban marginal, ce nu mai promite nimic din exaltările modernist-avangardiste în faţa „oraşului feeric“, cu ştiuta reabilitare poetică a banalului şi cu prospeţimea senzaţiei neafectată de rafinamente şi stilizări estetizante. Iar ipostaza eului conturată aici este, pe scurt spus, un soi de portret-robot al „băiatului de cartier“, ajuns acum la o vârstă ceva mai matură, dar modelat cam în acelaşi tipar. Este elocvent, astfel, faptul că primul poem din sumar vorbeşte despre capul acestuia (al autorului) rostogolindu-se pe suprafaţa moale a butucului, căci titlul anunţă deja un soi de detaşare, de neutralitate a subiectului faţă de propriile „aventuri“ şi un refuz al conştientizării lor dramatice. „Gândire slabă“, s-ar zice, în pas cu noile vremuri... Imaginea de recuzită a decapitării, cu „butucul“ tradiţional, acum „moale“, e montată în decorul sordid al cartierului clujean cu fast-fooduri şi „gealaţi“ spărgători de seminţe, cu „trepidaţia halbelor de bere pe mesele teraselor“ sub feţe congestionate (de comparat cu cealaltă trepidaţie, a marilor metropole, precum în Ulise al lui Voronca), în care plăcerea intensă a plimbării cu bicicleta, mărturisită în primele versuri („ador să mă dau cu bicicleta prin mănăştur“), şi mimarea extazului în faţa „frumosului“ superlativ al locului, ca şi a energiei insuflate de mediul suburban („să trag puternic, în nări, forfota demenţială a şmecherilor“), nu mai are nevoie de nicio decriptare: suntem evident în registrul derizoriului, trăit la modul elementar, strict fiziologic, generator de senzaţii nici ele „tari“, deşi sunt înregistrate drept „cutremur“, respiraţie furioasă, lichefiere a dinţilor, sudoare abundentă. Ultimele versuri sună, cumva, „în poantă“, căci totul se încheie cu gestul ducerii mâinii „la buzunar / să văd dacă am toţi banii la mine“...

În acest regim al notaţiei cvasiexclusiv senzoriale se desfăşoară toate poemele. Eul se declară din principiu insignifiant, devaluat, inerţial, cu trăiri coborâte la nivelul minimei reflexivităţi, cu reacţii primare, înscris în seria anonimă a perifericilor şi nedramatizându-şi condiţia, afişând un firesc al manifestărilor vitale netulburat de cine ştie ce nelinişti „majore“. Suita de cântece simple oferă variante ale acestei stări: „am douăzeci de ani şi deja se întâmplă / tot mai des să-mi tremure mâinile / când îmi privesc fără de gânduri trupul // abia trezit din somn şi parcă fătat / pe cearşaful galben mirosind a vechi / din care nu m-am ridicat niciodată // cu o altă stare decât aceea / a unei păroase neimportanţe. / şi cu inima învârtoşată.// cu unghiile lungi şi murdare, / liniştit şi organizat / mă rostogolesc greoi / spre galeria de hârtie a zilei, / căptuşită cu felii de ou fiert, / pe care o bat de la un capăt la altul // ţinându-mă cu mâinile de pereţi / şi înfulecând la amiază“. Am transcris întreg textul fiindcă spune mai totul despre... mai tot ce se întâmplă în această carte. Citim de asemenea aici că „în general viaţa unui om e o chestie ok, adică / nici prea-prea, nici foarte-foarte“ şi că „se mişcă nesimţitoare / şi se duce dracului, aşa, / dintr-odată“, – ceea ce nu e prea încurajator şi nici foarte exigent ca problematizare, dar sună „firesc“, ca orice observaţie devenită foarte comună. Reacţia faţă de „real“ e una de repulsie, a unei fiinţe definitiv prizoniere a mediului dat: „nu văd nicio scăpare / trag din ţigară şi-mi vine să vomit, / mă uit pe fereastră şi-mi vine să vomit“. Stil constatativ, aşadar, radical „tranzitiv“, dar care câştigă totuşi o anumită expresivitate abia în secvenţe unde câteva imagini surprinzătoare sunt convocate în sprijinul notaţiei brute, conferind atitudinii o notă de mic cinism şi de bravadă repede consumată: „vocea interzisă ţiuie insuportabil pe toate străzile. // golit stau în faţă la plăcintărie aşteptându-mi plăcinta / şi niciun triumf nu vine să-mi apere liniştea / nicio libertate să-mi lingă sarea de pe piept, / nicio moarte nu mă face azi să strănut. // căci aşa văd eu: libertatea precum limba unei vaci, moartea ca o răceală. // sunt un chip de mort / fărâmicios şi amorf, / dar asta nu mă sperie câtuşi de puţin. // scârba se îndepărtează“.

Un aspect de „story“, de desfăşurare epic-anecdotică a unor evenimente mărunte, au textele din ciclul de Întâmplări de pe strada Petuniei, cu personaje (amici studenţi, cu nume reale – Lobonţiu, Carmen, Derevlean) prinse în situaţii cotidiene, de o banalitate extremă (aprinderea unei ţigări e hiperbolizată sumar, ca mare, spectaculos eveniment, „capul zburlit al lui lobonţiu“ şi „vocea lui lobonţiu ţâşnind“ mobilizează ad hoc un mic arsenal retorico-hiperbolic, ce dilată gesticulaţia, supralicitează reacţiile, le intensifică ludic, prin repetiţie şi majuscule). Limbajul colocvial, mulat pe ne-stilul oral al străzii, altminteri bine înregistrat, ambianţa autumnală mizeră, cu frunze ca excremente, ciori, „studente cu fundul mare“, un parc provincial, „într-un oraş în care aerul se mulează vâscos / şi sumbru pe fantasmele-i colcăitoare“ – zice, de data aceasta foarte pretenţios, un vers –, face notă contrastantă, subliniată ca atare, faţă de discursul „cult“ (este vorba totuşi de un student): „lobonţiu observă, uşor nedumerit / liniştea acestui părculeţ / şi pe nesimţite / paşi dubioşi, de la sute de metri depărtare, / îşi cresc zgomotul în urechile lui. / cu o altă ocazie, lobonţiu ne-ar fi vorbit / despre maladiv-frumoasa carmen, despre sufletul ei abisal, / despre generaţia beat, găuri negre sau poate / despre fenomenologie“. Nota „programatic“ anti-„elitistă“ e imediat sesizabilă, iar o ureche atentă va surprinde, în plan stilistic, şi un ecou din Mircea Ivănescu, cel din ciclul Mopeteeana, unde în gesticulaţia himericelor personaje apare un procent de ironie antiretorică. Sub un titlu tot „ivănescian“ (lobonţiu şi minunatele sinapse demoniace), se desfăşoară un discurs subliniat derizoriu, împins la exces, unde acelaşi lobonţiu e văzut în ipostază domestică nocturnă, bând la nesfârşit orangină şi coca-cola, în faţa calculatorului, ba chiar „cu penisul înfipt în calculator“ şi cu... „nişte budigăi interesanţi“, întâmpinat cu o serie tâmpă de „hă hă hă“, cu adaosul: „dar în timpul liber / lobonţiu citeşte platon“, că, în schimb, visează „buci fine de bărbat lipite / unele de altele“, colega carmen, ce „poartă nişte / pantaloni de pijama mişto“, îşi ameninţă cu „bluziţa de la pijama“ pe cei care care „stăm ca – hă hă hă – boii / lângă cafele“. Am citat cam mult dintr-o secvenţă ilustrativă pentru extrema la care se poate ajunge în materie de deriziune sumară, de un gust foarte discutabil. (E cam ceea ce se întâmplase şi în proza de acum câţiva ani a lui Adrian Schiop, unde învăţăcei într-ale filosofiei se comportau şi vorbeau, în căminele lor promiscue, ca nişte lumpeni neduşi la şcoală.) Un ciclu de Alte poeme simple insistă în acelaşi registru al compromiterii ultimelor rămăşiţe de sentimente şi stări „cuminţi“) – sfială, visare, fericire –, coborâte în registrul grotescului şi al deriziunii, cu o cotă de trivialitate programată, ca în micul text intitulat (fericit): „ţopăi prin oraş ca un cangur / îmbrăcat, din creştet pînă-n tălpi / în lumină. // sunt fericit / şi de fericit ce sunt / pun mâna pe fundul / tuturor bunoacelor care-mi ies în cale“...

Marile noţiuni – moarte, salvare – suportă un tratament asemănător, cu, uneori, o notă de gravitate mai marcată, însă în perspectiva aceleiaşi devalorizări radicale a eului şi a vieţii: „spuneam atunci adevărat zic moartea este cel mai tare fleac / spuneam atunci adevărat zic eu însumi sunt cel mai mişto dintre fleacuri // şi într-adevăr nu mâncasem nimic în ziua aceea / dar nu-mi păsa căci tu erai acolo încolăcită ca o mâţă cafenie / privind cum plin de speranţă îmi aprind ţigara // ca un grumaz tăiat“; sau: „nu ştiu cum te cheamă, dar cântă / acordeonul este aici, avem cidru / şi vom vorbi toată ziua / vom mânca salată / şi ne vom salva fără nicio îndoială / că aşa vom face“; şi încă: „eram în staţie şi aşteptam autobuzul / mă gândeam la conflicte / la europa / la mirosul de brânză topită închegând aerul / la cum am zburat când eram mai mic / la un meci de fotbal“. Procedeul e simplu, starea de o oarecare gravitate e montată între termeni ai cotidianului insignifiant.

Un soi de de-problematizare programatică poate fi dedusă din toată această producţie de versuri ce se vor cumva lipite de modestia realului imediat şi anost, faţă de care subiectul nu pare a avea pretenţii prea mari sau, dacă le are, se lasă dus de un fel de inerţie obosită – „slab şi molâu, / visez cartofi, plăcinte, unt, / guturai, răguşeală, tuse cu vărsături, temperatură, / dureri de cap“, într-o stare de mahmureală, de apatie sau cu vagi impulsuri organice, care cunosc punctuale intensificări expresioniste. În esenţă, poezia şi subiectul ei vor să se reducă la „un martor şi un raport / un martor şi un raport“, aflându-se, cum zice titlul textului din care tocmai am citat, într-o situaţie de blocadă. Mărturia şi „raportul“ despre real sunt însă minimale cu voinţă, ochiul mai degrabă apatic înregistrează faptul cotidian cel mai banal, eliminând din câmpul conştiinţei formele „tari“ ale experienţei şi trăirii: „singuri şi nervoşi / pescuiesc pe malul someşului // mă cam strânge căciula / şi am nişte scame pe bluză. // astăzi nu mă gândesc la mizeria lumii / nu mă gândesc la înfometaţii planetei / nici la bach, nici la hegel / nici la mântuirea sufletului // astăzi stau şi mă uit la oamenii ăştia nervoşi / cum pescuiesc“.

E destul pentru a defini miza mărunt-minimalistă a acestei poezii menţinute deocamdată în regim de sărăcie evenimenţială şi de renunţare la reflecţia mai exigentă asupra condiţiei, fie şi precar-marginale, a omului. Nu-i lipseşte, desigur, acestui mod de a vedea lumea şi scrisul despre ea o anumită expresivitate în transcrierea faptului „nud“, concurată de „rapoarte“ lipsite de culoare şi relief, iar din când în când – rar – „ceva din graţia şi lumina“ trecute printre amintirile copilăriei ori din vaga tristeţe a inutilităţii vieţii, exprimat direct ca în scurtul poem de sub titlul raag: „de ce să ne trezim / de ce să ne trezim // şi dacă ne trezim // ce să facem“. E, aici, expresia unei anumite inadaptări, dar şi, poate în mai mare măsură, a unei inerţii a acceptării şi complacerii în datul imediat al existenţei, a unei epuizări înainte de termen a energiilor eului, nici măcar resimţite la modul tensionat, dramatic, care să transmită un sentiment tulburător al alienării. Acest laisser aller lenevos împinge cumva în plan secund fondul tensionat şi grav al trăirii, reduce, astfel, şi din impactul ansamblului poeziei asupra cititorului confruntat cu „story“-ul unei vieţi periferice, oarecum complezente cu sine. Căci aşa poate apărea paradoxalul inconfort al... comuniunii posibile dintre subiect şi lume, ca şi cum acesta şi-ar cultiva dinadins, ca odinioară avangardiştii, conflictul şi ruptura sau, mai degrabă, indiferenţa radicală faţă de tot şi de toate: „îmi iubesc din ce în ce mai mult părinţii / îmi iubesc din ce în ce mai mult prietenii / îi iubesc din ce în ce mai mult pe necunoscuţi / şi simt cum toate se răstoarnă în mine / cum se învârt haotic şi cald // asta la 22 de ani, seamănă destul de mult cu o presimţire a morţii“. Poate că totuşi o trezire e necesară şi ea va avea loc atunci când poetul cu înzestrări reale care este Andrei Doboş îşi va da seama că ceea ce a cerut, la debut, de la viaţă şi de la poezie, era totuşi destul de puţin.

 

ION POP

VIAŢA ŞI POEZIA CA „O CHESTIE OK“

» anul XIX, 2008, nr. 10 (221)