Poeme de Ştefan Bolea

 

Angst

 

o vom pune în pământ

n-ai cum să te-mpotriveşti

dacă taci noaptea

auzi cum chinul forţează uşile

şi-ţi face creierul să sune

ca un fişic de 50 de bani

 

din clipa în care ai fost flegmat în existenţă

devii proprietarul unui suflet întreţesut cu viermi

în timp ce te dezvolţi, proliferează umbra

ai gustul ţipătului ce te va gâtui

îndesat sub limbă

 

o vom pune în pământ

aud cum sparge chinul uşile

consistenţa destinului prinde, uneori,

alura călăului care apasă trapa

  

Lunetişti în creier

 

în oraş te poţi pierde foarte uşor

ei trimit puşcaşii marini să mă hăituiască

sniperi mă veghează la fiecare intersecţie

prin satelit mă urmăresc cei de la nasa

aşteptând prilejul să mă bombardeze

 

ca o ţintă mă plimb

ştiind mereu că fiece clipă poate fi ultima

 

dar am kalaşnikovul strecurat în ghipsul fals de la mână stângă

ghipsul pe care ţi-l pun în gât

când îţi spun cuvinte dulci

şi te aţintesc ca pe un peon ce eşti

taci

mă asculţi

 

voi lepăda această deghizare

doar ca să mă încord mai mult

 

şi dintr-un target am să mă prefac

în bombă vie

 

atunci când sniperii îşi intersectează ocheadele

când marea conspiraţie a declarat că e vremea execuţiei

schijele creierului meu

vor săgeta întreg oraşul

 

e destulă fiere în mine

să strălucesc mai abraziv ca soarele acesta acru

să mă detonez la septupla intersecţie din gruia

să fac din cetăţuie un manhattan

din toată românia un ground zero

să ardă de nervi vecinii noştri

că ţara a devenit un muzeu peren al terorismului

o poartă între cultura binladen şi civilizaţia macdonald’s

 

o românie atomică

al cărei abur, profil şi cadavru

îl vezi şi de pe partea întunecată a lumii

ca pe un piranha expulzat din uterul pământului

  

Fatum

 

mă plimb printr-o grădină cu statui care îmi dictează direcţia

mai sus, la dreapta, înainte

urc prin biblioteca fundaţiilor regale

aceleaşi statui îmi arată drumul

le folosesc în chip de hartă

urc tot mai sus

 

a doua trezire

nu mai mă recunosc în oglinzi

mi s-au lichefiat degetele şi privirea

pot să controlez aparatele

pot să diluez timpul

pot amplifica senzaţiile

 

urc

şi ultimul nivel e subsolul

unei biblioteci mai ample

 

ies din nou în grădină

reiau

de data asta sub mine e amplasat oraşul

sunt la nivelul lunii

 

urc, urmând exemplul statuilor

ceva din paloarea lor o regăsesc în oglinzi

de data aceasta reflecţia merge în paralel cu mine

îmi pune piedică, se schimonoseşte, trebuie să mă debarasez de

ea

 

urc

şi mansarda acestei biblioteci

e fundaţia unui turn

al cărui vârf nu-l zăresc

trebuie să escaladez în spirală

în final sunt obligat să păşesc prin aer

 

parcă anticipez că acoperişul lunii este subsolul unui bordei

parcă văd râtul unei maimuţe lingând machiajul de slut al beatricei

umbrele cresc, nisipul îmi îngheaţă în nări şi limba mi s-a

strepezit de amar

 

buddha meditează sub lotus

sfidând toate armatele lumii

isus incendiază pădurea amazoniană

îl vor răstigni de data aceasta pe schela unui iglu

mohamed intră în mecca

în fruntea unei armate de asini retrograzi

 

n-am luxul necesităţii

şi trebuie să lupt

să urc

asemeni unui sisif nevropat

ce face jonglerii cu bolovanii

în condiţii de avalanşă

 

ŞTEFAN BOLEA

POEME DE ŞTEFAN BOLEA

» anul XIX, 2008, nr. 10 (221)