Irina Petraş

Magul şi măştile sale

 

A apărut o nouă carte semnată Horia Gârbea: Trecute vieţi de fanţi şi de birlici: Viaţa şi, uneori, opera personajelor (Editura Cartea Românească, 2008, 204 pagini). Horia Gârbea este el însuşi un veritabil „personaj“ al literaturii contemporane, cu o operă cât un raft de bibliotecă, doldora de premii şi medalii. Viaţa sa, pe scurt, e şi ea suficient de palpitantă, în stare să atragă atenţia. Doctor în inginerie, specialist în fiabilitatea construcţiilor, e silit să suporte privirile lungi şi îndoite ale filologilor care mai stăruie în trandafiria prejudecată că Literele te fac scriitor de talent cu cec în alb. A debutat ca poet în 1982, dar măsura talentului său literar o dă cu vârf şi îndesat după 1989. Scrie, cu aceeaşi dezinvoltură şi mereu expresiv – într-un mod atipic –, poezie, proză, teatru, critică literară şi teatrală, eseuri. Traduce teatru (bun) şi joacă bridge (bine), scrie scenarii de film. Deşi ştie exact cu ce se mănâncă literatura, iar teoria literară nu îi este străină, profită copios de statutul de „venetic“ şi încalcă reguli şi canoane cu o delicateţe inteligentă a gesturilor iconoclaste gata oricând să fie citite drept legitime şi chiar elegante licenţe. Critica l-a întâmpinat de fiecare dată cu epitete laudative, dar subliniindu-i mai ales excentricitatea, nu caratele literare pure şi simple. Polivalenţa şi polimorfismul sunt remarcate monoton, luciditatea de asemenea, ca şi cum un „adevărat“ scriitor s-ar cuveni să fie cam năuc. Umorul, verva, disponibilitatea pentru ludic, „aventura fantastică şi halucinantă“ în care antrenează cititorul nu sunt nici ele, e adevărat, trecute cu vederea.

Caracteristică în primul rând îi e autorului o privire atentă şi prietenoasă asupra lumii. O îngăduinţă ironică şi usturătoare se lansează de pe poziţia unui relativism de bună calitate, asumând slăbiciuni şi îngustimi ale lumii cu sentimentul aparţinătorului. Nu se împiedică în vorbe mari şi perspective panoramice, nu are obsesia profundului şi a înaltului, nici măcar a formei neapărat noi şi şocante. Tocmai de aceea, scrisul său e adânc cât încape, profund până la tăietura chirurgicală, deloc inocent (Alex Ştefănescu observă exact acest lucru), căci ştie mereu despre-ce-e-vorba. Nu se amăgeşte nicio clipă, dar se joacă molipsitor de-a amăgirea.

În cărţile sale de proză (Misterele Bucureştilor, Căderea Bastiliei, Enigme în oraşul nostru, Crime la Elsinore), atrage, reţine şi construieşte personaje realiste, de consistenţa haotică a oamenilor vii. Horia Gârbea este un realist fantast, nu invers. El observă mişcarea-în-lume, printre obiecte, cutume şi vremi, a oamenilor şi exersează variaţiuni pe aceeaşi temă. Nu patternuri, scheme, fiziologii inventariază în cele din urmă, căci inventarele sale de mistere, enigme şi crime folosesc numărătoarea exclusiv ca pretext pentru joc. Într-una dintre definiţiile sale, jocul nu e altceva decât voioasă derogare de la real. În formele sale desăvârşite, se numeşte artă. Jucătorul Horia Gârbea îşi priveşte cu un ochi enorm şi monstruos, de sorginte caragialiană, semenii şi le tulbură anume aşezările pentru a extrage sensuri secunde, devieri şi creşteri în marginea cotidianului. Realismul său are o doză serioasă de magie jucăuşă în reţeta sa. Lumea văzută de Horia Gârbea, prozatorul cu instrumentar de dramaturg, e, din nou, o scenă. Dar una strict personalizată de actori. Omul este fiinţa care îşi creează şi îşi secretă neobosit mediul şi se străduieşte, apoi, să se adapteze la propriile „secreţii“. Principiul antropic despre care vorbesc fizicienii şi cosmologii de azi nu funcţionează fără piedici şi împotmoliri. Acordul Fin (şi necontrolabil) al parametrilor şi constantelor, pe o bandă extrem de îngustă de manifestare, care „lucrează“ pentru a face cu putinţă viaţa presupune zbateri şi rupturi. Însă, dacă lumea reală e finită şi duce inevitabil spre moarte, lumea ficţională e altă lume, liberă şi fără limite. Viaţa nu e labirintică, în schimb textul este. Secondat de imaginaţie, prozatorul identifică la fiecare cotitură descoperiri cu rest, pe seama cărora poate face un pas „lăturiş“ după bunul-plac şi după puterile visului său verbalizat. În prozele sale gureşe, dar şi în teatru, promite să conserve ambiguitatea şi deci carnea/respiraţia caldă a comunicării umane. Situat dezinvolt în preajma promiţătoare şi aiuritoare a semnelor, se joacă. Oricât de acid îi este tonul, atitudinea sa e fundamental pozitivă. Cum spune el singur într-un interviu, literatura „te fereşte de gloanţe, dar numai cu condiţia să stai mereu de partea armei unde se află trăgaciul“. Dar:

 

Eu scriu cu iluzia că poate, totuşi, într-un fel, o parte a răului din lume poate fi alungată astfel. Cine mă citeşte? Cineva care, cu aceeaşi naivitate, crede că va găsi în scrisul meu un antidot magic împotriva agresiunilor din jur, măcar compensaţia că, în lumea mea de hârtie, cei buni triumfă câteodată asupra celor răi.

 

Omul fascinat de spectacolul propriei sale vieţi reprezentat de personaje şi/sau actori e „adrisantul“ predestinat al literaturii. Horia Gârbea repetă uimirea unui Simenon, cel care vedea în reprezentarea scenică şi în vizionarea ei fascinată semnul cel mai tipic uman dintre toate. Neastâmpărul autorului se conjugă cu ieşirea din matcă a lumii contemporane, rezultatul fiind o înlănţuire de tablouri vivante, trecute prin mai multe rânduri de oglinzi incomode, deformatoare, dar şi, oarecum, re-formatoare. Forfota ameţitoare a personajelor e acutizată de forfota cuvintelor încântate de libertatea lor de a îmbrăca şi dezbrăca realităţi inconsistente şi alunecoase. Proza sa lucrează după reguli holografice, are ambiţia de a sugera întregul în şi din cioburi, acestea multe, colorate, fojgăind de subînţelesuri şi de trimiteri străvezii ori absconse. Pe scurt, tihna e exclusă pentru cititorul său, alerta e obligatorie, participarea, de asemenea, fie ea pro sau contra.

Cât despre Trecutele vieţi..., nu e nicidecum prima dată când personajele literare sunt luate în serios, ca fiinţe în carne şi oase. Dimpotrivă, tocmai ne-noutatea abordării e provocatoare. Că un personaj sau altul de bună literatură are „stare civilă“ şi că ne raportăm la el ca la semenii noştri e deja un loc comun al existenţei noastre de cititori. Ce mai poate spune nou Horia Gârbea? Nouă mi se pare modalitatea scoaterii în evidenţă a lucrurilor deja ştiute din „preontologia“ lecturii. De la comentariul preocupat de construcţii, structuri şi psihologii, Horia Gârbea mută obiectivul pe detaliile de epocă, cele care, citite atent, pot susţine sociologii şi antropologii. El propune, şi aici, un inventar rapid, vioi, dezinvolt. Jucăuş. Face un soi de „fixare“ metodică a cunoştinţelor. Toate detaliile pe care le subliniază acum şi le pune în ramă făceau deja, pentru toată lumea, oricât de discret, atmosfera cărţilor respective şi intrau tacit în portretul recompus în orele de literatură. Trecute vieţi... e proiectul comentat al societăţii româneşti scripturalizate. Ca în „alfabetele“ Ioanei Pârvulescu, frumuseţea cărţii lui Horia Gârbea stă şi în tensiunea dintre două forţe şi două tânjiri. Pe de-o parte, nostalgia (discretă) a unei sinteze, inventarul său visând să reconstituie lumi trecute, să le retrăiască în concentrate de recuzită şi atmosferă: „O istorie a vieţii personajelor literare româneşti, în datele ei cele mai palpabile, se confundă cu viaţa societăţii româneşti, ea însăşi, din ultimii 150 de ani“. Pe de altă parte, plăcerea analitică de a degusta „metehne“, moravuri, temperamente, psihologii, sărind de la una la alta, ca într-o bârfă amicală despre cunoscuţi. Studiul său nu se aşază, autorul scormonind febril mereu în alte locuri şi din alte perspective, toate lăsate într-o incitantă suspendare. Reconstituirea lumii reale e, desigur, intermediată, viaţa şi opera personajelor sunt inevitabil trucate, căci sunt urmarea ficţionalizării. O privire subiectivă şi personalizată (cea a autorului cărţii luate ca martor) a reţinut un anume detaliu din puzderia de manifestări „costumate“ ale realului şi l-a propus drept simptom. Diagnosticul e manipulat, măsluit în cel mai bun – fiindcă omenesc – sens al cuvântului. Anamneza la care recurge cu sârg şi vioiciune Horia Gârbea întocmeşte o „fişă“ însoţită de interpretări minime. Libertatea pe care o lasă cititorului de a continua pe cont propriu radiografia face parte din farmecul acestui ghid ingenios al „jocurilor din societatea românească“, scris cu chef, cu poftă şi cu o rară seninătate, căci „scriitorul nu e niciodată nedreptăţit“. Subscriu.

Excelentă ideea lui Radu Răileanu de a alege pentru copertă o lucrare a lui Jean Béraud. „Ilustratele“ sale ironic-şăgalnice, veritabile concentrate de atmosferă, consună perfect scrisului lui Gârbea.

IRINA PETRAŞ

MAGUL ŞI MĂŞTILE SALE

» anul XIX, 2008, nr. 10 (221)