Geniul subtil şi inanalizabil al inteligenţei

Omagiu lui Aurel Stroe

 

H.-R. Patapievici

 

„Mie îmi place cel mai mult să fac asemenea structuri muzicale care, formalizate, să-mi imaginez că mai modelează şi alte lucruri pe faţa pământului, sau spirituale. […] Pe mine asta mă interesează, dacă se poate face.“

Aurel Stroe, „… aşa cum a stat Nietzsche în faţa unei pietre…”,

Secolul 21, 1-6 (2001), p. 438

 

Aurel Stroe a fost dintre acei compozitori care erau marcaţi nu doar de geniul muzicii, ci şi de cel al inteligenţei. Compoziţiile sale, dincolo de frumuseţe – o frumuseţe austeră, enigmatică, provocatoare şi străină – , mobilizează dorinţa de a face filozofie, iar consideraţiile sale filozofice (referitoare la orice) suscită dorinţa de a le transforma şi înţelege muzical. Stroe crea filozofic muzica şi înţelegea muzical gândirea. Pentru amândouă, muzică şi gândire, era genial dotat. Cine l-a auzit ca profesor ori a asistat la prelegerile lui nu poate uita spectacolul uimitor, fizic palpabil, al inteligenţei. Înţelegea fraza muzicală ori construcţiile muzicale ca pe nişte argumente filozofice şi reuşea să priceapă ce se întâmplă în opera muzicală în termeni de dramă filozofică a omului. Pentru un cunoscător, un argument din Hegel poate da seamă de tragedia omului: relevanţa unui astfel de argument bine înţeles nu este doar academică, ci, precum în epoca tragediei greceşti (când se năştea filozofia), profund umană. Stroe ştia să scoată din muzica lui Gustav Mahler, din madrigalele lui Gesualdo da Venosa, din muzica şi mandalele tibetane ori din teoriile matematice ale lui René Thom un prilej filozofic de reflecţie privitoare la condiţia omului. Aurel Stroe îşi trăia vocaţia de compozitor nu ca pe o specialitate oarecare (fie ea universitară ori concertistică), ci ca pe o cale de acces la enigma filozofică a omului. În analiza simfoniilor lui Mahler, de pildă, Stroe era ghidat de percepţia că  în structura acestora (pe care o caracteriza prin termeni precum „herniile“, „anomaliile“ şi „tumorile“formei; ori „dezagregarea ontologiei formei muzicale“) funcţionează acelaşi principiu de creştere şi descreştere spre un punct de catastrofă precum li se întâmplă obiectelor matematice în teoria catastrofelor elaborată de René Thom. Avea nu numai capacitatea să simtă acest lucru: poseda şi însuşirea de a-l înţelege teoretic, şi talentul de a-l exprima verbal, şi geniul de a-l reconstrui muzical. Avea, ca niciun alt muzician pe care l-am întâlnit, geniul subtil şi inanalizabil al inteligenţei.

Această inteligenţă formidabilă era, trebuie spus, angajată. Angajată în respectul etic faţă de caracter şi în pietatea religioasă faţă de creaţie – în convingerea că justificarea ultimă a lumii nu este deloc estetică, ci este cumva, în mod misterios, şi etică, şi religioasă. Că a fost etică ne-o spun, pentru el, faptele vieţii sale: Aurel Stroe a fost un veritabil caracter. Măsura în care a fost religioasă e mărturisită, pentru noi toţi, de muzica sa – copleşitoare, ca şi vieţile noastre, în enigma ei. Când se va face bilanţul operei sale, se va vedea că muzica sa nu s-a mulţumit să fie doar un simptom al epocii noastre (cum sunt îndeobşte operele geniale), a fost şi un examen, şi o critică a ei – un strigăt scos, parcă, de însăşi dezagregarea ontologiei muzicale a tradiţiei. A fost, cum li se întâmplă numai celor mai mari filozofi, martorul privilegiat al enigmei noastre.

H.-R. PATAPIEVICI

GENIUL SUBTIL ŞI INANALIZABIL AL INTELIGENŢEI. OMAGIU LUI AUREL STROE

» anul XIX, 2008, nr. 10 (221)