În căutarea unei definiţii

Reflecţii despre cultura şi istoria poloneză a secolelor XX şi XXI

 

Péter Demény

 

Formarea mea intelectuală, cel puţin o parte din ea, dacă mi-e îngăduit să spun aşa, a început cu spectacolul Rendřrség (Poliţia) de Mrożek de la Teatrul Maghiar din Cluj, în 1990. Am înţeles atunci, stînd pe scenă între stîlpii de fier ai decorului, cît de adînc s-a înrădăcinat în noi şi în mine personal dictatura, absurditatea şi cruzimea puerilă a ei. Din nefericire, am citit numai Tangoul lui Mrożek, nu l-am şi văzut, dar cred că am intuit ce vrea să spună, dincolo de cuvinte, un dramaturg ca el despre politică.

Un alt moment al formării mele s-ar putea numi mai precis o fază din procesul formării. În anii studenţiei, ca tot tineretul studios ce se respectă, am citit Shakespeare, contemporanul nostru cu o evlavie moştenită pe care atunci nu mi-am putut-o explica. Mi s-a părut un volum de eseuri foarte lizibile, plăcute, inteligente, dar care nu schimbă lumea deloc. Abia mult mai tîrziu, cînd am început să predau, am înţeles că Jan Kott este fără doar şi poate un precursor al teoriilor literare contemporane şi, încă mai important, o personalitate cu care pot discuta întrebările mele: repetarea obsesivă a faptului că Shakespeare este al nostru şi al celuilalt, poate şi mai penetrant, că vedem în Shakespeare numai şi numai ceea ce este şi în noi: vedem din noi, citim din noi, ne răsfoim pe noi înşine. Nu spune altceva nici în volumul lui despre tragedia greacă. Kott trece nonşalant pe lîngă faptul că Oreste sau Antigona n-a cunoscut ruleta, aşa cum n-a cunoscut-o nici Sofocle sau Euripide – pentru el, important este că noi ştim ce este acest joc teribil al hazardului şi că, prin el, pentru noi se deschid capodoperele Antichităţii. Înţelegerea, empatia şi deci subiectivitatea cititorului – acestea sînt valorile cele mai importante pentru Kott. Asta nu înseamnă în niciun fel că pentru el Shakespeare sau grecii ar fi doar pretextul cîtorva pagini excelent scrise; nu. Pentru istoricul literar polonez, aceşti autori sînt scriitori inegalabili deoarece ştiu totul despre om; de aceea se poate vorbi despre capodoperele lor şi cu termenii contemporaneităţii eterne şi de pretutindeni.

Înainte însă de experienţele acestea, ar trebui să vorbesc despre Anonimii de György Spiró, citit, recitit şi răscitit de mine de-a lungul timpului. Personajul principal al romanului este Wojciech Bogusławski, unul dintre actorii polonezi cei mai importanţi, care a trăit între 1757 şi 1829 şi care devine un personaj extraordinar sub pana scriitorului maghiar. Textul lui Spiró vorbeşte despre talentul şi înclinaţia spre joacă a naţiunii poloneze, despre amoralitatea care derivă din joacă, despre haosul polonez, înrudit cu cel rus, despre libertatea vorbită şi dorită, dar defel îngăduită. Atunci am aflat despre Seimul din Grodno din 1793, în care polonezii n-au vrut să spună da şi de frica ruşilor n-au îndrăznit să spună nu la împărţirea a doua a Poloniei – s-au hotărît să tacă. Atunci am înţeles deci încăpăţînarea acestui popor în momentele-cheie ale istoriei şi mai ales într-ale libertăţii. Un mare popor mic, aş putea spune, dar, bine se ştie, în istorie şi în cultură marele şi micul au cu totul altă măsurătoare decît în matematici.

Fragmentele citite în diferite reviste literare din jurnalul de idei al scriitorului maghiar István Eörsi, Idřm Gombrowicz-csal (Timpul meu cu Gombrowicz), este o altă amintire a mea, aşa cum o amintire mereu reactivată este şi volumul lui Kazimierz Brandys, Jellemek és írások (Personalităţi şi opere) – trei eseuri foarte interesante despre Wilde, Gide şi Paul Léauteaud, un mare „scriitor de jurnale“ despre care am auzit abia atunci cînd am citit prima oară volumul brandysian.

În definitiv însă, toate acestea sunt într-adevăr numai „memorii“, amintiri vii sau mai puţin vii, dar care oricum nu spun mare lucru despre cultura şi istoria Poloniei. Şi totuşi, dacă mă uit la coperta volumului lui Zbigniew Herbert, Labirintus a tengerparton (Labirintul de pe malul mării), pe care designerul editurii a pus un fragment din pictura lui Albert Moore, The Dreamers, şi mă gîndesc la ciudata atmosferă din romanul lui Spiró, precum şi la cea din unele piese mrożekiene (în special la Tango şi la Emigranţii), descopăr o melancolie, o decadenţă aproape; melancolia tuturor fiinţelor şi fenomenelor care se află la limita dintre viaţă şi moarte, ambele, aici, în sens filozofic, nicidecum în cel trivial-faptic. Nicio surpriză, dacă ne gîndim astfel, în înţelegerea lui Brandys pentru homosexualitatea lui Wilde şi Gide, respectiv erotomania lui Léauteaud; nicio surpriză în empatia cu care Mrożek înfăţişează cum dictatura lui Edek pune stăpînire pe familie, de parcă în fiecare ar exista un tiran, doar că mult mai neîndemînatic decît cel amintit; nicio surpriză în depresia care răzbate din Jurnalul lui Gombrowicz. Să nu uiţi nicio clipă că eşti muritor – iată o definiţie a tristeţii nemărginite, izvor în mod paradoxal atît al egoismului, cît şi al empatiei. De aici largheţea constrîngătoare a unor filme de Zanussi (Anul soarelui liniştit), a dramelor lui Wyspiański, infinitul ucigător al Demonilor lui Wajda, al Operetei lui Gombrowicz, al Prăvăliilor de scorţişoară de Bruno Schulz. Melancolia cehă e mult mai restrînsă şi voioasă, cea rusă, tragică şi ea, mai credibil infinită – cea poloneză e oximoronică, tensionată şi molcomă în acelaşi timp.

Nicio contradicţie dacă în continuare susţinem enunţul conform căreia din chiar această melancolie izvorăşte gîndirea aceea clară şi precisă ca o lamă de oţel a lui Miłosz în Gîndirea captivă sau a lui Adam Michnik. Unii dintre revoluţionarii artei, filozofiei sau ai vieţii pur şi simplu au fost dintotdeauna marii melancolici, de la Democrit la Van Gogh şi de la Hamlet la Camus.

Un popor, deci o cultură melancolică şi voioasă, trăind mereu cu frica sfîrşitului sau (ştim din istorie) cu întrebarea: oare noi chiar existăm? Un popor care, alături de Ungaria şi de Cehia, a ştiut cum să rămînă demn în timpul comunismului (poate asta ar putea fi o definiţie a Europei Centrale: demnitatea în blocul sovietic). Pentru o privire superficială, asta este poate numai meritul politicienilor, de la Wałesa pînă la Michnik; dar ştim prea bine cum s-au împletit, de multe ori supărător, în Europa Centrală şi de Est politica şi cultura; şi sînt ferm convins că fără Michnik scriitorul şi publicistul n-ar fi existat nici Michnik disidentul, omul liber, care poate gîndi liber şi datorită faptului că înainte de el a existat un Wyspiański, un Borowski, că a fost contemporan cu un Miłosz, un Kott, că este contemporanul lui Wysława Szymborska, al lui Mrożek sau Stasiuk. Nu uita nicio clipă că eşti muritor – am scris mai sus; dar în acelaşi timp, aş putea adăuga, nu uita că sînt momente în care trebuie să-ţi aduci aminte de datoria faţă de nemurire. Cerinţa limitelor – iată o cerinţă pe care istoria şi cultura poloneză au onorat-o de foarte multe ori şi pe care am învăţat-o din cultura poloneză, de care m-am apropiat prin cultura maghiară.

Să recapitulăm. O cultură care cultivă o ironie gravă; o cultură care ştie să se privească cu autoironie; o cultură în care s-a născut un fel de teorie postmodernă, cea kottiană, care însă este foarte aproape de textul pe care apoi îl rupe din epoca în care s-a născut şi îl analizează cu o largheţe şi o inventivitate ieşite din comun; o cultură cu o melancolie şi un moral al nemuririi derivate din chiar conştiinţa morţii.

Toate acestea sînt, desigur, concluzii la care am ajuns citind-văzînd-gîndindu-mă la autorii şi fenomenele cunoscute de mine; mai mult ca sigur Polonia este şi altceva. Acest altceva, cred, poate fi înţeles mai ales din romanele lui Jerzy Kosiński şi Andrzej Stasiuk. Personajul din Pasărea vopsită, cartea primului, trăieşte cele mai teribile experienţe singur, aşa cum tot singure sînt şi personajele celui din urmă, deşi în Corbul alb, de pildă, ei pornesc mai mulţi la drum. Există însă o singurătate existenţială, care nu depinde de faptul că eşti sau nu eşti printre prieteni sau depinde oarecum invers: cu cît eşti printre mai mulţi, cu atît te simţi mai singur şi mai debusolat, cu atît înţelegi mai puţin. Pare un scenariu crud, dar care poate avea totuşi o interpretare dătătoare de speranţe. Trecînd prin experienţele dure, adolescentul din romanul lui Kosiński nu devine fiară, aşa cum nici tinerii lui Stasiuk nu sfîrşesc prin a fi oameni de nimic. Singurătatea este o condiţie care poate avea, în principiu, două tipuri de consecinţe: ori devii un cinic pe care nu-l mai interesează nimeni şi nimic, ori îţi găseşti valorile care sînt numai ale tale, în sensul că le-ai descoperit singur, fără ajutorul altora. Popoarele care au dat dovadă de demnitate în secolul xx (să ne gîndim numai la răscoala din lagărul de la Varşovia şi la Solidaritatea lui Wałesa!) nu au înţeles istoria ca pe un teren sau un domeniu în care tot şi toate le sunt permise doar pentru că „pînă acum au fost neînsemnate“, „acum a venit şi rîndul lor“, „acum vor demonstra ce pot ei“. Fiind singuri multă vreme, ei au crescut oarecum din punct de vedere etic şi civic, au înţeles că singurătatea poate conferi o valoare nebănuită: asupriţii, cei nebăgaţi în seamă nu trebuie să mărşăluiască alături de învingătorii care au dat la o parte valorile; glasul care nu se aude şi nu este auzit de nimeni cînd şi cînd poate răsuna mai firesc şi mai clar decît cel care e obişnuit să strige numai porunci. Michnik nu e o armată, dar dintr-un punct de vedere foarte important el poate face mai mult ca toate armatele lumii, aşa cum nici Kott nu e un curent, dar fără el n-ar exista curente. Ne amintim de faptul că, după un timp, Stanisław Lem nu a dorit să se facă filme din operele lui – banul şi gloria au contat mai puţin decît fidelitatea faţă de textele de care era ataşat.

Nu susţin deci că asta şi numai asta ar fi Polonia – demagogia şi populismul gemenilor Kaczyński a arătat din plin ce soluţii alternative sumbre există alături de cea descrisă de mine. Pe de altă parte, orice naţiune are mai multe alternative genetice, ca să mă exprim astfel. Fără doar şi poate însă, aceasta este o Polonie existentă şi foarte simpatică, o Polonie care cîteodată dispare şi pîlpîie doar aproape invizibil, dar care altădată reapare din nou şi îşi arată charisma unică. Nu mă amăgesc că Polonia, poporul polonez se compun printre altele din Karol Wojtyła (papa Ioan Paul al II-lea), Mrożek, Gombrowicz, Wajda, Zanussi, Michnik, Wałesa, Lem şi ceilalţi, nemaivorbind de faptul că nici aceştia nu sînt date constante care nu se schimbă nicicînd. Dar susţin sus şi tare că orice naţiune trebuie înţeleasă sine ira et studio şi că înţelegerea are şanse infinit mai mari să fie o empatie reală dacă naţiunea în cauză e privită prin valorile sale incontestabile. Istoria devine de multe ori o isterie în care niciun popor nu ştie să-şi păstreze clarviziunea; de cele mai multe ori însă, istoria este ceea ce poate fi ea: viaţa de zi cu zi a unor oameni obişnuiţi. Pentru a analiza e nevoie de calm şi de o privire neîmpînzită de ură; înţelegerea nu e dragoste, dar e mai aproape de ea decît de orice altceva.

Prietenii se iubesc, se ceartă şi uneori chiar se detestă, dar în pofida certurilor rămîn prieteni, pentru că sînt legaţi între ei de un sentiment mai puternic decît răfuiala. Sau poate nici nu e bun cuvîntul „sentiment“ – ei sînt legaţi de „ceva“ superior sentimentului: de cerinţa de a fi împreună. Criminali nu există; există doar Raskolnikov, spune Borges undeva; orice „criminal“ se transformă în Raskolnikov dacă ne apropiem de el, am putea continua ideea. Tot aşa, orice naţiune, cu oricîte neajunsuri şi păcate, se transformă într-o masă care seamănă cu un individ despre care nu poţi da definiţii, ci numai „înţelegeri“ mai mult sau mai puţin reale, mai mult sau mai puţin credibile sau apropiate măcar. Reflecţiile acestea nu devin niciodată „definiţii“ rigide, valabile pentru totdeauna; rămîn reflecţii degajate vizavi de o realitate mereu schimbătoare, şi totuşi mereu identice cumva. Ce este un „polonez“? Este un membru al naţiunii poloneze. Şi ce este „naţiunea poloneză“? Este o naţiune din care a făcut parte şi Wisława Szymborska, poeta care a primit Premiul Nobel în 1996, dar şi Gombrowicz, care şi-a criticat pînă la sfîrşitul vieţii propriul popor. Şi-a pierdut astfel polonitatea? Nici vorbă; e polonez prin chiar aceste critici aduse neamului care l-a zămislit. Nu poţi scăpa nicicum de limitele tale; prin strigătele disperate vorbeşti cum nu se poate mai explicit despre aceste limite care te zdrobesc şi fără de care nici aer nu poţi să iei măcar.

Ce este deci cultura poloneză din secolul al xx-lea? Este cultura care ni i-a dat pe toţi cei despre care am vorbit; cultura care a dat lumii Gîndirea captivă şi Pasărea vopsită, Solaris şi Anul soarelui liniştit, Demonii şi Shakespeare, contemporanul nostru; cultura acţiunii politice a lui Wałesa, cultura lui Grotowski şi a lui Michnik. Mă feresc de definiţie şi ajung totuşi la una; înainte de a o scrie însă, trebuie să spun că ea nu e una care exclude, dimpotrivă, una care invită la gîndire, la înţelegere şi la discuţie; şi, mai ales, una interimară, la care am ajuns scriind acest eseu. Poate n-ar trebui să spun nimic, eseul fiind per definitionem un gen al experimentului şi al libertăţii; un gen care, pornind de la Montaigne, a ajuns la Camus, Cioran, Brandys şi Liiceanu. Mă opresc deci şi spun:

Cultura poloneză este cultura melancoliei răzvrătite sau cultura răzvrătirii melancolice. Acesta să fie punctul la care am ajuns; acesta să fie punctul de la care pornim la drum.

  

Notă

Acest eseu a luat premiul al III-lea la concursul „Eseu despre cultura şi istoria poloneză a secolelor xx şi xxi“, organizat de Institutul Polonez din Bucureşti, săptămînalul Observator cultural şi revistele Orizont şi Contrafort. 

PÉTER DEMÉNY

ÎN CĂUTAREA UNEI DEFINIŢII. REFLECŢII DESPRE CULTURA ŞI ISTORIA POLONEZĂ A SECOLELOR XX ŞI XXI

» anul XIX, 2008, nr. 9 (220)