Prefigurări ale ortodoxismului interbelic

Naţionalismul Bisericii Ortodoxe Române

 

Ciprian Bota

 

Secolul al XIX-lea a reprezentat un moment de răscruce în viaţa bisericilor creştine din întreaga lume, Revoluţia Franceză din 1789 inaugurând o nouă paradigmă în raporturile dintre Stat, Biserică şi Societate. Este momentul în care, după câteva secole de profunde transformări, atât la nivelul mentalităţilor, cât şi al structurilor sociale, economice şi politice, are loc un proces accelerat de secularizare, laicizare şi declericalizare: statul se separă de biserică sau încearcă subordonarea instituţiilor ecleziastice, bisericile naţionale se întăresc, are loc un proces complex de limitare treptată a religiosului în sfera privată1.

Reformele prin care politicienii români au încercat să reglementeze raporturile dintre noul stat român şi autorităţile bisericeşti, precum şi noile măsuri care au modificat vechiul rol jucat de biserică în societatea românească nu pot fi înţelese decât dacă ne raportăm la contextul european, modernizarea României făcându-se conform unor modele occidentale.

În cele ce urmează, voi încerca să descriu modul în care ia naştere în cadrul Bisericii Ortodoxe Române, începând cu a doua jumătate a secolului al xix-lea, o concepţie care afirma simbioza dintre ortodoxie şi naţiune şi care considera religia răsăriteană unul dintre elementele definitorii ale etnicităţii. Pusă în faţa modernizării societăţii româneşti sub stindardul ideologiei naţionaliste, Biserica Ortodoxă şi-a însuşit prin mimetism o doctrină căreia a încercat treptat să îi dea un fundament teologic. Pornind de la premisa simbiozei dintre religie şi naţiune, ea va reinterpreta toate celelalte aspecte din perspectiva acestei uniuni, considerând că un stat care ignoră religia ortodoxă şi o societate fără valori creştine sunt condamnate în mod necesar la disoluţie. Această concepţie va renaşte în prima jumătate a secolului xx în cercurile intelectuale, sub forma ortodoxismului cultural, iar în final va cunoaşte forma sa extremă sub chipul ortodoxismului politic al mişcării legionare.

Pentru a înţelege modul în care ia naştere acest curent naţionalist în interiorul cercurilor ecleziastice, voi încerca mai întâi o prezentare a evenimentelor istorice mai importante din această perioadă. Cunoaşterea contextului istoric este necesară, deoarece această concepţie naţionalistă se cristalizează treptat, uneori ca reacţie contra ideologiei oficiale, alteori ca prelungire a acesteia, însă trebuie pusă mereu în legătură cu naţionalismul instituţiilor statale şi al elitelor intelectuale.

Odată cu modernitatea era necesară o nouă formă de coagulare a indivizilor, care să înlocuiască vechiul sistem, în care religia reprezenta, până în secolul al xvi-lea, principalul factor de unitate la nivel european, luând astfel naştere naţionalismul2. La începutul secolului al xix-lea pot fi diferenţiate două paradigme naţionaliste: modelul contractualist francez, în care naţiunea este fundamentată pe cetăţeni autonomi, indivizi raţionali, conştienţi de responsabilitatea lor; modelul german, în care factorii lingvistici, etnici şi culturali sunt fundamentali3. Naţionalismul este deci un produs al Europei Occidentale, răspunzând unor nevoi multiple: economice, sociale, culturale şi religioase, ulterior această concepţie extinzându-se la nivel mondial.

În acelaşi timp cu ideile Revoluţiei Franceze, ideologia naţionalistă va pătrunde şi în ţările române, devenind principala concepţie mobilizatoare la mijlocul secolului al xix-lea şi stindardul sub care se vor uni cele două principate. S-a încercat şi în mediul românesc edificarea unui stat naţional puternic centralizat, după model francez,
însă existau aici o serie de diferenţe fundamentale faţă de Occident: culturale, sociale, economice şi, nu în ultimul rând, mentale. În primul rând, modelul francez necesita existenţa unui anumit tip de cetăţean, autonom, conştient de drepturile şi responsabilităţile sale politice şi sociale, care să ia parte activ la treburile politice, trebuind deci să existe o continuitate între individ, societate şi stat. Acesta este motivul pentru care această paradigmă naţionalistă a putut fi aplicată în context românesc într-o formă trunchiată, realizându-se o ruptură încă de la început între statul centralizator şi marea masă a populaţiei, care nu participa la treburile publice. Acest clivaj a fost remarcat mai întâi de către junimişti, declanşându-se astfel, începând cu a doua jumătate a secolului al xix-lea, polemicile pe tema identităţii naţionale şi a căilor de dezvoltare pe care trebuie să le urmeze societatea românească4.

O altă diferenţă esenţială a reprezentat-o articolul 7 din Constituţia de la 1866, prin care nu se acordau cetăţenie română şi implicit drepturi sociale şi politice decât persoanelor de rit creştin. Dacă modelul francez avea o concepţie laică despre naţiune, aceasta înglobând pe toţi indivizii, indiferent de rasă sau confesiune, articolul 7 din Constituţia română demonstrează cu atât mai mult specificitatea concepţiei naţionaliste cristalizate în Principatele Române.

Profundele transformări politice, economice şi sociale care au loc în Principatele Române de-a lungul secolului al xix-lea nu puteau să nu afecteze şi Biserica Ortodoxă. Nu credem exagerată afirmaţia lui K. Hitchins potrivit căreia, dintre toate clasele sociale, clerul ortodox suferă acum „cea mai drastică modificare de statut“5. Deşi majoritatea clericilor participă la unire şi sprijină măsurile de modernizare a României, odată cu reformele lui Cuza se produce o primă sciziune atât în interiorul ierarhiei bisericeşti, cât şi între o parte a clerului şi instituţiile statale recent constituite6. Unele dintre aceste reforme au fost absolut necesare pentru societate şi biserică: reforma seminariilor (1863), prin care se încerca ridicarea clerului din starea de ignoranţă în care se afla; obligativitatea utilizării limbii române în cult (1863); secularizarea averilor mănăstireşti (1863), prin care un sfert din teritoriul ţării a reintrat în posesia statului român, doar astfel fiind posibilă promulgarea Legii rurale (1864), care acorda ţăranilor şi bisericilor pământ; Legea comunală (1864), care hotăra întreţinerea clerului şi lăcaşurilor de cult de către stat, articolul 92 prevăzând trecerea actelor civile de la parohii la primării; Legea călugăriei (1864), care stipula anumite condiţii pentru a deveni monah: studii monahale superioare, vârsta pentru bărbaţi de cel puţin 60 de ani, iar pentru femei de 50 de ani etc.7 Printr-o serie de măsuri însă, Cuza a încercat transformarea bisericii într-un simplu departament al statului, aflat în subordinea şi sub controlul direct al acestuia, şi naţionalizarea bisericii, printr-o autonomie totală faţă de patriarhia ecumenică. Desfiinţarea abuzivă a numeroase mănăstiri şi preluarea averilor lor sau destituirea unor episcopi sunt doar preludiul Legii sinodale din 1865, prin care mitropoliţii şi episcopii nu mai erau aleşi de către adunarea obştească, cum fuseseră până atunci, ci numiţi direct de domnitor8.

O perioadă nouă în ceea ce priveşte raporturile Biserică-Stat-Societate este inaugurată odată cu instalarea lui Carol I în fruntea statului (1866). Legea organică referitoare la Biserica Ortodoxă (1872), cu toate neajunsurile sale (din colegiul de alegere al episcopilor făceau parte şi deputaţi, în timp ce călugării şi preoţii nu aveau reprezentanţi)9, va instaura o perioadă de relativă acalmie în raporturile dintre stat şi biserică. Autocefalia bisericii, afirmată în articolul 21 al Constituţiei din 1866, va fi recunoscută de către patriarhia ecumenică, după lungi tratative, în 1885, în timp ce prin Legea clerului mirean (1893), prin salarizarea clerului de către stat, se va crea o dependenţă relativă a bisericii faţă de instituţiile statului.

Acesta este contextul în care ia naştere treptat un curent naţionalist în sânul Bisericii Ortodoxe Române. Voi descrie în continuare modul în care această concepţie se dezvoltă, accentul fiind pus pe trei elemente: raporturile dintre ortodoxie şi naţiune, ortodoxie şi stat, ortodoxie şi societate.

  

Confesiune şi etnie în epoca premodernă

 

Unele cercetări au evidenţiat legătura strânsă dintre confesiune şi naţionalitate pe tot parcursul Evului Mediu românesc şi rolul important jucat de biserică în păstrarea identităţii naţionale10. Conform acestor studii, în mentalul colectiv al acelor vremuri, român era sinonim cu ortodox, religia răsăriteană fiind o caracteristică a naţionalităţii, alături de limbă, origine, tradiţii etc. Există totuşi diferenţe majore între simbioza medievală ortodoxie-etnie şi concepţia naţionalistă a Bisericii Ortodoxe Române din a doua parte a secolului al xix-lea. În primul rând, în Evul Mediu ne aflăm mai degrabă în faţa unei atitudini decât în faţa unei concepţii sau doctrine conştiente şi clar precizate. În al doilea rând, odată cu modernitatea, diferenţele confesionale trec pe un plan secund (în cele din urmă fiind eliminate) şi ia astfel naştere o concepţie laică despre naţiune, care afirmă o solidaritate etnică dincolo de diferenţele confesionale sau rasiale11. Într-o primă fază, atât elitele laice, cât şi cea mai mare parte a clerului vor participa la acţiunile revoluţionare din Principatele Române12 şi vor îmbrăţişa această formă de naţionalism laic şi democratic. Ulterior însă, mai ales după crearea tânărului stat român, romantismul revoluţionar va fi abandonat de o parte a elitelor, cristalizându-se treptat un naţionalism antidemocratic şi xenofob13. În această categorie trebuie inclusă şi concepţia naţionalistă a Bisericii Ortodoxe, ea reprezentând de fapt, prin rolul primordial acordat ortodoxiei în definirea etnicului, reîntoarcerea la o viziune premodernă a naţiunii. Ajungem astfel la cea din urmă diferenţă dintre concepţia medievală şi doctrina naţionalistă a bisericii. Dacă legătura confesiune-etnie putea fi parţial susţinută în perioada premodernă, într-un moment în care religia reprezenta pentru cei mai mulţi singurul liant al societăţii, iar biserica, de multe ori, singura instituţie capabilă să păstreze identitatea etnică, în noul context afirmarea simbiozei ortodoxie-naţiune este anacronică, reprezentând o formă prin care biserica va încerca să-şi recâştige locul în societate făcând apel la trecut. În acest demers ea nu va fi însă singură, o parte a intelectualităţii adoptând, precum am mai afirmat, aceeaşi retorică paseistă şi acelaşi tip de naţionalism îngust, xenofob şi antidemocratic.

  

Religia şi patria la mijlocul secolului al XIX-lea

 

Pentru întâia oară în epoca modernă întâlnim o concepţie care consideră religia ortodoxă ca parte fundamentală a identităţii naţionale la Naum Râmniceanu, călugăr cărturar de la începutul secolului al xix-lea. În scurta lucrare Despre originea românilor14, acesta va enumera drept principale caracteristici ale naţiunii române: consangvinitatea, apartenenţa la creştinismul ortodox şi poziţia privilegiată a aristocraţiei, iar într-o scrisoare din 183615 acelaşi autor va mulţumi proniei divine că s-a născut bărbat, nu femeie, că părinţii au fost ortodocşi şi nobili, că a învăţat, pe lângă limba româ­nă, elina şi greaca vulgară. „Apogeul gloriei“ patriei, conform lui Naum, este „credinţa Ortodoxă“, pe locul doi fiind autoritatea, pe trei boierii, iar apoi celelalte clase sociale16. Ne aflăm deci, la începutul secolului al xix-lea, în faţa unei concepţii premoderne a naţiunii, care, pe de o parte, nedisociind între confesiune şi etnie, consideră ortodoxia culmea etnicului şi, pe de altă parte, are o viziune ierarhică a naţiunii, bazată pe diferenţele existente între clasele sociale.

În aceeaşi lucrare vom găsi idei importante referitoare la raporturile dintre religie şi autorităţile statale, autorul afirmând „îndoita ordine a creştinismului“ ortodox: „cea Bisericească“ şi „cea politică“, domnitorul fiind considerat „icoana însufleţită a lui Dumnezeu“, iar lumea o imagine a ierarhiei şi ordinii divine17, orice încercare de uzurpare a acestei ordini ducând în mod necesar la dezastru. Cu alte cuvinte, o separaţie între divin şi uman, politic şi religios, stat şi biserică, biserică şi societate şi, implicit, afirmarea autonomiei politicului erau de neconceput pentru unii membri ai clerului din acea perioadă, această viziune cunoscând dezvoltări variate în interiorul elitelor bisericeşti pe tot parcursul veacului al xix-lea.

Tot în prima jumătate a secolului al xix-lea remarcăm o serie de idei ce prefigurează concepţia naţionalistă a bisericii în discursul de înscăunare al episcopului Chesarie al Buzăului (1825)18. Ideea centrală a cuvântării este că solidaritatea patriei trebuie să se fundamenteze pe dragostea creştină faţă de aproapele:

 

Cel ce defaimă unirea, dragostea aproapelui, slava şi cinstea patriei, acela este om rău, împietrit, nesimţitor, vrăjmaş al omenirii, potrivnic lui Dumnezeu, tăgăduitor al fireştilor sfinte datorii, lepădat de credinţă şi blestemat de obşte; căci zice gura cea nemincinoasă a bisericii: Să ne iubim unul pe altul, ca într-un gând să mărturisim!!

 

Deşi nu este afirmată legătura naţiune-ortodoxie, trebuie să reţinem ideea potrivit căreia a păstra unitatea patriei nu este atât o datorie civică, cât o datorie creştină, a cărei încălcare înseamnă nesocotirea legilor divine. Trădarea patriei, în concepţia episcopului român, este un păcat strigător la cer, fiind pusă pe acelaşi plan cu renunţarea la credinţa creştină, iar interesele colectivităţii sunt aşezate, plecând de la morala creştină, înaintea intereselor individului.

Concepţiile celor doi autori sunt importante deoarece ne fac cunoscute idei care circulau în cercurile ecleziastice în prima parte a secolului al xix-lea şi care anticipează naţionalismul ortodoxist de mai târziu: simbioza ortodoxie-naţiune, rolul crucial al religiei în viaţa statului şi a societăţii, concepţia ierarhică a societăţii, confuzia dintre civic şi moral, preeminenţa colectivităţii (patria, naţiunea) faţă de individ etc.

O nouă etapă în conceperea raportului ortodoxie-naţiune poate fi plasată la mijlocul secolului, atunci când presa ecleziastică va milita pentru afirmarea rolului de prim rang pe care trebuie să-l joace biserica în realizarea unităţii naţionale şi în consolidarea patriei. Într-o „epohă“ în care ideea centrală e cea a „uniunii toatei naţiuni române“19, clerul, rămânând fidel „devizei sale care este religia şi patria“, este îndemnat în ziarele bisericeşti să lupte pentru a păstra neatinse „naţionalitatea, limba şi religia strămoşească“ şi pentru a face conştientă opinia publică de faptul că „ortodoxia noastră este stâlpul patriei“20. Potrivit revistei Preutul, „Biserica, clerul poate şi trebuie şi de zece ori trebuie să fie cel mai mare şi efectiv aginte (lucrăreţ, făptuitor) şi în aceas­tă mare şi mântuitoare idee naţională“21, în timp ce Ecclesia considera că „toţi românii“ doar în biserică şi prin biserică „au văzut şi văd mântuirea naţionalităţii române“22.

Îndemnurile din presa bisericească sunt emblematice pentru modul în care erau percepute în această perioadă raporturile dintre ortodoxie şi naţiune. În primul rând, se remarcă participarea activă a clerului la mişcările de renaştere naţională, presa ortodoxă încercând însă a inocula în opinia publică ideea că unitatea naţională şi stabilitatea patriei trebuie aşezate pe un fundament stabil, care, în viziunea ei, nu poate fi decât religia ortodoxă. Pe de altă parte, cercurile ecleziastice îşi însuşesc elemente din retorica naţionalistă, utilizând expresii de tipul „marea şi mântuitoarea idee naţională“, „mântuirea naţionalităţii române“ etc. Dacă în mitologia naţionalistă astfel de sloganuri conţin termeni preluaţi din vocabularul religios şi dezbrăcaţi de orice sens sacru sau transcendent, biserica va da treptat acestor expresii o semnificaţie religioasă. Cu alte cuvinte, naţionalismul, concepţie laică modernă referitoare la organizarea societăţii, va fi integrat în discursul teologic, naţiunea devenind astfel o entitate care trebuie sacralizată prin intermediul bisericii, în timp ce individul, pentru a se mântui, trebuie să renunţe la interesele sale egoiste şi să se jertfească pentru comunitatea naţională, simpla relaţie cu Dumnezeu nefiind suficientă.

În aceeaşi perioadă, reformele lui Cuza îşi vor pune amprenta pe perceperea raporturilor Biserică-Stat-Societate. O parte a clerului va susţine reformele domnitorului, care aşezau biserica în raport de subordonare faţă de stat, în timp ce altă parte va afirma independenţa instituţiilor ecleziastice faţă de cele statale şi o autonomie parţială faţă de patriarhia ecumenică23, însă în niciuna dintre tabere nu va fi pusă problema eliminării religiei din societate. Religia, „patria noastră spirituală“, împreună cu „patria temporală“ sunt considerate în continuare „cele dintâi două base ale societăţii umane“, ele reprezentând „toate legiuirile şi toţi proorocii“24. De aceea, odată cu înlăturarea lui Cuza, se va milita pentru „a restatornici religia în independenţa ce a avut din vechime“, fără însă a se dori a face „un stat în stat“, ci doar a lăsa „o instituţie venerabilă, strămoşească, în libertatea ei de acţiune“25. Modul în care este înţeleasă această independenţă a bisericii faţă de stat este însă ambiguu şi contradictoriu. Într-o cuvântare susţinută în faţa Senatului, mitropolitul va deplânge „amestecul patriei civile în atribuţiunile spirituale“, însă în acelaşi timp va cere senatorilor să lupte pentru a reda bisericii rolul tradiţional de „adevărat povăţuitor şi mângâietor al poporului“26 şi va afirma „trebuinţa unui Altar şi a unei biserici în Stat“27. Ambiguitatea este şi mai evidentă dacă ne referim la o concepţie care apare acum şi care va cunoaşte ulterior o dezvoltare mai amplă: aceea că raportul dintre biserică, pe de o parte, şi stat-societate, pe de altă parte, este analog celui dintre suflet şi trup28. Conform acestei teorii, între cele două entităţi există o legătură naturală, organică, ce nu poate fi uzurpată decât încălcând ordinea lumii, statul şi societatea (trupul) fără colaborarea cu biserica (sufletul) fiind condamnate în cele din urmă la dispariţie.

În această primă etapă, într-un moment în care Principatele treceau prin transformări profunde şi accelerate, concepţia naţionalistă a Bisericii Ortodoxe Române nu este clar formulată, existând totuşi o serie de idei care ulterior vor fi sistematizate: legătura strânsă dintre religie şi patrie, rolul fundamental pe care trebuie să-l joace ortodoxia în noul stat român, legătura organică dintre stat, societate şi biserică, analogă celei dintre trup şi suflet.

  

Ortodoxie şi naţiune la sfârşitul secolului al XIX-lea

 

Naţionalismul Bisericii Ortodoxe Române va fi mult mai clar formulat în a doua parte a secolului al xix-lea, odată cu consolidarea statului naţional şi câştigarea independenţei. Deoarece rolul jucat de biserică în viaţa publică este diminuat în comparaţie cu epocile anterioare, iar religiozitatea la nivel social (în special în rândul elitelor) este în declin29, accentul în ceea ce priveşte conceperea legăturilor dintre religie şi naţiune va fi pus acum pe evidenţierea rolului crucial jucat de ortodoxie în păstrarea identităţii româneşti în trecut. Ideea care se dezvoltă treptat este aceea că religia şi naţionalitatea, pe care „din nenorocire prea le-am dat uitării“, trebuie conservate, deoarece „numai prin ele am scăpat în trecut şi prin ele vom scăpa în viitor“30. Religia creştin-ortodoxă trebuie apărată împotriva tuturor atacurilor, deoarece „a fost, este şi trebuie să fie Religia neamului nostru românesc“, fiind „chiar identificată cu poporul nostru“31, iar Biserica Ortodoxă Română, „centrul de unitate naţională“32 şi „sufletul naţiunii“33, este „singura bază solidă pentru adevăratul şi bine înţelesul progres al scumpei noastre patrii“34.

Afirmaţiile de mai sus evidenţiază atât asemănări, cât şi deosebiri faţă de concepţia perioadei anterioare. Dacă în perioada Unirii se afirma mai degrabă strânsa legătură dintre ortodoxie şi patrie, religia răsăriteană începe acum a fi considerată principala marcă a naţionalităţii, mergându-se până la identificarea ei cu poporul român. Pornind de la premisa că în trecut biserica a fost „tăria strămoşilor noştri în timpuri grele şi anevoie“, „mişcătorul principal în dezvoltarea şi menţinerea simţului casnic, cetăţenesc şi patriotic“ şi instituţia care „ne-a născut şi cultivat literatura noastră naţională“, „ne-a păstrat de amestecul şi subjugarea străinului“ şi ne-a separat de „amestecul cu alte popoare“35, se afirmă acum explicit că „la noi românii în toţi timpii biserica cu patria, religia şi naţionalitatea una au fost“36.

Simbioza dintre religie şi naţiune este şi mai evidentă în momentul în care analizăm modul în care este concepută relaţia Biserică-Stat-Societate. O separaţie între cele trei entităţi este în continuare de neconceput pentru cercurile ecleziastice, ele considerând că lipsa religiei duce la coruperea societăţii şi că „Biserica este piatra fundamentală a oricărui Stat, fără de care el nu poate exista“37. În faţa modernizării tot mai accelerate a instituţiilor statale şi a unor schimbări sociale şi mentale profunde, biserica va reacţiona propunând soluţia unei societăţi monolitice, în care biserica, statul şi societatea alcătuiesc un tot organic, în care „dispare personalitatea şi egoismul spre a da loc colectivităţii şi fraternităţii creştine“38. Viziunea acestei societăţi utopice transpare cel mai bine dintr-un discurs al episcopului Melchisedec al Romanului, personalitate marcantă a clerului din această perioadă. Speranţele acestuia sunt că, în viitor,

 

Naţiunea toată se va grupa împrejurul Bisericii, spre a forma un întreg perfect, ca omul compus din trup şi suflet. Trupul fără suflet putrezeşte, sufletul fără trup iese din lumea aceasta şi trece în alte sfere. În lumea aceasta omul nu poate exista decât prin combinarea într-una a sufletului cu corpul. De aceea naţiunile fără religie nu pot prospera. Spre a prospera în cele materiale trebuie a progresa în cele morale, unde rangul întâi îl are religia şi Biserica, care trebuie cultivate odată cu ştiinţa şi cu cultura naţionale39.

 

Sunt sintetizate aici principalele elemente care alcătuiesc concepţia naţionalistă a Bisericii Ortodoxe Române la sfârşitul secolului al xix-lea: ideea simbiozei organice, analogă celei dintre suflet şi corp, dintre ortodoxie, pe de o parte, şi naţiune, stat, societate, pe de altă parte; legătura dintre progresul material şi religie şi afirmaţia conform căreia societăţile fără religie ar fi condamnate la stagnare materială; o concepţie premodernă ce aşază religia şi biserica în vârful ierarhiei domeniilor spirituale.

Acelaşi episcop, ale cărui păreri erau considerate în acea epocă „vocea unanimă a bisericii noastre naţionale“40, alcătuind un raport referitor la modul în care trebuie tratate căsătoriile dintre ortodocşi şi cei de alte credinţe, considera că Sf. Sinod, forul suprem de conducere al bisericii, trebuie să încerce „pe căi morale şi legale“ ca „deosebitele elemente de naţionalităţi străine“ să se contopească în naţionalitatea română41. Pentru a deveni însă „adevăraţi şi desăvârşiţi fii ai naţiunii române“, ei trebuie să fie convinşi a îmbrăţişa religia ortodoxă, înaltul prelat sperând că aceştia, „devenind politiceşte români“ în urma căsătoriei civile, se vor face ulterior şi bisericeşte „creştini români ortodocşi“42. Cu alte cuvinte, în concepţia clerului din acea perioadă, pentru a deveni român adevărat şi deplin, trebuia să fii în mod necesar şi ortodox, cetăţenii de altă confesiune fiind consideraţi români de rangul al doilea. Este anticipată astfel o idee care va face carieră în cercurile ortodoxiste din România interbelică.

  

Concluzii

 

Parcurgerea principalelor reviste bisericeşti din a doua parte a secolului al xix-lea confirmă ipoteza de la care am pornit: naşterea unei concepţii naţionaliste ce afirmă simbioza dintre ortodoxie şi naţiune. Nu este însă vorba de o doctrină oficială a Bisericii Ortodoxe Române, ci de un curent care se dezvoltă treptat, reprezentând totuşi concepţia dominantă a instituţiilor şi a elitelor bisericeşti din această perioadă. Considerând ortodoxia elementul central al românismului, adepţii acestui naţionalism vor milita pentru o societate şi un stat fundamentate pe valori creştine.

Cauzele care au dus la apariţia unui asemenea tip de naţionalism sunt multiple. O primă explicaţie ar fi aceea că în momentul în care societatea românească începe să se modernizeze, Biserica Ortodoxă Română, simţindu-se marginalizată, îşi va însuşi discursul naţionalist, dominant în acea perioadă, făcând apel la evocarea rolului important pe care ortodoxia l-a jucat în trecutul naţiunii. În acelaşi timp, naţionalismul fiind doctrina în jurul căreia se cristalizau toate proiectele tânărului stat român şi neexistând o separaţie clară între instituţiile statale şi instituţiile bisericeşti, biserica îşi va însuşi ideologia statului de care era dependentă. O altă explicaţie ar fi aceea că naţionalismul, mai ales în forma sa etnicistă, era singura ideologie care avea anumite similitudini cu doctrina creştinismului răsăritean: o concepţie organică asupra societăţii, preeminenţa comunităţii asupra indivizilor, rolul important acordat tradiţiei.

De asemenea, din punct de vedere cronologic, putem afirma cu certitudine că o concepţie naţionalistă ce afirmă simbioza dintre ortodoxie şi naţiune apare mai întâi în interiorul bisericii. În stadiul de faţă al cercetărilor nu putem însă stabili raporturile concrete dintre această concepţie şi ortodoxismul interbelic şi dacă acesta din urmă îşi are originile în naţionalismul bisericii. Nu cred că este însă doar o coincidenţă faptul că importanţi teoreticieni ai ortodoxismului interbelic – Nichifor Crainic, G. M. Ivanov, Dumitru Stăniloae, Gh. Racoveanu – avuseseră studii teologice, fiind familiarizaţi deci cu concepţiile care circulau în cercurile bisericeşti. De asemenea, strânsa legătură dintre confesiune şi naţiune afirmată de biserică poate fi una dintre explicaţiile succesului pe care l-a avut ortodoxismul mişcării legionare în rândurile clerului din perioada interbelică.

  

Note

1. René Rémond, Religie şi societate în Europa: secularizarea în sec. al xix-lea şi xx: 1780-2000, traducere de Giuliano Sfichi, Iaşi: Ed. Polirom, 2003; Gianpaolo Romanato, Biserica şi Statul laic, in: Gianpaolo Romanato, Mario G. Lombardo şi Ioan Petru Culianu, Religie şi Putere, ediţia a 2-a, traducere de Maria-Magdalena Anghelescu şi Şerban
Anghelescu, Iaşi: Ed. Polirom, 2005.

2. Lucian Boia, Două secole de mitologie naţională, Bucureşti: Ed. Humanitas, 1999, p. 11.

3. Ibidem, p. 21-22; Paul Cornea, Originile romantismului românesc: Spiritul public, mişcarea ideilor şi literatura între 1780-1840, Bucureşti: Ed. Minerva, 1972, p. 460-461.

4. Keith Hitchins, România: 1866-1947, traducere de George G. Potra şi Delia Răzdolescu, Bucureşti: Ed. Humanitas, 1998, p. 67-99.

5. Ibidem, p. 24.

6. Nicolae Dobrescu, Studii de Istoria Bisericii Române Contimporane, vol. I, Istoria Bisericii din România (1850-1895), Bucuresci: Tipografia „Bukarester Tageblatt“, 1905, p. 97-108; Alexandru Moraru, Biserica Ortodoxă Română între anii 1885-2000, vol. III, tom I, Biserică. Naţiune. Cultură, Bucureşti: Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al bor, 2006, p. 16-21.

7. Dobrescu, p. 108; Moraru, p. 18.

8. Ibidem.

9. Moraru, p. 20.

10. Ioan-Aurel Pop, Etnie şi confesiune: Geneza medievală  a naţiunii române moderne, in: Nicolae Bocşan, Ioan Lumperdean şi Ioan-Aurel Pop, Etnie şi confesiune în Transilvania: Secolele XIII-XIX, Oradea: Fundaţia „Cele Trei Crişuri“, 1994, p. 5-64; Nicolae Bocşan, Naţiune şi confesiune în Transilvania în secolul al XIX-lea: cazul mitropoliei române, in: ibidem, p. 97-188; Cesare Alzati, Matricele religioase şi culturale ale identităţii naţionale româneşti între istorie şi ideologie, in: Cesare Alzati, În inima Europei: Studii de istorie religioasă a spaţiului românesc, ediţie îngrijită, traducere şi bibliografie de Şerban Turcuş, Cluj-Napoca: Centrul de Studii Transilvane, Fundaţia Culturală Română, 1998, p. 187-202.

11. Rémond, p. 129.

12. Dobrescu, p. 81-96.

13. Hitchins, p. 176.

14. Naum Râmniceanu, Despre originea Românilor, in: Constantin Erbiceanu, Cronicari greci care au scris despre români în epoca fanariotă (1888), ediţie anastatică, Bucureşti: Ed. Cronicar, 2003, p. 240-257.

15. Cornea, p. 463-464.

16. Râmniceanu, p. 248.

17. Ibidem, p. 255.

18. Chesarie al Buzăului, Discurs rostit în anul 1825 când s-a instalat pe scaunul episcopal, in: Biserica Ortodoxă Română, an II, nr. 9, iunie 1876, p. 615.

19. Onisifor  Ghibu, Ziaristica bisericească la români, Sibiu: Tiparul Tipografiei Arhidiecezane, 1910, p. 31.

20. Ibidem, p. 28.

21. Ibidem, p. 31.

22. C. N. Brăiloiu, Religia şi Patria, in: Ecclesia, an I, nr. 6, 11 septembrie 1866, p. 44.

23. Dobrescu, p. 117-127.

24. Ziarul Ordinea şi articolul său intitulat Religia şi Patria, in: Ecclesia, an I, nr. 6, 11 septembrie 1866, p. 44.

25. Ibidem, p. 45.

26. Cuvântul rostit de Prea-Sfinţitul Mitropolit al Ungro-Vlahiei în şedinţa Senatului din 17 Decembrie 1866, in: Ecclesia, an II, nr. 1, 29 ianuarie 1867, p. 14.

27. Ibidem, p. 13.

28. Neofit Scriban, Episcop al Edessei, Espunere de situaţiunea actuală a Episcopatului Ecclesiei Române, in: Ecclesia, an I, nr. 7, 18 septembrie 1866, p. 56.

29. Dobrescu, p. 115.

30. Duminica Floriilor (Studiu Politicu-Religios), in: Ortodoxul (Bucureşti) an I, nr. 8, 15 martie 1880, p. 212.

31. Constantin Erbiceanu, Articol de fond, in: Revista Teologică (Iaşi), an I, nr. 1, 25 martie 1883, p. 2-3.

32. Cartea pastorală a Înalt Preasfinţitului Mitropolit al Moldovei şi Sucevei D. D. Iosif, in: Revista Teologică, an I, nr. 18, 24 iulie 1883, p. 141.

33. „Enciclica Sf. Sinod al Sfintei Biserici Ortodoxe Române“, în: Revista Teologică, an I, nr. 17, 17 iulie 1883, p. 131.

34. Calinic, Mitropolitul Ungro-Vlahiei, Discurs pronunţat cu ocazia deschiderii sesiunii Sf. Sinod a Sfintei biserici autocefale ortodoxe române, in: Biserica Ortodoxă Română, an II, nr. 3, decembrie 1875, p. 239.

35. Erbiceanu, Articol de fond, p. 2.

36. Asociaţiunea Ortodoxă Română, in: Revista Teologică, an III, nr. 5, 21 aprilie 1885, p. 34.

37. Ghenadie al Argeşului, Discurs, in: Biserica Ortodoxă Română, an IV, nr. 3, decembrie 1876, p. 150-157.

38. Carte pastorală a Înalt Preasfinţiei Sale Mitropolitul primat Calinic, in: Ortodoxul, an I, nr. 5, 1 martie 1880, p. 116.

39. Asociaţiunea Ortodoxă Română, p. 38.

40. Constantin Erbiceanu, Papismul şi starea actuală a Bisericii ortodoxe în Regatul României, in: Revista Teologică, an I, nr. 13, 19 iunie 1880, p. 102.

41. Melchisedec Ştefănescu, Raportul comisiunii Sf. Sinod, in: Biserica Ortodoxă Română, an V, nr. 11, august 1881, p. 685.

42. Ibidem.

 

CIPRIAN BOTA

PREFIGURĂRI ALE ORTODOXISMULUI INTERBELIC

» anul XIX, 2008, nr. 9 (220)