Nicolae Balotă şi spectrele esteticului

 Marian Victor Buciu 

Pentru N. Balotă (restrâng referinţele la volumul De la Homer la Joyce, eseuri, Ed. Ideea Europeană, 2007), arta circumscrisă ontic se susţine doar în ultimă instanţă prin ea însăşi, iar dacă nici artă nu e, altceva nu mai e. Arta e importantă pentru că susţine viaţa. Dacă nu funcţionează această convenţie prezentă în aşteptarea sa, „înţelegătorul“ critic devine atunci foarte critic. I se întâmplă astfel recitindu-l pe romancierul, abuzând de eseism, Aldous Huxley sau pe eseistul O. Wilde, conversaţional, artistic, nu filosofic, elaborând „cu o artă consumată“ (192). Arta şi viaţa sunt indisociabile, iată o concepţie integratoare, nu doar estetic, dar şi ontologic, lărgită. Arta fără viaţă – în general, nu doar în particular, estetic – nu e artă. „Dante n-a comis niciodată crima Faunului poetic al lui Mallarmé care a disociat arta de viaţă“ (94). Indisociabile, arta şi viaţa ajung într-o (com)uniune mistică de tip onto-estetic. Exemplul îl ia din lectura lui D. H. Lawrence, adică a unui alt scriitor exemplar pentru N. Balotă. „Bizară coincidenţă a antinomiilor în această crucificare care a însemnat viaţa şi arta sa“ (366). Iertarea fiind considerată măsură a greşelii, cu referire la acelaşi romancier englez, N. Balotă parafrazeză evanghelic: „Un spirit viu, căruia i se va ierta mult, pentru că mult a iubit“ (366).

În artă, mai degrabă mijloc decât scop, în ansamblul vieţii, orice formă de mistică i se pare salvatoare. N. Balotă urmăreşte într-un soi de extaz placarea artei pe mistică. Aproape pe orice mistică. Spun asta şi cu gândul la păgânism ori fetişism. Iată un exemplu: e cazul platanului, considerat un copac sfânt, în povestirile lui E. M. Forster. Estetica, mai cu seamă într-o perspectivă extinsă, nu are cum să substituie religia. Ea o poate (di)simula printr-o trăire de împrumut; doar trăirile sunt substituibile. Esteticul poate numai să simuleze religiosul. Esteticul cvasireligios e descoperit în romanul lui G. d’Annunzio, Triumful morţii: „Mistică, asceză a unui estet, fireşte, nu a unui religios“ (215). Un nonconformism doctrinar, o extensie chiar şi a creştinismului, este la fel de prezentă, probabil pentru că artisticul este deopotrivă alternant şi alterant. Cum altfel ar fi posibilă enorma comparaţie, într-un sens chiar identificatoare, între Geoffrey Firmin din La poalele vulcanului de M. Lowry şi Isus Hristos (372)? Prin cuvânt, ni se propune un tip asemănător de analogie, Joyce a răsturnat şi el lumea, chiar dacă „nu în trei zile ca acel Nazarenean divin“ (420). Doctrina salvării ajunge răstălmăcită într-un fel evident necanonic şi nu în sens creştin. „Numai cei care comunică […] cu lumea infantilă se mântuie în prozele lui Salinger“ (393), sau „poetul, după Dante, e prin excelenţă omul rodului, e cel care se mântuieşte prin rod“ (90).

Decadenţa misterului în enigmă sau rezistenţa enigmaticului în faţa misteriosului nu există numai la E. A. Poe. Agentul puternic dizolvant al misterului i se pare că este analiza. Nu e greu de precizat unde se află o analistă a psihologicului precum „Virginia Woolf, cu subtilul ei simţ pentru cele ascunse“ (340). Conştiinţa critică, în fapt creatoare, este una a misterului, ţinta căutată a ambiguităţii ontologice şi artistice. Operele rare care reflectă acest profund şi autentic mister îl extaziază şi-l umilesc pe cititorul hermeneut. El poate constata că „acel mysterium tremendum al acestui text [La poalele vulcanului de Malcolm Lowry] rămâne intact chiar şi după explorarea critică, oricât de perspicace. Nici chiar autorul, cu toată raţionala sa bunăvoinţă în a-şi tălmăci propriul op, nu ne poate oferi decât o interpretare posibilă“ (373).

Dincoace, dar şi dincolo de mister şi enigmă, se află învăluitorul miraculos, ca o pură emanaţie naturală. Condiţia este doar aceea a atitudinii favorabile receptării. „Miraculosul [în Alice în Ţara Minunilor de L. Carroll] e o repetiţie deformată a naturalului, supus în prealabil unei explozii interioare“ (297). Naturalizând miraculosul, Alice crede că – citat din Carroll – „sunt foarte puţine lucruri cu adevărat imposibile“ (309). Finalmente integrator, miraculosul creştin e deasupra supranaturalului. „Miracolul nu e anarhic, după părerea celor care cred în el…“ (298).

Artisticul rămâne un criteriu pentru eseu, care numai astfel poate fi acceptat la O. Wilde. Eseul nu substituie nimic, este o specie distinctă. Amestecul prea mare de eseu şi epic duce la deplină indistincţie artistică. A. Huxley va supravieţui doar prin eseu, nu ca autor epic, unde distruge şi eseul. „Ficţiunile (sale) pot fi privite ca ample eseuri conversaţionale“ (370). Nu e cazul cu „subtila eseistă“ Virginia Woolf (282).

N. Balotă admite ori măcar „înţelege“, ia în discuţie, şi perspectiva autonomiei şi autoreferenţialităţii literarului şi esteticului. „Originea operei este în literatură, ea fiind tocmai, şi în mod esenţial, căutarea propriei sale origini, căutare a literaturii“ (136). Balotă este călinescian în măsura în care lărgeşte sau, dintr-o altă perspectivă, limitează esteticul, întărindu-l prin multiple însoţiri. El trasează limite nu doar în calitatea, dar şi în cantitatea ori concreteţea estetică a operei. Operă care nu e cerc, oricâte tentative de încercuire ar suporta, ci, poate, labirint, dar unul deschis, din care ieşirea este mai mult decât virtuală. La J. Joyce descoperă cartea-ciornă, textul ca pretext. Ideea este relevată cu un citat din H. Melville despre opera neterminată. Iată mistica operei neisprăvite a lui Melville: „Dumnezeu să mă păzească de a isprăvi vreodată ceva. Cartea mea toată nu e decât o ciornă, ba chiar ciorna unei ciorne“ (419). Teza operei nesfârşite a lui Adorno o întâlneşte pe aceea a lui Eco, a operei deschise.

Estetica neautonomă apare diversificată într-un fel spectral, pentru a cuprinde întreg existentul. Balotă resimte, probabil, autonomia esteticului ca pur dogmatism, fără nuanţele esenţiale, despărţitoare, ale lui E. Lovinescu. Prima înclinaţie a criticului ardelean este nonpreceptistică, de un antidogmatism afişat. El o remarcă oriunde şi la oricine. Nu-i de mirare că evidenţiază la Oscar Wilde atitudinea anticanonică, neregulatoare, ca „denunţare a oricărui dogmatism estetic“ (192). Ambiguitatea e preferabilă clarificării normative: „Estetica lui Eliot nu este precis formulată. Criticului – atât de dogmatic în credinţele sale – îi repugnau dogmele pe tărâmul artei“ (130).

Esteticul lărgit nu echivalează cu ilimitarea, indistincţia, cantonarea în inautenticitate. Şi iată cum lărgirea întâlneşte restricţia. Balotă admite, împreună cu B. Croce, că esteticile „false“ (intelectualistă sau conceptualistă, sentimentalistă, practicistă, hedonistă, formalistă) confundă poezia cu proza literară. Refuză ambiguitatea modernă a genurilor literare? Poate cel mult conjunctural. Altfel, ar fi trebuit să semnaleze conservatorismul lui Croce, de vreme ce conştientizează „Revolta romantică şi postromantică împotriva fixităţii genurilor, revoltă care a izbutit să facă fluide sistemele literare…“ (355).

Arta contra artei nu este chiar alternativa artei pentru artă, dar tensiunea unei opoziţii interne rămâne esenţială pentru autodepăşirea critică şi creatoare a oricărei lucrări artistice. Esteticul îşi caută continuu transcendenţa teleologică. Toate drumurile esteticii duc simultan în şi dincolo de ea însăşi. Esteticul se autonomizează, dar nu se separă. Se asociază, ca să spun astfel, într-un mod disociativ. „Estetica“ lui Wilde susţine programatic arta superioară ştiinţei şi filosofiei (193).

Estetica seduce şi abandonează, tot printr-o deturnare superioară, etica. T. S. Eliot, în articolul Poezie şi propagandă (1937), scrie despre Lucreţiu şi Dante, numindu-i „poeţi conştiincioşi şi plini de răspundere“. N. Balotă specifică: „poeţi care ţintesc dincolo de esteticul cantonat în estetic“ (139).

Nu este ocolită (i se dau insistente târcoale) estetica civică, balizată politic. Pleacă de la W. Whitman: „Programul său este acela al unei estetici democrate, al poetului care se identifică cu cetăţenii săi“ (318). Operaţiunea era riscantă, mai ales într-un context totalitar – căruia şi Balotă i-a plătit tributul propriu –, distrugător al civismului odată cu arta, pe cea din urmă recuperând-o mereu parţial, inconsecvent, mai mult sau mai puţin denaturat.

Delimitările dintre estetic, estetism, estetizare sunt intens activate, iar sporirea atitudinii critice faţă de cele din urmă apare promptă şi, în fond, previzibilă. În romanul lui G. d’Annunzio, Triumful morţii, „decadentism(ul) estetic“ nu se confundă cu „păgânismul estetizant“ (206). Pe cale etică însă, N. Balotă poate fi concesiv cu inocenţa înfrumuseţării, notând, în proza scurtă a lui E. M. Forster, „candoarea sa estetizantă“ (349). Dar estetismul este, sub raport etic, disolutiv.

 

Prea lucidă pentru a nu-şi da seama că statutul etic al oricărui estetism este şubred, ea [„Proasta conştiinţă a estetului“, în Triumful morţii de G. d’Annunzio] îşi caută o filosofie justificatoare. Nietzsche oferea elemente ideale ale unei asemenea filosofii. Nu era el însuşi un artist pentru care răsturnarea valorilor etice pornea, printre altele, din resentimentul amoral al estetului? (199)

 

Atent la nuanţele (de)limitative, apără de estetism – păcat capital, pentru artă, ireductibilă la estetic – şi pe un scriitor derapat artistic, cum îl consideră pe romancierul A. Huxley. Despre „arta lui Aldous Huxley“, văzut ca „un antimodern“, avertizează că „A o reduce la estetismul unui amator de marcă, sau la iscusinţele unui libelist, ale unui folicular – aşa cum au făcut-o unii – este excesiv“ (370). Dar N. Balotă are rezerve şi faţă de excesivitatea estetică. În romanul lui G. d’Annunzio, Triumful morţii, dezvăluie un „desfrâu estetic“ (211) şi „un fel de nausée estetică“ (205).

Esteticul e determinat, nu determinant, aşadar nu e primordial, el urmează adevărul, identitatea existenţială şi nu numai; nu sunt refuzate niciuna dintre marile determinisme, disciplinare (sociologie, religie etc.) şi existenţiale (etnic, etic etc.). Făcând referire la cei care au spus că romanele lui Trollope sunt mai specifice decât ale lui Dickens, evită capcana etnicistă, precizând că specificul lumii britanice „nu e identic cu o valoare estetică“ (278).

Esteticul se combină cu orice, aşadar şi cu ceea ce, în primă instanţă, pare a-l nega, de pildă cu kitsch-ul, în varianta modernă, temperat estetică. Nu, nu ia un exemplu din postmodernitate (deşi ştie că „Suntem în plin postmodernism“, 264), nici de la crepusculul modernităţii, ci de la răsăritul american al acesteia, prin E. A. Poe. „Ca orice estetică de gradul al doilea, ea nu este lipsită de o asumare a kitsch-ului“ (312). N. Balotă e, să spun aşa, sensibil la esteticile compromise, se află în căutarea unora admise ori, mai exact, admisibile. Prostituţia estetică fusese judecată nu doar în modul extrem-avangardist, cum ştim, dar şi în modul extrem-modernist (extremitatea devenind centrală). J. Joyce nu e, „câtuşi de puţin, un estet. Arta al cărei cult fusese întreţinut cu o generaţie înaintea lui de pontifi ca Walter Pater, Ruskin ori chiar Oscar Wilde îşi pierduse prestigiile sacre în ochii săi“ (412).

Prevalenţa esteticului, aproape o fundătură pentru Balotă, îl uimeşte, chiar dacă se manifestă în măsura în care el, esteticul, se dedă încă jocurilor combinative – cum observăm – extinse.

 

Este ciudat cum englezii aceştia atât de respectuoşi cu simţurile lor, atât de ahtiaţi după o transcendenţă estetică, după frumosul ideal: Walter Pater, Ruskin ori Wilde, fervenţi ori ironici, prerafaeliţi ori esteţi fin-de-sičcle, victorieni pudibonzi ori non-conformişti clamoroşi, cu toţii sunt şi rămân nişte adoratori secreţi ori declaraţi ai Frumosului. (348)

 

Ţinut la distanţă, prin difuziune extrinsecă ori combinare liberă, esteticul este apropiat conştiinţei, mai ales celei care nu-l conştientizează într-un mod obsesiv. În locul şi în modul în care nu te-ai aştepta, în romanul poliţist al lui A. Conan Doyle, se constată „o delectare estetică în contemplarea mecanismelor inteligente!“ (358). Dovadă că, neobsesiv, esteticul rămâne totuşi posesiv.

Să mai spun că argumentul estetic nu este însă nicidecum suspendat? El apare aproape unde nu te aştepţi, dovadă a faptului că, atât conceptual, cât şi concret, esteticul este spectral şi în sensul că bântuie conştiinţa cititorului aplicată la operă. „Aceasta – se referă la romanul Faunul de marmură de Nathaniel Hawthorne – ar putea să explice întrucâtva estetic predilecţia pentru […] spaţii închise“ (385). Iar despre Şoareci şi oameni de John Steinbeck: „golirea de toate a oamenilor este, estetic vorbind, condiţia iniţială a acestei mult mai autentice tragedii decât aceea citadin-«americană» a lui Dreiser“ (389). N. Balotă remarcă nu doar „virtualităţile estetice“ (421) ale traducerii (Portretul… lui J. Joyce), dar şi „valenţele fonic-estetice ale cuvintelor“ (422) în aceeaşi operă.

Nu arta (sau nu doar ea) îl atrage în artă, ci viaţa; aceea de dincolo de viaţă. Adoptă, prin urmare, transcendenţa artistică, nu imanenţa poetologică. Câtă existenţă, atâta artă, restul e doar „artă“, preţul rareori exact plătit desfacerii vieţii de către artist. Tehnica, secundară, dar nu ignorată, apare ca slujitoare – ancilla cu un termen cvasimistic, cum mai spune autorul – a viziunii.

 

MARIAN VICTOR BUCIU

NICOLAE BALOTĂ ŞI SPECTRELE ESTETICULUI

» anul XIX, 2008, nr. 9 (220)