„Der Zauberer“

 

Gelu Ionescu

 

Nu Ştiu dacă, din întîmplare, vreunul dintre confraţi va fi observat cît de puţin s-a preocupat şi se preocupă critica noastră de întîmpinare, de ieri ca şi de azi, de cărţile, eseurile, studiile pe care colegii lor le consacră unor autori străini, mari sau numai importanţi. Probabil că da. Nu o dată exegeţii români, mai tineri sau mai vîrstnici, cînd scriu despre un „străin“ – adică ies din domeniul literaturii române, destul de întins şi acesta –, ignoră sistematic orice exegeză venită de la conaţionali. Nu că ar străluci această parte a criticii noastre – marile literaturi au o cu totul altă situaţie –, dar sînt şi multe titluri ce ar merita să intre în discuţie. Măcar G. Călinescu, Tudor Vianu, Edgar Papu, Adrian Marino, mai noii Toma Pavel, Virgil Nemoianu sau Matei Călinescu – ca să îi numim doar pe cei mai consacraţi – ar merita să facă măcar introducerea într-un studiu privind, ca să zicem aşa, literatura lumii sau o parte din ea. Curios lucru, nu o dată am observat că bibliografiile străinătăţii cuprind şi nume româneşti care absentează la autohtoni.

Făceam această, destul de amară, constatare citind cartea lui Ion Ianoşi despre Thomas Mann. O carte apărută acum cinci ani (!), dăruită mie de autor în numele „asociaţiei admiratorilor lui Thomas Mann“, din care nu ştiu, în afară de Ştefan Borbély, S. Damian şi Mariana Şora, cîţi mai fac parte; bănuiesc însă că nu sîntem singurii, nu cunosc însă manifestările publice ale acestei adeziuni – succesul literaturii manniene la publicul nostru fiind de remarcat. Altfel nu se prea explică faptul că, după 1945 (dacă nu greşesc, prima traducere din Thomas Mann, probabil din franţuzeşte, cu Moartea la Veneţia) şi pînă în zilele noastre, toată beletristica autorului are o versiune în româneşte (unele, cum sînt nuvelele, chiar două). Au apărut cîteva titluri chiar şi după 1989, completînd bibliografia (ceea ce se poate observa parcurgînd Cuvîntul-înainte al lui Ion Ianoşi). Căutînd să recitesc un fragment din Muntele vrăjit, am găsit în raft, uitată, spre ruşinea mea, cartea lui Ion Ianoşi. Am uitat de fragmentul căutat – era vorba de cel privitor la melodiile obsesive ale lui Hans Castorp din ultimele şi cele mai extraordinare capitole ale Muntelui vrăjit – şi am trecut imediat la citirea ei, care a durat vreo patru zile – puţin faţă de cît de mocăit am fost şi sînt la lectură.

Din capul locului, trebuie să spun că această carte nu este şi nu poate fi o „introducere“ în opera lui Thomas Mann; poate doar în unele fragmente. Ea este însă extrem de interesantă pentru cei care sînt ataşaţi de această operă atît de vastă – dar cu mult mai vastă dacă luăm în considerare şi numărul imens de scrisori, precum şi jurnalele care au putut să apară abia după mulţi ani de la dispariţia, în 1955, a autorului, la o dată conformă dorinţelor sale testamentare. Ianoşi apelează din plin la aceste surse, făcînd şi mai interesantă interpretarea pe larg a unor opere – fie nuvele, fie romane şi chiar eseurile sale extraordinare, din care înţeleg că au început să fie, şi ele, traduse. Ţin minte că Mircea Martin ar fi dorit să le traducă cineva pentru Editura Univers şi că i-am dăruit în acest scop vreo cinci-şase volume mari pe care eu mi le procurasem şi le citisem, din păcate nu în limba lor originală. Trebuie să spun că rareori, în calitatea mea de cititor, am întîlnit pagini de eseistică mai interesante şi mai captivante (intelectualiceşte, desigur) ca aceste numeroase şi diverse eseuri (Ion Ianoşi dă multe şi chiar pasionante amănunte despre ele). Atît cît se referă Ion Ianoşi la eseistică, o face mai ales pentru a lega aceste texte cu operele de ficţiune – urmărind cu sagacitate neobosită firele ce leagă operele şi ideile lor între ele, dar şi cu alte preocupări intelectuale, cu corespondenţa şi jurnalul. Ideea cărţii, analizei este că o operă, adică un roman sau o nuvelă, se înscrie într-un „întreg“ care poate fi „decupat“ – viaţă, scris, cultură, lecturi, context politic –, toate întîlnindu-se într-o coerenţă greu de văzut dacă nu urmăreşti un „tot“ atît de vast. Chiar mă întreb dacă sînt mulţi pe lume cei care vor fi făcut o cercetare cu atîta acribie, cu o viziune atît de precisă a ansamblului, dar şi cu o capacitate de integrare a părţilor într-un întreg care se lasă, prin vastitatea şi complexitatea lui uluitoare, atît de greu de stăpînit; probabil că mai sînt, „subiectul“ Thomas Mann fiind şi azi foarte viu în indicaţiile bibliografice ale unor studii; ca să nu mai spun de uimitoarea apariţie a unor noi şi noi ediţii de opere (complete sau aproape).

Cartea e împărţită în două părţi, intitulate Temă şi Variaţiuni. Principala operaţie de cuprindere propusă de ele este aceea că opera lui Thomas Mann se poate divide în universurile celor patru romane mari: Buddenbrooks, Muntele vrăjit, tetralogia Iosif şi fraţii săi, Doctor Faustus. Ion Ianoşi ne convinge că, din multe puncte de vedere, de aceste patru romane mari se leagă cele patru „mici“ – adică Alteţă regală, Lotte la Weimar, Alesul şi Mărturisirile escrocului Felix Krull, rămas neterminat. E o migăloasă şi convingătoare demonstraţie cum aceste opt romane, numeroasele nuvele ce „gravitează“ în jurul lor (chiar genialele Tonio Kröger şi Moartea la Veneţia), eseurile, dar şi paginile de corespondenţă şi jurnal trimit unele la altele, într-o coerenţă pe cît de impresionant desţelenită de Ianoşi, pe atît de obligantă pentru cititorul său, căruia i se cer cunoştinţe corespunzătoare şi o atenţie care, ea singură, poate „onora“ demonstraţiile, asociaţiile şi concluziile exegetului. Travaliul identificării fiecărei origini „reale“ a fiecărui personaj important sau a fiecărui eveniment decisiv care l-a inspirat pe Thomas Mann, travaliu pe care biografiile şi lucrările de referinţă germane nu au încetat să-l completeze, este prezent şi aici; e adevărat că Thomas Mann a lăsat destule „urme“, a devoalat singur o mare parte din  surse – mergînd atît de departe încît să se inspire şi din moartea tragică a surorilor sale. Sînt însă multe amănunte care fac cartea lui Ion Ianoşi cam împovărată de „biografism“, istorism – şi, nu o dată, de un oarecare exces de ideologizare. Multe amănunte sînt mai mult decît convingătoare, altele mi se par excesive. Aş putea da mai multe exemple, de pildă: nu văd nicio legătură între nuvela ultimă, Înşelata, şi respingerea teoretică, de plano, a artei abstracte, „reci“. Dar şi cînd, după părerea mea, merge cu explicaţiile extraliterare prea departe, interpretarea operei lui Thomas Mann, în întregimea ei enormă, este copios servită de lucrarea atît de laborioasă şi interesantă a lui Ion Ianoşi. Rămîne altora plăcerea interpretărilor libere, a divagaţiilor eseistice şi estetice, a asociaţiilor independente de documentare. Iar la capitolul ironiei – temă de bază a înţelegerii acestor opere – se pot adăuga încă multe exemple şi sensuri. Nu ştiu cine a spus că ironia e cu atît mai eficace, cu cît e mai bine ascunsă. Să ne gîndim, de pildă, că genialitatea muzicii compuse de Adrian Leverkühn rămîne numai descrisă – adică, de fapt, inaccesibilă, neauzită, oricîte surse teoretice cunoscute, „însuşite“ de autor de la alţii, ar fi formulate de erou; acesta e, desigur, un aspect ironic din cele mai intense, care ne îndreaptă, de fapt, pe drumul găsirii semnificaţiei majore (nu scutite de sclipiri ironice) a pactului cu diavolul semnat de celebrul compozitor inaccesibil. Şi, fără îndoială, atît de legat de tragicele evenimente istorice ale dezastrului german. Cartea lui Ion Ianoşi excelează în faţa temei legăturilor între personajele operei, a asemănărilor şi tipologiilor, chiar cele mitice. Nu ştiu cîte legături se pot stabili între Hans Castorp şi Tonio Kröger, dar e evident că Iosif, „Alesul“ (un super-Oedip, şi el destul de zgîlţîit de unele zîmbete), şi Felix Krull fac parte din aceeaşi familie tipologică. Nu e prea greu de văzut, dar trebuie şi dovedit; ceea ce această carte o face din plin – cum spuneam, uneori prea... din plin. De asemeni, trebuie să cunoşti bine bibliografia operei lui Mann, plus scrisorile şi jurnalele, pentru a putea degaja o concluzie minuţios elaborată despre raporturile lui Thomas Mann cu Germania şi germanii; să analizezi raporturile autorului cu marile personalităţi determinante pentru autor şi ideile sale, personalităţi gigantice ale acestei civilizaţii, adică cu Luther, Goethe, Bismarck, Wagner, Nietzsche. Sau să urmăreşti şi să conchizi asupra atitudinilor politice al autorului, deloc simple, în drumul lui de la un bürger conservator pînă la exil şi condamnarea radicală a lui Hitler şi a lumii sale. Sau despre atitudinea lui Mann faţă de evrei, în care eu sînt de părere că e o evidenţă faptul că, într-o operă de o asemenea anvergură şi ambiţie, evreii nu aveau cum lipsi – pentru că lumea nu ar fi completă fără ei; faţă de personajele ce îi reprezintă, nu a fost cu putinţă decît un „tratament“ diferit de la un caz la altul, inclusiv cînd apare şi ironia. Şi unde nu apare?

Am pagini întregi de note făcute la lectură. Dacă aş intra în detaliu, aş putea-o face numai stînd de vorbă cu autorul – ceea ce mă face să mă opresc aici. Nu mai vreau decît să adaug admiraţia pentru tratarea în această monografie a două teme fundamentale ale creaţiei lui Thomas Mann, şi anume: boala şi creaţia, demonismul lor comun – temă care ne-ar obliga să insistăm asupra decadentismului cu care această operă are mult de-a face, şi chiar cu naturalismul – evident, nu cum îl înţeleg toţi proştii, şi nici identic cu aplicarea lui de către Zola; şi anume, tema „străpungerii“, la explicarea căreia ar trebui să luăm la analiză prea multe opere, în specificitatea lor cea mai intimă. În consecinţă, această carte impresionant elaborată şi scrisă într-o „intimitate“ de invidiat cu opera şi scriitorul ei, merită o abordare neformală. Chiar şi atunci cînd Ion Ianoşi este atît de categoric într-o interpretare şi condiţionare a ei „din afară“ – adică din „contextul“ ei –, încît parcă vrea să-i descurajeze pe alţii care nu vor să-i urmeze paşii.

Ion Ianoşi este unul din intelectualii şi scriitorii noştri cei mai importanţi de astăzi care s-au ocupat cu marile literaturi, din cele mai mari şi mai puţin cunoscute la noi: cu literatura rusă, despre care a scris textele cele mai erudite şi profunde, la noi, de n-ar fi să-i pomenim decît pe Tolstoi şi Dostoievski – şi nu numai – şi de filozofia şi literatura germană, mai ales de autorul pe care îl discutăm. Dacă mai adăugăm studiile sale de estetică, egalabile ca suprafaţă de cunoaştere şi inspiraţie numai de cele ale lui Tudor Vianu, vom putea aprecia locul său de astăzi printre noi, rol pe care mulţi îl neglijează sau îl plasează „în afara“ actualităţii (nu e aşa? actualitatea e singura parte a vieţii literare care pasionează şi multe ignoranţe...). De ce? Pentru dezacordul lor cu opiniile ideologice şi politice pe care Ianoşi nu a făcut niciun efort să le ascundă.

 ps. Un amănunt interesant: „arheologii“ thomasmannieni au descoperit că Pfeiffering, satul în care se retrage pentru a-şi încheia opera şi viaţa sa teribilă Adrian Leverkühn, are un corespondent real – şi anume satul Polling, la sud de Weilheim (un orăşel bavarez), că descrierile „vechi“ din roman corespund şi realităţii de azi, că locuinţa în care s-a stabilit compozitorul mai există şi că sătenii sînt mîndri de această „celebritate“. 

GELU IONESCU

DER ZAUBERER

» anul XIX, 2008, nr. 9 (220)