În camera lui Hieronymus

Ion Vianu

 

Negoiţescu… ca şi N. Balotă, amândoi clujeni, precedându-l cu puţin, vine la Bucureşti cu gândul de-a face carieră în capitală. Vine, poate, sperând că s-ar putea pierde în oraşul cel mare, că ar putea fi mai puţin supravegheat, din mai multe puncte de vedere. E de o mare frumuseţe, blond în floarea vârstei, cu ochii albaştri, nu prea înalt, înaintând cu o uşoară legănare, înainte-înapoi, ridicându-se şi înălţându-se, ca o barcă pe valuri. Teama de poliţie (care îl supraveghea, nu numai pentru că era suspect politic) nu îl împiedica să se arate. Pe Nego, spre deosebire de Balotă, l-am întâlnit atunci. Venea în singurul loc unde se mai puteau citi cărţi străine (după ce Biblioteca Institutului Francez fusese închisă, într-o bună seară, manu militari, iar cititorii arestaţi şi condamnaţi), la Biblioteca Institutului de Relaţii Culturale cu Străinătatea, unde obişnuiam să merg şi eu. Îmi apărea nobil şi enigmatic. Era sărac, dar de o eleganţă desăvârşită, modernă, îmbrăcând veste de caşmir cu delicate carouri, cămăşi imaculate cu Schillerkragen. Desigur, nu avea bani, ca să se poată îmbrăca luxos, şi nici nu existau în România, pe atunci, astfel de vestminte. Din această pricină puteai bănui că acele haine de bună calitate aparţinuseră vreunei rude, unui unchi altădată bogat, acum ruinat. Fuseseră păstrate cu mare grijă, erau chic. Era preocupat să arate cât mai bine şi să asigure o viaţă lungă îmbrăcăminţii lui, puteai bănui că petrece timp periind, curăţând. Cunoştinţele-i literare erau vaste. Vorbea simplu şi limpede, fără pedanterie. Spre deosebire de alţi tineri literatori care citau mai mult pe contemporani, referinţele lui erau mai ales clasice (Goethe, Platon, dintre români Eminescu), iar acest gust şi priceperea lui, lipsită de pedanterie, trebuie să-l fi apropiat de T. Se înflăcăra când argumenta, dar se şi stăpânea, faptul că uneori se bâlbâia era rezultatul acestei tensiuni între pasiune şi inhibiţie, dar chiar acest defect de elocuţie îi aducea un fel de graţie. Faţă de mine aveam impresia că nu se deschidea, era stăpânit parcă de o taină pe care nu voia să mi-o împărtăşească. Poate fiindcă eram fiul lui T. Venise şi acasă, eu nu-l întâlnisem, dar T. îmi pomenise de el în treacăt. Până când, într-o zi, veni vorba la masă, printre altele, despre I. Negoiţescu. T. îl lăudă pentru inteligenţa lui strălucită, pentru cultura profundă. Apoi adăugă, cu o nespusă milă: „Ce lucru îngrozitor, e homosexual“. Şi tăcu, parcă ar fi anunţat că cineva apropiat ar fi fost atins de o boală mortală. Tăcerea care se aşeză în acel moment în jurul mesei îmi amintea ceva, ceva foarte vechi. Nu reuşeam să descopăr acea amintire. Şi nu am reuşit decât după multă vreme, când nu mai eram un adolescent, deşi inconştient realizasem lucrul pe loc: momentul semăna foarte mult cu acela în care, foarte mic copil fiind, tot în jurul mesei familiale, întrebasem de ce nu mai venea în vizită Alecu, şi mi se mărturisise, cu marea jenă de-a evoca o asemenea amintire dureroasă (poate şi cu şovăiala de-a destăinui unui copil existenţa însăşi a morţii), că murise. Tăcerea grea care se aşeză în jurul mesei când, cu un soi de nespusă milă, îndoită parcă de groază, T. spusese că Negoiţescu era „homosexual“ semăna cu mărturisirea insuportabilă a morţii fratelui iubit. Nimeni, nici eu, nu comentă revelaţia şi nu mai ştiu împrejurările în care am putut să fac apropierea conştientă între cele două grele tăceri din timpul unor cine de familie.

Din scrisoarea citată mai jos, se vede că Nego a plecat la un moment dat din Bucureşti, întorcându-se la Cluj. Întoarcerile în locul natal pot semăna uneori cu un nou exil, mai dur şi mai neprimitor decât cel dintâi, şi aşa trebuie să fi fost în cazul lui Nego, dovadă scrisoarea regăsită, datată 22 aprilie 1955, deci chiar în vremea când T. îl frecventa pe tânărul Balotă:

 

Mult stimate domnule profesor, îi scrie Negoiţescu, Ce răsturnare de planuri, de la scrisoarea pe care v-am trimis-o de aici, de astă-toamnă, în zilele mutării, la această întoarcere temporară de acum! Venisem la d-voastră dintr-o adevărată panică de destin, şi lumina care s-a aprins pentru mine, prin bunătatea cu care m-aţi primit, a început să ardă în mine nu mai puţin grozav ca noaptea de spaimă din care mă zbăteam să evadez. Mâna pe care mi-aţi întins-o a fost nu numai caldă, dar şi tare, şi sănătatea ei mi s-a transmis. Dacă voi mai avea vreodată, în toată plenitudinea, bucuria de-a trăi, ea se va datora în întregime d-voastră. Şi cred că nu e bine, fiindcă totdeauna cuvintele trădează, să stărui asupra locului pe care imaginea d-voastră o are în inima mea.

De ajuns dacă vă voi face mărturisirea zilelor negrăit de amare în care a trebuit să rămân atât de departe de d-voastră, fiindcă am înţeles că doriţi acest lucru, şi cu ce bucurie am alergat spre d-voastră de îndată ce Frunzetti mi-a spus că aţi întrebat de mine. Dar întrevederea ce a urmat nu a fost mai puţin tristă, parcă m-aţi fi privit cu mustrare, de pe un ţărm îndepărtat. Şi, plecând de la d-voastră, duceam în suflet o tristeţe sfâşietoare, un Stimmung asemănător celui al elegiei lui Goethe: „… ich bin mir selbst verloren, der ich noch erst den Göttern Liebling war…“. Regretam timpurile în care, deznădăjduit de a-mi putea găsi un rost, eraţi nevoit să mă primiţi, zilele în care – ameninţat – puteam fugi oricând în sărbătoarea întâlnirii cu d-voastră.

Ceea ce mă ameninţa a pierit. Undeva în viitor simt zarea calmă a aşezării, a lucrului creator, care va veni şi pentru mine odată. Astăzi însă singurătatea mea e deplină, şi mi-am dat seama penibil de clar de acest lucru, întorcându-mă aici. Dacă la Bucureşti nu sunt încă acasă, fiindcă nu am casă, fiindcă sunt doar tolerat (oricât de admirabilă ar fi bunăvoinţa în jurul meu) într-o lume care încă nu-mi aparţine, în timp ce aici, unde s-ar fi părut că am avut altădată casa, constat nu numai că ceea ce părea a dispărut, dar că, de fapt, nici n-ar fi existat vreodată. Sunt teribil de dezrădăcinat şi simt pretutindeni în jurul meu un gol dureros, o dureroasă înstrăinare. Şi mereu îmi revine senzaţia, parcă n-aş fi pe lumea asta şi m-am rătăcit în ea.

Aşa cum n-am încetat nicio clipă şi în orice împrejurare să mă gândesc la d-voastră – aproape fiindu-vă, şi totuşi departe! – mă gândesc şi acum şi mă uit bucuros la cartea pe care am găsit-o aici, la vechiul ei loc, de unde încă de mult vă era destinată, la exemplarul din Doktor Faustus pe care vreau să vi-l dăruiesc. Ce plăcere extraordinară să răsfoiesc volumul pe care acum îl ştiu al d-voastră şi care ascunde în filele lui atâtea chinuitoare zile din trecutul în care îl citeam. Şi cu toate că sunt împotriva acestei cărţi, mi-e drag acum Leverkühn, acest Leverkühn, din aceste file, care va sta mereu în casa d-voastră, în odaia d-voastră de lucru, şi va veghea, cu spiritul său purificat în eternitate, asupra ceasurilor şi zilelor d-voastră de creaţie.

I. Negoiţescu

 

Am descoperit această scrisoare, editată prin eforturile surorii şi ale nepotului meu, abia târziu în anii ’90, după moartea lui Nego, în 1993. El îmi pomenise, în cursul timpului (mai ales odată ajunşi amândoi în exil, în anii ’70), relaţia lui cu T., dar nu aş fi bănuit că T. avusese în viaţa lui o asemenea importanţă într-un moment evident critic, probabil pentru amândoi, mentorul şi discipolul (un discipol evoluat, nu un învăţăcel). Anumiţi intelectuali regăsesc în filosofie, chiar în vremurile moderne, funcţia ei fundamentală din Antichitate, aceea de-a vindeca (Pierre Hadot a scris pagini luminoase asupra subiectului). Tânărul (dar nu foarte tânărul, trecuse de treizeci de ani) venise la Bucureşti într-o adevărată „panică de destin“. Noaptea de spaimă în care era cufundat ardea, producând un soi de lumină paradoxală, neagră, contrastând cu lumina bunătăţii, tot atât de intensă, dar cu proprietatea firească a luminii, de-a fi albă. Influenţa lui T. asupra lui era mai ales morală, deşi se făcuse prin intermediul intelectului, într-o discuţie care, dacă nu părăsea niciodată teritoriul ideilor şi lumea culturii, făcea numeroase referiri şi la prezent. Aceste întâlniri puteau să fie urgente, alerga la T. ca la o consultaţie psihoterapeutică ce nu mai poate fi amânată, iar în urmă disperarea se preschimba în sărbătoare. „Mâna caldă şi tare“ pe care profesorul i-o întinsese îi adusese sănătatea şi, dacă nu chiar realizarea imediată a aspiraţiilor, cel puţin speranţa, „zarea bucuriei de-a trăi, a aşezării şi a lucrului creator“. Este de prisos să o spun: disperarea discipolului nu avea ca substrat numai împrejurările sociale, oricât de dure şi oprimante ar fi fost. Negoiţescu era într-o criză profundă de existenţă, o lumină neagră i se ivise în cale, cum radiază masele de antimaterie insinuate printre galaxii. În acea vreme (cum o atestă o altă scrisoare, mai timpurie, adresată lui T.), Nego descoperea pe Eminescu, un Eminescu al său, cum nu-l ştiuseră descrie comentatorii, poetul „plutonic“. Potrivit manualelor de astrologie (interesul tânărului cercetător se îndrepta şi către ştiinţele oculte), plutonicul se lasă condus de forţele inconştiente, suferă nespus de pe urma pierderilor copilăriei, este dominat de perspectiva morţii, pe care o caută şi o respinge totodată. Ca unul care ştiu prea bine în ce măsură vorbind despre ceilalţi vorbesc despre mine (este un mecanism psihologic universal), pot să-mi imaginez că odată cu descoperirea firii adânci eminesciene Nego se descoperea pe sine. Mai ales pe sine. Prematur, avusese impresia că ar putea să se înalţe rătăcind prin galeriile întunecoase ale inconştientului, ca un liliac căutând ieşirea din peşteră. Nu era pregătit. Acest voiaj tenebros îl adusese în marginea disperării, pe malurile Styxului, şi nu mă pot îndoi de asta, ţinând seama de faptul că întreaga sa viaţă a fost urmărit de gândul sinuciderii. În această rătăcire dantescă, voită de el, dar ajunsă la un impas mortal, o mână sigură îl adusese la suprafaţă, către un proiect mai luminos, îndemnându-l să se lase călăuzit de raţiune mai mult decât de inconştient.

Noica, Frunzetti, Negoiţescu, Balotă (despre Papu voi povesti din nou)… erau şi alţii, ale căror mărturii mai modeste stăruie în paginile scrisorilor primite. T. trebuie să fi fost el însuşi uimit de lumina pe care o radia, de puterea vindecătoare a verbului lui, purtător al unui mesaj de viaţă. Faptul de-a transmite mesajul culturii era de natură să-i producă o mai mare plăcere decât acela al unei mărunte originalităţi. Se înscria într-o ştafetă cu multe schimburi, cu o misiune universală. Et quasi cursores vitai lampada tradunt1. El însuşi se simţise, la vremea lui, lipsit de un asemenea sprijin. Avusese învăţători, nu maeştri (e un capitol pe care deocamdată nu-l pot deschide, digresiunea ar fi prea lungă). Cu atât mai mare trebuie să-i fi fost bucuria de-a restitui ce nu căpătase (nu pot să omit o anumită doză de vanitate, impozit inevitabil pe orice succes). Cu atât mai mult cu cât scria şi publica, pe atunci, puţin, din pricina constrângerilor ideologice, influenţa directă pe care, cu toată persoana lui, o exercita asupra acestor tineri trebuie să fi fost, la propriu, îmbătătoare. Retrăia experienţa socratică. Era ca şi cum extrema suferinţă şi fragilitate a anilor când îl pierduse pe Alecu, avusese hemoptiziile, fusese la un pas de moarte prin peritonită, dacă nu-l uciseseră îl făcuseră mai tare. Putea restitui, prin lumina personalităţii sale, ce acumulase suferind, la limanurile morţii. Putea să dea altora ce primise el, prin dragoste, prin suflul apropiat al morţii. Şi încercările nu se opreau aici. Dar se instala un echilibru: pe de o parte, era constrâns (şi se supunea, cu un soi de umilinţă pe care o simţea necesară, igienică) la munci umile, ca aceea de-a completa fişe pentru Dicţionarul limbii române, o muncă plătită cu ora, nu lipsită de recompense intelectuale, de altfel, căci a fi în inima limbii tale este un privilegiu; pe de alta, în intimitatea din Hieronymus Stube exercita acele farmece atât de salutare frumoşilor prin spirit, dăruiţilor tineri.

Dialogurile lui Platon transmit victoria gândirii socratice, reproduc felul în care elevii sofiştilor sunt „seduşi“ (adică: deviaţi de la drumul drept) de implacabila dialectică a fiului Finaretei. Însă o dialectică ce nu întâlneşte obstacole sau oboseşte, sau devine un curat exerciţiu de deşertăciune. Un Socrate învingător prin ko în toate partidele devine stereotip. Triumful prea facil e suspect. Acceptarea unor idei, a unor principii, prin supunere oarbă seamănă cu spălarea de creier. Trebuie să presupunem existenţa unor drame, sau a unor crize, în întâlnirile dintre Socrate şi discipolii săi, în timpul plimbărilor pe malul râului Ilisos. Scrisoarea lui Nego reprodusă mai sus face aluzie la o asemenea criză, lăsând în umbră, dar nu de neghicit, pricina ei. La un moment dat, nu se ştie în ce împrejurări, legătura dintre maestru şi discipol se rupe, acesta din urmă pierde dreptul de a-l revedea pe T. Urmează, pentru Nego, „zile negrăit de amare“. Se simte expulzat şi împrumută cuvintele lui Goethe din Elegia de la Marienbad, ich bin mir selbst verloren, der ich noch erst den Göttern Liebling war, m-am pierdut pe mine însumi, eu care altădată eram iubitul zeilor. După un timp află, prin Frunzetti, că interdicţia de a-l revedea a fost ridicată. Dar revederea nu aduce iertarea, parcă m-aţi fi privit cu mustrare, de pe un ţărm îndepărtat, scrie. Să fie pricina pentru care acceptă exilul în propria patrie, la Cluj (căci orice revenire în patrie e un exil, dovadă că se simte încă şi mai singur „acasă“ decât în străinul Bucureşti)? Nu e sigur, dar totuşi e posibil. Putem să facem conjecturi cu privire la natura conflictului ce i-a despărţit pe cei doi. Un fir conducător totuşi găsim, iar mie mi se pare verosimil, probabil chiar. Aluzia la Doktor Faustus ne poate călăuzi. La ora când Nego scria scrisoarea, T. nu citise marele roman al lui Thomas Mann (cărţile occidentale ajungeau greu în România, mai mult: erau suspecte). Cine ştie cum îşi procurase Nego volumul Doktor Faustus, o operă de referinţă a anilor de după război, un mare subiect de dezbatere pentru intelectuali. Fiecare dintre marile romane ale lui Mann a fost un subiect de dezbatere în momentul apariţiei. Buddenbrooks fusese o critică ironică a burgheziei, Muntele vrăjit o enormă satiră a ideilor care clocoteau în anii dinaintea revoluţiei europene, în preajma şi imediat după Primul Război. Acum apăruse Doktor Faustus, o viziune post festum a dezastrului Germaniei, o condamnare absolută a nazismului, autocritica spiritului german, a secesiunii voite între cultură şi societate, cauza directă, crede Mann, a barbariei naziste care se revărsase asupra Europei. Desigur, Faustus este mai mult decât atât, este descrierea pasionantă, dinăuntru, a minţii unui geniu, un roman despre imposibilitatea de-a iubi, despre ispitele Artei, în fine liberate de constrângeri, arta pură, arta pentru artă. Dar în ambianţa panicată a unei societăţi îngenuncheate, în minţile unor inşi care cunoşteau teroarea, dezbaterea ideologică primá asupra tuturor celorlalte teme ale operei. Miza unor astfel de discuţii aprinse era nu numai intelectuală, ci şi existenţială. Între mântuire şi supravieţuire ce însemna mai mult, care tendinţă avea să câştige în fiecare dintre noi? Nu-mi pot închipui că cel mai tânăr dintre cei doi interlocutori, care citise – în timp ce maestrul nu o citise – „cartea secolului“, o comenta pasionat. Şi o spune clar, în scrisoare: era „împotriva“ cărţii. Această împotrivire însă nu era una spontană; era rezultatul unui zbucium interior care conţinea în sine, ŕ jamais, „atâtea chinuitoare zile din trecutul în care îl citeam“. Vor fi fost chinuitoare şi din alte motive. Dar mai ales fiindcă, asemenea altor intelectuali mai tineri sau mai vârstnici din Europa îngenuncheată sau din cea liberă, istoria lui Adrian Leverkühn te obliga să iei poziţie faţă de întrebarea de care, parcă, depindea însuşi destinul tău, libertatea, atâta cât mai depindea de tine (despotismul nu reuşeşte să suprime libertatea, dar o interiorizează, îi conferă, exclusiv, o calitate etică). Nu ştim exact care va fi fost zbuciumul tânărului Nego în anii în care citea cartea. Ce este sigur este că l-a obligat să ia o poziţie faţă de lumea tiranică în care se găsea. Şi aceasta se dovedise a fi, pentru moment, aceea a unui categoric refuz. Aici, probabil, intervenise conflictul cu profesorul. Deşi nu citise Faustus, dezbaterea nu-i era nicicum străină lui T. Premisele ei se puseseră încă de la începutul anilor douăzeci, când studia la Viena, apoi la Tübingen. Întrebările sunaseră tragic în anii barbari ai războiului. Nu pot să nu-mi amintesc cu câtă durere, stupoare se întreba cum a fost posibil. Cum a fost posibil ca neamul care i-a dat lumii pe Mozart şi pe Beethoven, pe Schiller şi pe Goethe, pe Kant şi pe Hegel să se prefacă într-o hoardă sălbatecă, semănând moartea în cele patru colţuri ale Europei? Această întrebare era obsedantă, am fost martor al revenirii ei neobosite. Şi tocmai în marginea ei intervenise conflictul între ei doi.

 

*

 

Sunt obligat să fac o digresiune: nu am asistat vreodată la o întâlnire între T. şi Nego. Singura dată când l-am auzit pe cel dintâi vorbind despre tânărul său cunoscut clujean a fost atunci, la masa de seară, iar ce mi-a rămas în memorie a fost, în vorbirea lui T., accentul de milă profundă, când a spus clar ce „este“ Negoiţescu (spusese: „este homosexual“, fără ca aceasta să implice vreo judecată etică sau medicală; exprima doar un soi de fatalitate ontologică, o judecată totală asupra omului, înscriindu-l, fără putinţă de îndoială sau de întoarcere, în orbita unui destin întunecat). Cât despre Nego, el nu mi-a vorbit despre T. decât mulţi ani mai târziu, când T. murise, iar eu eram un bărbat în puterea vârstei, jucând pentru el rolul mereu greu de jucat al medicului-prieten. Şi cu toate că nu am asistat la această discuţie, cu toate că am ignorat până târziu (Nego însuşi murise în acea vreme, ucis de cancerul declanşat de tristeţea de-a constata că opera vieţii lui, Istoria literaturii române, avusese un atât de slab succes), existenţa scrisorii aceleia de reconciliere şi disperare trimisă din exilul oraşului natal, sunt totuşi în stare să reconstitui în ce a pu­tut să constea conflictul lor, împăcarea pe care o doreau şi unul, şi celălalt, şi acea jumătate de împăcare care a urmat, de fapt sfârşitul unei relaţii care nu mai putea continua.

Povestirea mea nu ar fi cu putinţă dacă nu mi-aş permite îndrăzneala de-a proceda la astfel de reconstituiri. Ele sunt posibile atâta vreme cât i-ai cunoscut bine pe actorii dramelor la care nu ai asistat. Punând în lumină, la unul, la celălalt, poziţiile lor tari, punctele asupra cărora nu erau sub nicio formă dispuşi să cedeze, dar şi slăbiciunile, micile sau marile fisuri ale caracterului lor, devine un soi de joc al intelectului să-i confrunţi în imaginaţie aşa cum şi în realitate ei au stat şi s-au înfruntat, faţă în faţă. Nu este mai greu decât a prelungi două linii, determinând punctul lor de întâlnire. Paginile pe care le scriu, ca şi alte însemnări ale mele de odinioară, poate de mâine, pun la contribuţie această metodă. Tocmai de aceea nu pot vorbi aici de amintiri, ci mai degrabă de un soi de ficţiune romanescă. Ea îşi permite să nu travestească amintirea. Povestitorul nu este nici demiurgul care vede, ştie, poate orice şi nici diavolul şchiop care ridică acoperişurile caselor pentru a vedea ce se petrece înăuntru. „Eu“ sunt chiar eu, cel ce scrie, cu identitatea mea precisă, consemnată în acte şi în memoria celor ce m-au cunoscut şi îşi vor mai aminti de mine, din ce în ce mai slab, mai târziu. Dacă totuşi păstrez ceva din procedarea demiurgului-scriitor, asta vine din faptul că, în loc să povestesc lucrurile pe care le-am trăit în ordinea lor cronologică, în loc să pomenesc numele tuturor inşilor pe care i-am cunoscut, dintre care nu cei mai celebri, ci alţii, obscuri, pot fi cei mai interesanţi, şi ei merită ca amintirea lor să fie prelungită, în loc să fiu un cronicar conştiincios al evenimentelor la care am asistat prin prezenţă sau măcar ca un martor distant, ca un mărunt actor al istoriei, m-am decis să aleg un fir, de fapt un otgon făcut din mai multe fire răsucite care fac parte din viaţa mea, împreună cu alte fire, sfori şi corzi lăsate deoparte – un adevărat păienjeniş –, pentru a ţese din el o alcătuire cu un sens, în cele din urmă o „morală“ care să semnalizeze celor ce mă vor citi o dramă sau o fabulă a vremurilor pe care le-am străbătut. Am vrut totuşi să rămân credincios faptelor care s-au petrecut şi, prin alegerea pe care am făcut-o, să redau ceea ce cred cu toată convingerea că ar putea să cuprindă, ca sens, istoria vieţii mele. Cu alte cuvinte, sunt un romancier care-şi trădează secretele de atelier sau un memorialist care alege în trecutul său, creând un montaj.

 

Acum câţiva ani am văzut într-un sat din Seelanda o expoziţie interesantă. Artistul găsise, umblând prin poduri, dezgropând arhive pierdute, fotografii din vremuri de altădată, portrete ale unor bărbaţi, femei, familii, peisaje, străzi. Erau imagini ale morţii, nu numai pentru că, murdare, păreau scoase din morminte. Arta fotografică a acelor vremuri nu îndemna pe oameni să surâdă, feţele erau toate triste. Hainele erau ponosite, rochiile doamnelor, ale elegantelor, sugerau un miros de parfum greu amestecat cu transpiraţie. Oraşele şi satele erau mai mizerabile decât aceleaşi oraşe şi sate, plăcute privirii, pe care le întâlneam în drumurile mele în acea ţară. Anumite amănunte nu apăreau în fotografie, dar graficianul le bănuia şi le trasase cu peniţa. Astfel, între cei doi soţi, de treabă comersanţi din partea locului, desenase, ca un spectru interpus sau chiar ca o prezenţă voită, o femeie mai tânără, pesemne amanta bărbatului. Nu puteai spune dacă era o fantomă sau o evocare involuntară în mintea celor doi sau, chiar, ea ar fi putut să fie prezentă în faţa aparatului de fotografiat, aşezându-se între cei doi, indiscret. Alte supraadăugiri: în strada şi aşa murdară, un porc mânca din rigolă. Dar erau şi adăugiri suave, amănunte de peisaj, copaci, flori, care azi nu mai erau prezente şi, cine ştie cum, nu fuseseră prinse atunci de lentila fotografică. De data asta, sila faţă de neigiena acelor timpuri se preschimba în nostalgia faţă de natura sărăcită azi. Tot astfel şi eu, peste sau alături de amintire, pentru a suplini ceea ce lipseşte, dar şi pentru a da mai mult relief realităţii moarte, am adăugat câte o invenţie nu în scopul de-a ascunde adevărul, ci, dimpotrivă, a-l face mai viu decât permite camera mărginită a memoriei.

 

*

În discuţiile care se petreceau în camera lui Hieronymus, de cele mai multe ori pe înserat (orele dimineţii fiind dedicate scrisului, iar după-amiaza siestei şi cafelei luate în familie, apoi din nou scris până la cină), Nego va fi adus vorba despre cartea pe care, cine ştie cum, şi-o procurase (avea arta de-a primi daruri cu o plăcere care onora pe donator). Citise Doktor Faustus la Cluj, înainte de tentativa de-a se stabili la Bucureşti, şi nu-i plăcuse cartea, spunea Nego, iar T. se miră, de ce? – Pentru că, răspunse Nego, bâlbâindu-se uşor (când se împiedica în consoană, faţa lui devenea puţin mai roză, accentuând graţia lui copilărească), nu pot să admit critica răutăcioasă pe care o face Mann „artei pentru artă“.

(În discuţia ideologică românească era readusă în discuţie acum, în anii „construirii socialismului“, vechea polemică dintre Maiorescu şi Gherea, între „arta pentru artă“ şi „arta cu tendinţă“. Criticii literari ai regimului susţineau, reluând formula lui Gherea, dar şi pe cea a lui Stalin, că „scriitorul este un inginer al sufletelor omeneşti“, deci preconiza o „artă cu tendinţă“. Dimpotrivă, în cercurile tinere, fireşte doar în discuţii neoficiale – căci a te pronunţa public împotriva poziţiei oficiale era primejdios –, formula „artă pentru artă“ era singura acceptabilă. Şi asistam adesea la tiradele unora ca Mitia sau Mironi pentru o artă gratuită, dezbărată de orice contingenţă lumească. O artă „metafizică“ sau, pur şi simplu, un joc gratuit şi ingenios al formelor; dar nu o artă „socială“; de altfel, nu era Nego însuşi autorul unei culegeri de poeme, care ne apăreau, şi chiar erau, total incomprehensibile, intitulate provocator Moartea unui contabil?)

Nego respingea deci critica subtilă, dar nu mai puţin acidă, distilată în paginile marelui roman la adresa artei şi a esteticei lui Adrian Leverkühn. Arta geniului muzical Leverkühn era doar o combinatorică savantă, ruptă de sursa primitivă a artei, emoţia umană, de Leidenschaft, pasiunea-pătimire, motor a tot ce e valabil-omenesc. Şi T., şi Nego nu cunoşteau decât vag muzica lui Arnold Schönberg – modelul creaţiei lui Leverkühn –, dar ascultaseră totuşi, rareori, frânturi din muzica serială, puteau să-şi dea seama despre ce vorbea Mann, o muzică abstractă, o creaţie rece a intelectului, despre care nu puteau vorbi, pe care nu o puteau înţelege decât experţii. Un Bach pentru profesionişti reci, la urma urmelor, aşa cum s-ar putea spune că Bach a fost, cu anticipaţie, un Arnold Schönberg care înălţa la cer sufletele mulţimilor, ca şi ale cunoscătorilor, dând totodată un conţinut spiritual materialiştilor celor mai reci, însufleţind pe credincioşii cei mai avântaţi. De altfel, nu era şi diavolul, care-i promisese geniul şi eternitatea lui Adrian Leverkühn, o fiinţă esenţial rece? Satanul dantesc, tronând în fundul Infernului în lumea sa de gheaţă? Aici T. trecea la atac. – Nu cred, spunea el, accentuându-şi vocea de violoncel şi privirea gravă, catifelată, mereu umbrită de o uşoară tristeţe, că o astfel de artă poate fi reperul epocii. Divorţul între artă şi societate este un lucru grav. Arta însăşi este o formă de muncă, munca ajunsă la culmea ei, unde nu mai este înstrăinare în mecanizare şi reproducere ca în munca industrială, de pildă, ci originalitate perpetuă. Munca eliberată, iată ce este, ce trebuie să fie arta. Am arătat că este aşa în Estetica mea, departe de orice influenţă marxistă, încă din 1934. Ideea mea, un concept fundamental al Esteticei, despre artă ca o culme a muncii nu datorează nimic conjuncturii actuale! – Bine, răspundea Nego, dar mai e şi personajul Mann care îmi este antipatic. Aţi observat, domnule profesor, că el este curtat de ideologii din Republica Democrată Germană? Marele scriitor, fostul conservator rigid de la 1914, cel din Betrachtungen eines Unpolitischen, e un personaj respectat în Germania comunistă (care nu-l scoate din „umanist burghez“, onorându-l mereu), în timp ce fuge de noua Republică Federală, care e o Germanie nouă, o ţară care face un efort remarcabil să se reconstruiască, să devină o nouă democraţie, europeană cu adevărat… trăind în Elveţia, ca un refugiat, abia punând piciorul, când îi convine, adică din vanitate, ca să devină, de pildă, cetăţean de onoare al Lübeckului, oraşul natal pe care l-a ironizat mortal în Buddenbrooks… nu sună asta oportunist, domnule profesor? – Ar trebui  să examinezi contextul, se apăra T. Dumneata nu ai avea reticenţe dacă ar fi trebuit să te întorci într-o ţară care a comis cele mai mari atrocităţi, a distrus Europa, a masacrat populaţii întregi, a ratat cu puţin proiectul monstruos de-a desfiinţa un popor întreg, pe evrei… şi asta, în mintea lui Hitler, care se insinua ca un virus în mintea tuturor germanilor, era numai un început… urmau slavii, şi alţii, iar cei care ar fi rămas trebuiau reduşi la starea de popoare de sclavi. Un popor întreg s-a lăsat fascinat de această ideologie, iar el, Mann, care spusese „nu“ în 1933, un „nu“, de altfel, după un moment de ezitare, firească, el să se întoarcă în Germania, comme si de rien n’y était? El nu merge nici în Republica Democrată, dar nu le dă semne de simpatie nici acelora! Are dreptate să trăiască un exil demn, în Elveţia! – Nu e vorba numai de curtea pe care i-o fac comuniştii germani, replică Nego, din ce în ce mai nervos (astfel de discuţii nu mai avuseseră loc între ei, de obicei erau numai convorbiri la mare altitudine, cu subiecte sublime şi inactuale, în care, parcă, urmăreau să-şi facă, unul altuia, plăcere), dar aţi observat că nu dă niciodată declaraţii anticomuniste? Şi nicăieri, vă spun, în Doktor Faustus nu există nici cea mai mică reticenţă împotriva comunismului. Într-un singur loc face o paralelă între cele două dictaturi şi… care e singurul lucru pe care-l remarcă? Că, la urma urmelor, comuniştii n-au distrus nicio operă de artă… nu e necinstit, domnule profesor, să ocultezi crimele oribile pe care ştim că le-au făcut comuniştii, pe care le fac, chiar în momentul când vorbim noi, acum? – Inima mea sângerează, sunt orice, numai nu indiferent la tragedia noastră (mintea i se duse către Arcadia, ascunsă undeva în bibliotecă, în spatele cărţilor). Dar… crezi cu adevărat că singura soluţie este să devenim cu toţii martiri? Nu trebuie să asigure cineva continuitatea culturii? (Ideea de „continuitate“ îi era scumpă, dacă se rupe firul generaţiilor, cine-l mai poate înnădi?) – Bine, dar în clipa asta, chiar în clipa asta, mii de oameni suferă în închisori, sunt bătuţi, torturaţi, înfometaţi… Cum putem tolera asta, fără să ne cutremurăm? Acest Mann face jocul comuniştilor… – Sufletul meu sângerează, şi ştiu ce se întâmplă acolo. Dar înseamnă asta că trebuie să părăsim frontul culturii? Şi, nu te supăra, dar deviezi puţin discuţia. Vei fi totuşi obligat să recunoşti că divorţul între cultură şi societate a generat barbaria… Gândeşte-te cum erau întreţesute tragedia şi politica în cetăţile greceşti, cu ce dispoziţie pătrundea un creştin într-o catedrală gotică… acum, arta şi civilizaţia sunt două.. chiar crezi că asta nu are nimic de-a face cu ce s-a întâmplat în timpul războiului, cu ce au făcut naziştii? – Nu cred, ţipă aproape Nego, roşindu-se. După un scurt moment de sinceritate în care afirmau că vor să arunce la coşul de gunoi cultura „burgheză“, bolşevicii au căpătat gusturi clasice. Traduc pe Shakespeare şi pe Goethe (dar nu pe Dostoievski, adăugă, gustându-şi ironia), ascultă pe Bach şi pe Brahms, dar asta nu-i împiedică să fie bestiali! Nego era supărat, privirea lui albastră arunca săgeţi acuzatoare către partenerul de discuţie. – Asta nu înseamnă că remediul cultural e prost, spuse profesorul, ci doar insuficient. Les dieux ont soif. Când zeii setoşi de sânge ai Revoluţiei se vor sătura, vom avea nevoie de cultura clasică, şi atunci nu vom regreta că nu s-a pierdut cu totul. Ba dimpotrivă. Pe d-ta nu te impresionează că pentru prima dată se tipăresc în România serii de opere complete? Shakespeare, Cehov… o să vină şi timpul lui Dostoievski… – E adevărat, dar arta care se face la noi e superficială, e propagandă grosieră. Aţi fost la ultima piesă a lui Baranga? Cel mai bun lucru la care putem spera e academismul, balete ca în secolul nouăsprezece. Arta nu se poate dezvolta decât în libertate. – Nu avem o soluţie vizibilă, spuse profesorul cu un ton grav. Putem doar să sperăm. Dar avem unele motive să sperăm.

În sufletele celor doi se aşezase amărăciunea. Lui Nego i se părea că depăşise măsura, poate îl jignise pe profesor. Nu voise asta. T. era, la rândul lui, trist. La urma urmelor, speranţa lui în „mai bine“ era o ipoteză. Invizibil, era în amândoi o dorinţă de împăcare, dorinţa de-a se regăsi în multe lucruri pe care le iubeau, împreună. Exterior se produsese o crispare. Nego plecă, precum un Adam gonit din Paradis. Şi, adevărat, când Frunzetti îi transmise că s-ar putea întoarce în strada Andrei Mureşanu, alergă. Dar ceva se rupsese, T. fusese distant. Sau aşa percepea el atitudinea maestrului. De fapt, acesta se găsea într-un moment de cumpănă. Se făcuseră demersuri să intre la Academie. Undeva „se“ voia ieşirea lui din ostracism. Discutând aşa de aprins cu Nego, discutase cu el însuşi, cu conştiinţa lui. Era perplex, şi această perplexitate îi apăruse lui Nego ca răceală.

Este verosimil că „fuga“ lui Nego la Cluj, retragerea precipitată la penaţi, era legată de pierderea acestui reper moral. Oare merita răceala? Poate că nu i-ar fi stricat o viziune mai pozitivă a lucrurilor. Cu timpul, se instală în sinea lui o pace creatoare, chef de muncă. Oricare ar fi fost „sofismele“ lui T., acesta lucrase favorabil asupră-i. De aici venea scrisoarea aceea recunoscătoare.

Deşi se revăzură (Nego nu rezistase la Cluj, revenise la Bucureşti, cu o situaţie precară, veşnic Rastignac blocat de scrupule intime, dar nu numai de ele, ci şi de o totală inaderenţă la „lumea nouă“), intimitatea lor, acel lucru foarte agreabil, foarte intim, care se instaurase la un moment dat între spiritele lor, dispăruse. Dar în sufletul tânărului grăuntele fusese îngropat, ca să rodească mai târziu. De aici venea tonul recunoscător, aproape exaltat, al scrisorii.

  

Notă

1. Lucreţiu, De Rerum Natura, II, 79.

 

ION VIANU

ÎN CAMERA LUI HIERONYMUS

» anul XIX, 2008, nr. 9 (220)