O coborâre în infern

 

Iulian Boldea

 

În Călătorie. Exil (Editura Brumar, 2007), Gheorghe Mocuţa articulează o poezie confesivă, în care documentul sufletesc se suprapune acuităţii perceptive, într-un desen traumatic, ce-şi asumă revelaţiile morţii, contrapunctate de momente de inefabil şi graţiozitate. În prezentarea cărţii de pe coperta a patra, Cornel Ungureanu precizează principalele dimensiuni ale demersului liric:

 

Aş spune că Gheorghe Mocuţa scrie o carte despre „familiarizarea“ cu acel dincolo – un Paris care poate fi (este) paradis şi infern. Exilul parizian încearcă a recupera cuvintele, imagini, versuri ale „celuilalt ţinut“. O carte despre viaţă şi trecere: un volum al cotidianului care încearcă a-şi suporta limita tragică. Ultima carte a remarcabilului cărturar Gheor­ghe Mocuţa este un exerciţiu de supravieţuire, într-un univers crepuscular.

 

Arhitectura Parisului e inventariată de o memorie culturală aptă să înregistreze cel mai mic detaliu, referenţial sau livresc: „cu mâinile încrucişate/ ca într-o cămaşă de forţă/ vă privesc de pe acest pod/ pe sub care trece într-o zi de martie/ şarpele galben al senei/ cu solzii lui murdari plini de amintiri/ şi versuri de mallarmé şi apollinaire/ cu peisajele pe jumătate înecate/ ale lui dufy şi monet// cu fălcile încleştate/ ca într-o criză de epilepsie/ rup cu dinţii din culorile psihedelice ale cheiului/ caut ceva cum ar fi pământul promis/ o imagine pe care s-o imortalizez/ nu cu sufletul/ ci cu aparatul de fotografiat/ dar acolo curge un râu o apă tulbure/ care îmi duce la vale trupul şi nu se mai opreşte“ (adio. La pont neuf). Jurnal liric, în care imersiunea în abisurile propriului sine se întretaie cu tentaţia transcrierii celor mai anodine gesturi zilnice, cartea lui Gheorghe Mocuţa este, în egală măsură, o commentatio mortis, prin iminenţa thanatosului, ce străbate aceste versuri. Un poem dramatic, cu reflexe suprarealiste, precum poet devorându-şi fiul pune în scenă tocmai această dialectică a vieţii şi a morţii expusă într-un limbaj neutru, lipsit de fervoare, cu o amprentă tragică abia reprimată: „mă plimb fără ţintă pe boul’ de magenta/ de la place de république spre gara de nord/ e o zi de octombrie sfâşietor de frumoasă/ bântui parisul ca o hienă flămândă/ şi pe măsură ce înaintez mi se pare că sunt/ pompa unei seringi ce împinge otrava/ în venele fiului meu./ apoi la spital îl devorez încet chiar pe el/ mestecându-i organele/ sugându-i oasele dulci/ îl mănânc – aşa gândesc/ când mestec alimentele fără gust/ din farfuriile de plastic/ refugiat în toaleta rezervei în care e izolat/ de o săptămână întreagă./ îl privesc prin crăpătura uşii/ şi deşi îl văd cum doarme/ cu cartea lui frank herbert pe piept/ (cartea şi-a făcut cuib şi cloceşte/ în mintea lui un alt mântuitor)/ ştiu că el e acum în vintrele mele/ îl port acolo ferindu-l de voi toţi/ atât de mult îmi doresc să nu-l fi născut“. Sălile de aşteptare, metroul, spitalul, periferiile pariziene, toate acestea desenează o geografie dezafectată a anomiei şi anonimităţii, un spaţiu al crizei identitare şi al nevoii – zadarnice – de legitimitate ontică. Încărcate de sugestii culturale, locurile pariziene de referinţă îşi pierd consistenţa şi relevanţa, nu mai spun nimic fiinţei descentrate, devastate de suferinţă, lipsite de orizontul speranţei („am trecut de multe ori podul mirabeau/ în căutarea inspiraţiei/ versurile lui apollinaire nu mai au niciun ecou/ nici măcar asupra fiului meu/ care între două şedinţe de chimioterapie/ e vizitat de o muză stranie/ îi şopteşte ceva ce nu poate desluşi.// pe podul mirabeau e pustiu/ doar doi disperaţi care îşi închipuie că scriu/ sub pod aceeaşi privelişte un clochard bărbos/ printre cartoane şi zdrenţe/ priveşte apa cu ochiul sticlos./ ca un pescar m-aplec spre unda visătoare/ văd chipul nopţii sau al morţii oare/ al muzei lui françois d’antan/ sau masca de ceară a lui paul celan/ sub pod o pasăre de apă ţipă sfâşietor/ nu-i corbul nici lăstunul orb/ e umbra fiului din nor“).

Scriitura lui Gheorghe Mocuţa din călătorie. exil e, cum se poate imagina, una a urgenţei şi traumei. E o scriitură exasperată de enigmele ineluctabile ale destinului, de tragismul istoriei, e o scriitură panicată de inserţia aleatoriului în existenţa fiinţei umane, de intermitenţele atrocităţii, precum în moarte & solduri la paris: „de nouă luni nu mi-am văzut ţara/ şi o spun cu amărăciune: nu mi-e dor de ea/ prefer politeţea cinică a funcţionarilor de la imigrări/ şi zâmbetul infirmierelor de la spitalul avicenne/ pe coridorul cu cele nouă paturi ale doamnei dr. Delépine/ care îi învaţă pe pacienţi cum să trăiască/ cu cancerul./ între soldurile de iarnă şi cele de vară/ s-au mai stins trei copii/ marie-pauline mohammed şi micuţa maďssa./ de nouă luni port fătul angoasei în cap/ a început să mişte să dea din picioare/ mi-a provocat o mică hemoragie/ când am început să muncesc pe şantier/ la firma lui oldje sima român din pancevo/ stăteam pe o scară de trei metri şi trăgeam cabluri grele/ le fixam pe suporţi într-un pasaj subteran/ sau instalam cablajul printre reţele de fier beton/ pe acoperişul unei grădiniţe lângă place d’italie./ acum după ce am înghiţit şarpele endoscopic/ după ce am făcut tomografii/ doctorii mă iau la întrebări/ voi urma şi eu un tratament pentru siguranţă./ asta nu e viaţă asta e karma/ mă încurajează lucian./ cobor în parcul cu platani al spitalului/ şi încerc să însufleţesc dialogul/ cu un beţivan care murmură ceva/ în dialectul scrâşnit al insomniei: sous la terre se trouve/ l’enfer/ et sous l’enfer/ il y a la crypte/ n’y descendez pas“. Diagramă a unei trăiri agonice, versurile lui Gheorghe Mocuţa mizează pe o dialectică a retranşării în sine şi a detaşării de propriile afecte. Actor şi spectator al unor trăiri liminare, poetul îşi transformă confesiunea în depoziţie ultimativă, transcrisă într-un limbaj ce se impune prin simplitate şi acuitate expresivă. Iminenţa thanatosului se insinuează în multe dintre notaţiile nude, ce-şi refuză patosul ori iluminarea gratuită, precizând locuri şi figuri umane, spaţii ale suferinţei şi ale regresiunii organice. Uneori, dincolo de aspectul diurn al relatării, regăsim fiorul miraculosului, al unui fantastic cu detentă suprarealistă, ca în mierle negre: „stăteam pe trunchiul unui platan din parcul spitalului avicenne/ şi aşteptam revelaţia/ o aşteptam de mult o mai aştept şi acum/ după atâţia ani de când am început/ să cred orbeşte în poezie/ (între noi fie vorba adică între mine şi mine:/ poezia nu mi-a ţinut niciodată de cald/ nici de foame/ dar/ dar mi-a ţinut de sete)/ o sete de absolut zăcea acolo/ ca şi acum când mă pregătesc să devorez salata nicoise/ primită de la infirmierele serviciului de oncologie./ băncile din parcul imens cu platani înfrunziţi/ erau ocupate./ se auzeau mierlele negre/ şi râsetele puternice ale brancardierilor/ aflaţi în pauza de masă [...]/ apoi au venit mierlele negre ciugulind firimituri/ se apropiau tot mai tare de butucul platanului/ au început să-mi ciugulească degetele carnea dintre dinţi/ limba vâscoasă gingiile şi îmi intrau în stomac libere/ ca într-o colivie deschisă./ stomacul meu era o colivie imensă/ în care intrau stoluri de păsări negre/ ca într-un film de hitchcock/ până când o pală de vânt/ a închis uşiţa şi m-am trezit din visare.// fiul meu mă bătea pe umăr/ cu zâmbetul lui concesiv spunându-mi ceva/ că ştia el unde să mă găsească şi că parcul e templul meu/ că aici am venit să mă rog la zeii mărunţi la furnici/ şi la Dumnezeu cel mare“.

Fără să transfigureze o realitate văzută în întreaga ei descentrare semantică, fără să eufemizeze fiziologia bolii ori supliciile cotidiene, poetul găseşte, în spaţiile marcate de oroare şi calvar anonimizat ale Parisului, oaze de seninătate şi de frumuseţe care salvează, într-un anumit sens, geografia infernală la care e martor. Colţul meu de par(ad)is desenează, într-o manieră nestilizată, un astfel de spaţiu: „pe parvisul din faţa notre dame/ turiştii aruncă firimituri porumbeilor/ (cu toate că legea interzice acest lucru/ de când cu gripa aviară)/ nicio deosebire între porumbeii călători/ şi sufletul meu care aş­teaptă un semn/ deodată o pereche de tineri începe/ să se sărute cu foc/ în aplauzele celorlalţi/ stau înlănţuiţi până le cresc aripi/ şi încep să se înalţe/ spre turnurile catedralei/ ca într-o pânză de chagall/ sfidează toate legile firii/ până se prăbuşesc în apele senei.// Dumnezeu care a văzut toată scena/ zâmbeşte şi trage mulţumit perdeaua norilor/ însoţit de alaiul tăcut al serafimilor/ cei cu ochi mulţi/ şi al heruvimilor cu câte şase aripi“.

Poezia lui Gheorghe Mocuţa din acest volum e, cum scria Cornel Ungureanu, „un exerciţiu de supravieţuire“, regizat fără patetism, într-un regim al lucidităţii şi al tragicului asumat cu simplitate.

 

IULIAN BOLDEA

O COBORÎRE ÎN INFERN

» anul XIX, 2008, nr. 9 (220)