Ştefan Borbély

Geopolitică şi literatură

 

Istoria secretă a literaturii române (Braşov: Ed. Aula, 2007) nu poate fi decât istoria sa (geo)politică! – aşa se formulează, foarte succint, concluzia masivului volum de 510 pagini pe care Cornel Ungureanu îl publică la editura lui Alexandru Muşina, realizând un regal de erudiţie din care oricine se poate înfrupta cu folos înzecit, fiindcă Istoria... îşi propune să colaţioneze tematic perspective exegetice marginale, fapte şi detalii literare oarecum necunoscute, altele trecute sub tăcere, sau lumini şi umbre ideologice incomode, direct formulate, de tipul acelora faţă de care istoricii noştri literari au manifestat în general o suspiciune estetizantă de iniţiaţi rafinaţi şi sensibili (când ele nu au fost în mod direct ostracizate de către cenzură), exilându-le pentru totdeauna la periferia interesului public.

De ani buni, Cornel Ungureanu are marele merit de a merge, aproape de unul singur, împotriva frisoanelor de canonizare şi recanonizare esteticocentrică pe care le suportă literatura română, demonstrând cu fiecare volum exemplar pe care îl tipăreşte (Mitteleuropa periferiilor, Geografiile literare... etc.) necesitatea recontextualizării literaturii române prin implicarea unor factori care nu ţin exclusiv de gust estetic, ceea ce înseamnă – în mod necesar – asumarea unei condiţii politice în afara căreia canonul istoriei noastre literare nu poate fi decât parţializant şi discriminator. Cornel Ungureanu trudeşte, de ani buni, la definirea unei istorii integrale a literaturii române, a cărei sarcină primordială e depăşirea autosuficienţei teritoriale păguboase în care a fost percepută în mod canonic această literatură, ca şi cum toţi scriitorii noştri ar fi trăit în elevate turnuri de fildeş, complet impermeabili la zumzăitul socio-politic al vieţii din jurul lor, ca şi cum ei nu ar fi cunoscut partizanate politice şi opţiuni ideologice angajante, ca şi cum literatura română s-ar fi scris în afara influenţelor socio-politice şi filosofice resimţite din exterior, concepută fiind asemenea castelului de sticlă ai cărui pereţi filtrează toate influenţele şi zgomotele din jur, propunând în schimb privirii o fiinţă muzeală eterată, hieratică, înconjurată de cărţi groase, adâncită retractil în gânduri morale şi artistice adânci, scrise pe o frunte luminoasă şi înaltă.

Literatura română e literatura unui construct identitar diacronic – sugerează Cornel Ungureanu –, care propune, prin chiar articulaţiile sale sintactice de rezistenţă, imaginea stereotipizată schiţată mai sus. Astfel, identitarul periferial al culturii române se conjugă cu mefienţa faţă de istorie şi cu reflexele compensative, de amploare ontologică, ale identitarului naţional tipic: crescut la marginea marilor imperii care-i vroiau pierirea şi-i râvneau modestele bunuri, românul s-a refugiat în eternitate din faţa istoriei nefaste care-l agresa şi şi-a găsit alinul în cutele plăpânde ale Fiinţei naţionale, care-i garanta unicitatea în raport cu alogenii. Aceasta, în diferite forme, e stereotipia cea mai redutabilă a identitarului geografic naţional, care se conjugă în mod firesc cu isihasmul răsăritean şi cu ortodoxia, urcând în timp până la Vasile Voiculescu, Steinhardt sau Noica. Un prim efect al acestui identitar ontologizant – constată criticul – e conul de umbră în care a căzut mai nou Şcoala Ardeleană, după un moment de entuziasm politic occidentalizant. Ca să fim corecţi până la capăt, trebuie menţionat şi faptul că presiunea de tip etatist, „constituţional“ a Bisericii Ortodoxe a jucat un rol determinant în această marginalizare, circumstanţial însă, în comparaţie cu pletora de confuzii pe care a alimentat-o, în istoriografia noastră literară (şi nu numai!), absenţa unei cercetări substanţiale, critice şi erudite, a raporturilor pe care istoria şi cultura română le-au întreţinut cu Hofburgul vienez şi, prin reflex, cu jocul tactic şi ambiguu pe care acesta l-a jucat în orchestrarea animozităţii istorice dintre maghiari şi români.

În această privinţă, cărţile de până acum ale lui Cornel Ungureanu – şi, în mod extensiv, ale grupului de lucru A Treia Europă din Timişoara – sunt capitale, urme substanţiale putând fi regăsite şi în Istoria secretă... De pildă, profesorul timişorean investighează, la scara unor fişe pregătite pentru a fi prelucrate, textele lui Ioan Slavici despre maghiari şi evrei – cercetate până acum cu fiorul edulcorant de rigoare de către istorici constrânşi de cenzură să formuleze esopic adevăruri parţiale –, se opreşte, apoi, la proiectul federalist din Statele Unite ale Austriei Mari (1906), al bănăţeanului Aurel C. Popovici (remarcat şi de către un alt bănăţean, profesorul Nemoianu de la Washington), pentru a sugera o perspectivă istorică de lucru pe care documentele vremii o confirmă: intelectualii români au fost de partea Vienei în disputa pătimaşă cu maghiarii, simţindu-se păcăliţi de fuziunea din 1867, pe fondul căreia se conturează, în cultura şi în viaţa publică românească, proiectul unei soluţii de tip federalist pentru naţiunile aglutinate, la care aderă mulţi entuziaşti, unii chiar până la Unirea din 1918.

Un alt aspect geopolitic extrem de interesant e dat de analiza sintaxei ironic-apocaliptice şi groteşti în care îmbracă Musil, Kafka, Koestler sau Karl Kraus amurgul strălucirii imperiale vieneze. Acestora li se adaugă grotescul cetăţenesc minor (în genul lui Švejk) sau erotismul libertin, exegeza majoră a domeniului (Jacques Le Rider, Carl E. Schorske, William M. Johnston) fiind unanim de acord că politicului opresiv i s-a dat în regiune un răspuns estetic, artisticizat, conceput şi ca o sugestie a faptului că limita de competenţă a intruziunii omnisciente a Hofburgului dominant o reprezintă graniţa libertăţii pe care o afirmă arta. Investigând percepţia în toată amploarea ei morfosintactică, profesorul Cornel Ungureanu sugerează – foarte corect – că această estetizare de tip nietzschean n-a funcţionat la noi, reapărând însă atunci când nu te aşteptai (şi-n condiţiile unui alt tip de „opresor“ politic decât acela vienez), şi anume în dictatura comunistă (Groapa, Biserica Neagră, Zacharias Lichter etc.). Mai există şi un alt motiv autohton al reticenţei faţă de Viena renăscută a sfârşitului de secol xix şi începutului de secol xx – arată Cornel Ungureanu –, care ţine chiar de identitarul ontologizant naţional schiţat mai sus: descinşi la Viena pentru studii (cazul analizat este acela al lui Blaga, pe care nu-l poţi suspecta de lipsă de receptivitate pentru modernism), intelectualii români caută nu istoria, nu dispersia, ci temeiurile – adică eternitatea care se cere a fi decorticată din spatele crizei – consonantă cu eternitatea izbăvitoare de acasă... Astfel, Blaga îşi ia licenţa în filosofie la Viena în 1920, într-un oraş în care trăiesc Freud şi alţi intelectuali şi artişti celebri, în care Sezessionul era la apogeu, dar acestea nu lasă urme serioase în stilistica gândirii sale, dominate de Frobenius şi de retragerea în „cosmoticul“ definit magistral în atâtea studii.

Retractilitatea este, de altfel, principala ecuaţie a identitarului geografic naţional, al cărui prim subprodus e distincţia axiologică dintre românul bun şi străinul malefic, întreţinută şi de Constituţie (până la cea din 1923, care aboleşte faimosul punct 7). Sub aspect itinerant, pe această antiteză se articulează opoziţia de mentalitate dintre satul benefic şi oraşul funest, ca şi ritualistica antagonică a plecării de acasă şi a alienării într-un alt spaţiu decât cel protector, al căminului. În timp, ea se va placa pe antiteza dintre „acasă“ şi exil, dar şi pe sintaxa spaţiilor de retractilitate, cu caracter religios şi spiritual, pe care le va genera cultura română, de la onirismul escapist romantic eminescian la Rohia lui Steinhardt, „camera secretă“ a lui Mircea Eliade (din Noaptea de Sânziene) sau Păltinişul sapienţial al lui Noica.

Să nu-l uităm însă, duşi de valul unei cărţi superioare, catalitice, pe Cornel Ungureanu, cu observaţiile sale superbe! Iată, de pildă, una foarte subtilă, legată de imaginarul infernal şi diabolic al morii, aflată teritorial la răspântii, adică într-un „ne-loc“, de tip malefic: „Moara este – dacă e să o punem sub semnul Tradiţiei – locul unde boabele de grâu sunt sfărâmate, «distruse». Pe fiecare boabă de grâu se află imaginea lui Iisus Christos. A distruge sămânţa, mai ales sămânţa care poartă Imaginea, e un ritual infernal“ (p. 116). Să vedem şi o altă nuanţă cu bătaie lungă, de tip psihologic antisublim, dintr-un capitol dedicat „copiilor naturali“ ai literaturii române, din care face parte şi H. P.-B.:

 

... n-ar trebui să uimească, în proza Hortensiei Papadat-Bengescu, reducţia eroilor, reaşezarea lor pe o scară joasă a valorilor. I. Negoiţescu se declara incapabil să-i recunoască în Rim şi Marcian pe Dr. Rainer şi pe George Enescu. Prea erau mici, insignifianţi, condiţionaţi de vicii inavuabile. În lumea Hortensiei Papadat-Bengescu nu există aristocraţi, bărbaţi-model, forţe ale naturii umane. Personajele ei parvin, urcă pe scara socială cu dificultate, ajung în Centru după întâmplări greu de mărturisit. (p. 329)

 

Istoria secretă a literaturii române (titlu comercial sugerat de către editor, cu care autorul nu a fost de acord) conţine, în general, excelente fişe de lucru, fărâmituri substanţiale de pe masa marilor cărţi pe care autorul le-a publicat în anii de după Revoluţie. Peste tot: un Cornel Ungureanu erudit şi fin, neconvenţional şi profund, excelent în ţinuta ştiinţifică de aleasă acurateţe istorică şi comparativă cu care îşi formulează ipotezele. Pe scurt: un om de la care se învaţă cu folos cultură autentică, ale cărui cărţi nu trebuie dosite prea adânc în bibliotecă, fiindcă sunt vii, incitante, îndemnuri de gândire liberă şi personală, constituindu-se în baze de pornire pentru cercetări de anvergură.

 

ŞTEFAN BORBÉLY

GEOPOLITICĂ ŞI LITERATURĂ

» anul XIX, 2008, nr. 9 (220)