Irina Petraş

Schiţe pentru un portret al poetului septuagenar

 

     Marcel Mureşeanu îşi ştia de la început drumul. Chiar dacă temele succesive pot părea şi chiar sunt, până la un punct, diferite, timbrul e deja configurat în volumul de debut, gesticulaţia lirică şi-a ales hotarele, dar şi libertăţile dinăuntrul lor, metaforele predilecte au toate datele pentru a deveni obsesive şi a marca definitiv şi inconfundabil o voce. Marcel Mureşeanu refuză din start tabuurile, le înfruntă ori le nesocoteşte statutul inviolabilităţii. Moartea, cu toate înfăţişările/succedaneele sale intravitale – somnul, bătrâneţea, întunericul, nemişcarea, răceala/frigul, spaima, ne-răspunsul –, e arătată cu degetul, cu un surâs agăţat/întârziat în colţul gurii, poemele nefiind nici resentimentare, nici sumbre. O familiaritate totală cu tot ce e omenesc şi „pe-moarte“, prin chiar definiţia viului, e caracteristica primă a atitudinii lirice în cele patru decenii de exerciţiu expresiv (Poeme: 1968-2008, Cluj-Napoca: Casa Cărţii de Ştiinţă, 2008, 532 p.). În contact cu sensibilitatea zilei, Marcel Mureşeanu e contemporan firesc şi destins al mai tinerilor (vestimentaţia postmodernistă nu-l incomodează), căci practică dezinvolt ironia şi dezîncântarea. Totodată, nicio punte nu e ruptă cu generaţia sa, modernistă, căci dezvrăjirea se petrece prin vorbe cu tâlc, alunecoase, cu preţ neştirbit pe formă şi cu pariu pe eufonii şi melodie.

     Înrudit cu Sorescu prin câteva trăsături – în primul rând, prin joc, dar şi prin tutuirea gravă cu toate feţele umanului –, are, indirect, o paradoxală aromă bacoviană. Poemele sale compun varianta tonică, de o exuberanţă sfâşietoare, a „sfârşitului continuu“ (identificat de Ion Caraion la Bacovia). Marcel Mureşeanu joacă neobosit o curiozitate copilăroasă şi mucalită faţă în faţă cu Lumea, cu Moartea, cu starea vremii şi a fiinţei. El este implicat în muritudine şi, totodată, detaşat, de aceea tragedia condiţiei umane e tradusă printr-o calmă gâlceavă a înţeleptului cu lumea. Viaţa nu se duce, ci se îmbogăţeşte prin şirul de cuvinte pe care îl poate accepta la nesfârşit, cuvintele înseşi, rostirea lor, garantând „încă-viaţa“. Poemele nu sunt sacerdotale, „sacralitatea“ lor e firav întreţinută, metafizicul fiind ingredient discret şi secund. Nu un sanctuar pentru celebrarea resemnată a Tainelor trecerii închipuie versurile, ci un pridvor în care gureşenia îşi poate desfăşura marfa la vedere, iar fiinţa muritoare se recunoaşte în detaliile decorului şi poate privi moartea în faţă ca pe o, deocamdată, străină. Mai mult, singurătatea nu e niciodată apăsătoare, absenţa – fie ea şi Absenţă – nu ucide. Poetul socializează asiduu în teritoriul poemului însuşi, versurile sale presupun colocutori, însoţitori, semeni. Marile teme sunt vorbite, certate, alin(t)ate, glumite. Chestionarul fiinţei se întâmplă în spaţiul unei largi, calde vecinătăţi, în care niciun detaliu nu e lipsit de importanţă, toate provoacă mirări, uimesc, fac sens. De aici miezul „epic“ al multor poeme, nucleul tramatic care organizează ultimele dezvăluiri şugubeţe despre treceri şi petreceri. Dar şi înscenările „dramatice“, monologurile şi dialogurile pe care îşi construiesc enunţul alte, multe, poeme. Poetul mediază neobosit confruntări între sine şi lume, între alterii săi, între „taine“ şi chestionarele în alb care le cercetează. Versurile lui Marcel Mureşeanu apelează predilect la ambiguităţi, la răsfrângeri şi ecouri (antanaclaze), la deghizări bogate (asteisme), la calambururi şi ironii, la aforisme şi paradoxuri, la întorsături şi răsuciri burleşti ale versului, oferindu-şi când şi când tihna unor tautofonii suficiente sieşi. Simplitatea nu e decât rezultatul surprinzător al elaborărilor asidue din laboratorul poetului. Alchimii trudnice rămân în umbră, poemul scoţând la suprafaţă doar jocul cu tâlc, ultim, uşure şi pişicher, „spuma“ zilelor şi a verbelor.

     În 1969 apărea o primă plachetă, Pe adresa copilăriei. Rememorarea e, de obicei, atributul vârstei mature, iar semnele memorative se iscă sub adieri crepusculare. În cazul lui Marcel Mureşeanu, evocarea copilăriei are alte pricini şi alte rosturi. Ardelean trăitor, o bună bucată de vreme, în Moldova, revenit, în urmă, la Cluj cu o dulceaţă alunecândă a deplasării, inclusiv metaforale, cu o mulcomire discret cutremurată în gesturi, Marcel Mureşeanu îşi construieşte/ inventează, de la început, o lume foarte specială, „retro-balcanică“, să-i spunem, ca într-un efort obscur – şi, poate, ignorându-şi singur ţinta – de a acoperi şi păstra într-o unică expresie toată românitatea. Rătăcit prin provinciile româneşti, aşezat vremelnic, dar nu şi superficial, în mai multe locuri destinale, nu face pasul următor decât după identificarea/configurarea unui pattern mitologic încăpător. Placheta de debut reconstituie o tradiţie şi ţese o astfel de mitologie densă şi laconică, legitimatoare.

     O înfiorare se înstăpâneşte treptat în subtextul paginii odată cu Cel din urmă (1974): „Iartă-mă, e frig, / şi n-am decât sufletul acesta subţire“. Sentimentul trecerii inexorabile se instalează în câmpul scriptural (de luptă) şi valorează tot mai apăsat rostirile: „am rămas, trebuia cineva să rămână. / Dar eu vin, nu mă aşteptaţi, / eu vin!“ În Scrisori către prieteni (1978), autodescrierea e netă şi calm resemnată: „Port cu mine o taină a întoarcerii...“ Întoarcerea îşi asumă privirea retrospectivă şi recuperarea reperelor fiinţei, dar şi răstălmăcirea jucăuşă a vorbelor; o retragere avară în sine, dar şi deschidere generoasă spre ceilalţi. Întors, aşadar pe dos, altfel şi surprinzător va fi pasul propus de fiecare vers, cu o consecvenţă cu sine răspicată anume: „Eu nu pot fugi de sângele meu“.

     Odată cu Matineu (1984), se adoptă ruptura finală a poemelor, atât de proprie poetului: „Ce fac morţii în noaptea de Anul Nou? / Ai să vezi...“ Evident conştient de faptul că fraza – mai ales cea poetică – e o încercare repetată de a găsi o ordine în „lumea apucată a Formelor“, a vorbelor, cuvintelor li se recunoaşte autonomia – fiecare aduce cu sine o biografie încărcată, latenţe nenumărate şi nenumărabile. Viziune cu porumbei călători (1987) redefineşte „întoarcerea“ ca dimensiune a fiinţei gânditoare şi trecătoare. Călător în insomnii (1991), Marcel Mureşeanu constată sec simptome ale lumii ce pe nesimţite cade („Iar cade ceva... / câtă vreme este ce / mereu va cădea ceva“), dar fără a-şi pierde surâsul. Martorul trage linie şi dă socoteală despre misiunile sale de recunoaştere în Am fost de faţă (1993). O face în cuceritoare hâtre aparteuri, tot mai multe în volumele ultimilor ani. Soluţia poematică la trecere e formulată în Capriciile săgetătorului (1997): „tocmai asta e tema de luptă aici: / să creez un imaginar câmp paralel“. Scrierea de sine continuă, ba chiar o ia înaintea „întâmplărilor“, ca în Pe mine mă caută (1998): „dacă nu povestim acestea acum / înainte de a se întâmpla / atunci cum le-aţi putea afla?!“ Moartea însăşi, subiect privilegiat, e poves­tită în prevestiri multiplicate şăgalnic: „De-o fi să mor / – ceea ce nu cred!“ Surâsul care secondează spumos şi guraliv gândul morţii nu-i reduce deloc din angoasă, din solemnitate, din tragism. Cu Hărţuire textuală sau a doua faţă a crinului (2001), poezia e, definitiv, instrument de stăpânire adecvată a întunericului. Panica e aproape palpabilă, însă poetul nu şi-a pierdut deprinderile de îmblânzitor de angoase. Schimb de întuneric (2003) prelungeşte armonic şi, poate, vag crizic, sub senină teroare, teme, obsesii. Câteva volume succesive revin cu mici modificări de instrumentar şi atitudine asupra aceleiaşi, fertile, teme tanatice: Pregătit pentru a greşi (2003), Valea Tauris (2004), Orbul pământului (2005). În Totul e altfel (2007), nu melodia de fond se schimbă, ci solourile instrumentelor. Nenumărate şi vagi semne memorative fac iarăşi posibilă cea mai profundă evaziune, cea în propriul trecut, dar e o evadare răsucită asupră-şi, nesigură de câştigurile sale şi tocmai de aceea plină.

     Poezia lui Marcel Mureşeanu e greu de prins într-o formulă ori de aliniat unei serii. Tranzitivitatea ei e înşelătoare, căci, deşi obiectul îi este ameţitor de direct şi priza la real multiplă, efectul e ambiguu, directeţea îşi pierde şirul, acceptă afluenţi imprevizibili, versúra e polivalentă şi, nu de puţine ori, satisfăcută de roadele pe care le poate astfel culege din existenţa sa pură şi autosuficientă.

 

IRINA PETRAŞ

SCHIŢE PENTRU UN PORTRET AL POETULUI SEPTUAGENAR

» anul XIX, 2008, nr. 9 (220)