Reveriile cotidianului

Iulian Boldea

 

În Existenţa poeziei din 1986, Gheorghe Grigurcu îl plasa pe Gabriel Chifu între extaz şi caligrafie. Aderenţa la cotidian a poetului e contracarată de propensiunea spre ceremonialul textual, spre rafinamentele scriiturii ori spre tentaţiile calofiliei. Pentru Gabriel Chifu poezia ar fi, aşadar, o atitudine extatică la prima vedere, iar la o observaţie mai atentă un anumit unghi al condeiului faţă de coala de hârtie, o migală voluptuoasă a mânuirii lui, aşadar o caligrafie. [...] Fondul psihic [...] e o vitalitate ce-şi îngroaşă intonaţia spre a-şi ascunde delicateţea, o candoare de adolescent ce se transpune în poza insaţiabilă a adolescenţei [...]. Caracteristic e faptul că autorul aderă la lumea dată, se situează în câmpul său semantic elementar pentru a celebra cu o încredere înfrigurată, grăbită parcă a se vesti. E un fel de pact de neagresiune cu problematica virtuală a poeziei. Neutralizată, redusă la faţa sa armonioasă, incantatorie, aceasta îi oferă o materie docilă.

Volumul O sută de poeme (Craiova: Ramuri, 2006) este, cum subliniază în Prefaţă Nicolae Manolescu, o antologie severă, „o selecţie de autor făcută, aşadar, cu parcimonie, dar şi dintr-o perspectivă pe care poeţii n-o au de obicei asupra lor înşişi: şi anume una de istorie literară. [...] E o dovadă de obiectivitate pe care poeţii ne-o oferă rareori. Care reflectă o cultură a poeziei“. Lirica lui Gabriel Chifu este una ce premerge, în multe privinţe, poezia postmodernistă, prin priza la real, exerciţiul lucidităţii, prin reflexele textualiste, dar şi prin doza de sarcasm, ironie şi autoironie ce se face simţită în aceste poeme saturate de livresc şi atente, în egală măsură, la avatarurile realului. Un „modernism bine temperat“ ar fi, în viziunea lui Nicolae Manolescu, caracteristic acestei poezii. Criticul precizează, de asemenea, rolul de precursor pe care îl joacă Gabriel Chifu:

Poeţii şaizecişti transfigurează, după ce au idealizat, cotidianul, ca şi biograficul. Chifu, opteciştii nu mai procedează la fel. Şi apoi, în poezia lor amănuntul e acela care frapează, nu realitatea ca bloc semnificativ, cu alte cuvinte realul pus sub lupă, nu acela care cade direct sub ochi. Cărtărescu, Iaru şi ceilalţi optzecişti vor folosi acelaşi limbaj. Descoperirea lui nu le aparţine. Trebuie să ţină seama de Gabriel Chifu ca de un precursor.

Nu întâmplător antologia lui Gabriel Chifu se deschide cu o Artă poetică, o poezie relevantă şi pentru modul de a structura imaginarul liric al poetului, dar şi pentru viziunea încorporată în sintaxa textului poetic: „câteva tărâmuri se resfiră prin aer/ ca paginile unei cărţi./ sintaxa îşi face de la sine regulile/ aidoma unui fluviu care îşi făureşte albia leneş.// pe ţărm se ivesc furnicile mirmidone, mii şi mii,/ cară în spate marele zar, cu şase pe toate feţele,/ zarul însufleţit, care surâde.// «cine-l ridică, cine-l azvârle, zic,/ să vedem ce cade,/ şasele vieţii sau şasele morţii?»/ atât. În asta constă toată arta“. Pe cât de minimală, pe atât de sugestivă, poetica lui Gabriel Chifu rezumă atenţia la detaliul insignifiant, ca şi percepţia vag alegorică a lumii şi a destinului, ca şi tentaţia filosofării, a asumării unor semnificaţii ascunse ale lumii. De altfel, într-un Mic manifest despre poezia heracleitică, postfaţă a volumului Povestea ţării latine din Est, Gabriel Chifu îşi aşază propria poezie sub semnul tutelar al metamorfozelor nedefinite, al schimbării, al proteismului, manifestându-şi opţiunea pentru

 

o poezie deschisă, o poezie de sinteză, o poezie a însumării tolerante [...]. Ea nu întoarce spatele liricii existente, ci faţa; preia din aceasta ceea ce găseşte viabil. Poezia heracleitică se deschide, dialoghează, acceptă poezia de până la ea.

Loc geometric de întâlnire a instinctului poetic şi a gândirii poetice, cum observa Ion Bogdan Lefter, poezia lui Gabriel Chifu e totodată una a „profunzimilor suavizate“ (Ştefan Aug. Doinaş); e o poezie ce pipăie, cu toate simţurile la pândă, coaja lucrurilor, bănuind dedesubtul ei respiraţia cristalină, inefabilă a esenţelor. Dar şi o poezie care înregistrează, în arhitectura sa sinuoasă, armoniile şi dizarmoniile universului, corespondenţele secrete între lucrurile cele mai disparate, iregularităţile visului, ca şi relieful apolinic al aparenţelor făpturii. Poetul găseşte însă şi în ruptură sau dizarmonie un sens ascuns sau pierdut, care legitimează contururile şi rostul lucrurilor. Cu alte cuvinte, cum zice Al. Cistelecan, „supliciul e o experienţă pe drumul beatificării, păstrând, în plină sintaxă agonică, un sens ascensional“. Cabluri rupte e un poem
semnificativ, al apocalipsei generate de rupturile de sens şi de comunicare între elementele firii, un poem al alienării şi al desemantizării lumii: „Dau drumul la duş şi afară începe să burniţeze./ Închid uşa şi se deschide cerul./ Pun discul la pick-up şi aud tusea fostului meu vecin,/ pensionarul din B./ Închid ochii şi mă văd în măruntaiele unei stele./ Ţip şi tăcerea e desăvârşită./ Şterg praful şi se coace pâinea: Circuite defecte, vraişte,/ cabluri, artere rupte sau legate aiurea.// Aprind veioza şi moare un licurici şi se stinge un astru./ Se dau lupte în cer sub pământ şi răpuşii/ cad (numai) aici./ Îţi întind un măr şi primeşti un pumn de argilă./ Aud cu ochii, văd cu gura. Mă mir/ şi cresc apele Dunării, întreb şi se prăbuşeşte o pasăre: Circuite/ defecte, vraişte, cabluri, artere rupte sau legate aiurea.// În vârful unui ac stau împreună cu un vultur şi un înger./ Sub ochii mei litera alfa se schimbă în omega./ Departe, în zare, Dumnezeu arde în flăcări înalte./ Au venit, sunt aproape plagiatorii furtunii,/ delatorii arheului. Dumnezeu pare scrum./ Ei îşi freacă palmele mulţumiţi./ Noi, ceilalţi, suntem toţi în vârful acului,/ am încăput. Un orologiu sălbatic ne prinde/ între roţile sale dinţate“. Vizionarismul la care recurge poetul nu înseamnă însă o transfigurare a „realului eruptiv“, cât, mai curând, o resemantizare a concretului din perspectiva unor sensuri filosofico-poematice care răzbat din străfunduri. Nu sunt puţine nici poemele cu caracter autoreflexiv, în care confesiunea şi introspecţia au o pondere semnificativă. Sunt poeme în care luciditatea şi meditaţia se îngemănează cu angoasa, transcriind relieful existenţial al unui eu neliniştit, ce-şi recunoaşte complicităţi vinovate, dizarmonii şi frustrări, compromisuri şi dezavuări, închipuind totodată o parabolă delicată, graţioasă şi transparentă a destinului: „nu văd nimic, e ceaţă. În schimb aud: inima/ cum se surpă-ncet ca o bisericuţă şubredă/ toamna, părăsită-n câmpie.// ce harababură e-n creierul meu. Satiri, îngeri eronaţi, torţionari/ şi clovni care se hrănesc hămesiţi cu literele din aceste/ cuvinte. Fiecare/ urlă în altă limbă, fiecare susţine altceva şi îl loveşte pe celălalt/ în plină figură. Şi fiecare are exact mutra mea caraghioasă.// tot ce-am făcut am greşit. fiecare drum pe care am pornit/ a dus în acelaşi loc – un fel de nicăieri: pe marginea unei prăpăstii./ (de fapt un simulacru de prăpastie. n-are adîncime./ nu te poţi sinucide în ea. cel mult/ poţi să-ţi rupi un picior)./…/ să fug înapoi spre mintea tatălui meu ca vis al său/ încă neivit? nu pot destinaţia nu mai există:/ şi el şi mama sunt de mult două grămăjoare de materie adormită şi străină/ să evadez alergând în faţă, printre gratii?/ aş osteni degeaba moartea oricum/ m-aşteaptă după colţ/ ca un controlor de bilete indiferent/ la intrarea în sala de cinema mereu plină.// de sus spre mine, coboară un imens baston de orb./ e bastonul cu care se-ajută la mers Dumnezeu./ mă va lovi, mă va doborî, mă va strivi ca pe un vierme./ nu. Deocamdată nu mă nimereşte“ (Bastonul de orb). De altfel, orbul şi zarul sunt două dintre metaforele obsedante care structurează imaginarul liric al lui Gabriel Chifu, articulând un univers poetic de incontestabilă originalitate.

Poezie cu intonaţie severă, în care ceremonialul textualităţii se grefează pe mitologiile derizorii ale cotidianului, lirica lui Gabriel Chifu nu refuză deloc beatitudinile calofiliei, dar nici supleţea reflexivităţii. Discursivitatea, ca şi solemnitatea ritualică a unor poeme, e mereu contracarată de conştiinţa absurdului unui univers controlat draconic de „marele păpuşar“, iar reveriile iluminante ale cotidianului sunt mereu subminate de luciditatea cu care sunt percepute contururile unui „real eruptiv“ ce pătrunde năvalnic în trupul poemului.

 

IULIAN BOLDEA

REVERIILE COTIDIANULUI

» anul XIX, 2008, nr. 7 (218)