Aripile demonului

Irina Petraş  

Primul volum dintr-o serie romanescă ambiţioasă – Mircea Tomuş, Aripile demonului, vol. 1, Cluj-Napoca: Editura Limes, 2007, 498 de pagini – reconstituie o secvenţă dramatică din istoria Ardealului: momentul, cu urmări tragice şi cu răni greu de vindecat, al Dictatului de la Viena. Ceea ce istoria consemnează sec drept al doilea arbitraj de la Viena – în urma primului arbitraj (2 noiembrie 1938), Ungaria obţinuse o porţiune din Slovacia, iar în martie 1939 a ocupat Ucraina Subcarpatică – este un act internaţional încheiat la 30 august 1940, prin care România a fost silită să cedeze aproape jumătate (43.492 km˛) din teritoriul Transilvaniei în favoarea Ungariei horthyste. Acest act a fost impus de Germania nazistă şi de Italia fascistă sub forma unui arbitraj acceptat de ambele părţi, în contextul celui de-al Doilea Război Mondial. Miniştrii de externe ai României (Mihail Manoilescu) şi Ungariei (Teleki Pál) au fost convocaţi la Viena, la 29 august, unde Hitler le-a impus preacceptarea necondiţionată a arbitrajului germano-italian. La fel de sec se stabileşte, printre altele, în textul arbitrajului că „Guvernul ungar se angajează solemn să asimileze în totul [s.m.] cu ceilalţi supuşi unguri pe persoanele de rasă română, care, pe baza arbitrajului de mai sus, vor dobândi naţionalitatea ungară. Pe de altă parte, guvernul român ia acelaşi angajament solemn în ceea ce priveşte pe supuşii de rasă ungară, care vor rămâne pe teritoriul român“. Documentul oficial conservă doar pojghiţa vieţii reale. Romanul îşi ia în sarcină, cronicăreşte, re-spunerea poveştii acelor zile dintr-o perspectivă aproape de oameni: „Poveştile nu încetează a dăinui atâta vreme cât nu încetează a fi spuse“.

Tăietura netă şi oarbă a evenimentului istoric este umanizată într-o proză de extraordinară ştiinţă a reconstituirii. Personaje reale, altele imaginare, date extrase din documente, verificabile, şi altele avansate ca variante valabile ale realului sunt fixate sub lupa măritoare a descrierii. Povestirea lucrează, declarat şi îndrăzneţ, în descendenţa prozei ardelene gen Slavici, Agârbiceanu, Pavel Dan, chiar Blaga, dar şi cu o vagă ritmare sadoveniană a detaliului. Toate semnele memorative ale propriei biografii, amintirile copilăriei şi cunoaşterea de mai târziu a oamenilor din mai toate zonele Ardealului, la care, firesc, se adaugă biblioteca imensă, consultată cu un ochi în stare să vadă palpitul vieţii dincolo de documentul uscat şi neutru, concură într-o proză acaparatoare. E atât de mărunţit fiecare detaliu al acelor zile de răscruce, încât încape în pagină istoria unui neam, cu datini, obsesii, spaime, cu poveşti şi legende, cu un peisaj asumat cu toate culorile, miresmele şi formele sale. Fiecare scenă e secţionată ca la un tomograf scriptural, felie cu felie, gest cu gest, aromă cu aromă, sunet după sunet. Un autobuz poartă spre casă, din Cluj spre sate din apropiere, români şi maghiari, femei şi bărbaţi, ţărani şi reprezentanţi ai intelighenţiei. Viaţa pare să curgă firesc, să-şi vadă de măruntele sale izbânzi şi poticneli. Extrem de fin, se insinuează tensiunea, aşteptarea, spaima. Ca în cele mai bune filme de groază, aparatul de filmat înregistrează tihnit şi cu lentoarea vremurilor de pace toate detaliile vieţii protagoniştilor de ambe etnii, neştiutori de ameninţarea deja slobozită din arcul istoriei. Când şi când, neanunţat anume, cu o stranie irumpere cu impact subliminal, aş zice, de o discreţie înfricoşătoare, trece/adastă pe deasupra descrierilor demonul. Negru, sumbru, înfăşurat în aripi de piele, cu gheare, are atributele monştrilor din basmele populare, dar inserţia sa se petrece atât de într-o doară, de calm-neaşteptată, încât filele romanului se citesc cu o alertă tot mai acută, mai frisonantă, sub teroare. Tot aşa cum, ca să păstrez comparaţia, în filmele de groază aparatul de filmat înregistrează rapid, fără comentarii, înaintarea a ceva pe sub pământ, într-un huruit ameninţător abia auzit:

Fetele păşeau prin praful drumului, înlănţuite toate trele, de mijloc, în ora care se înclinase brusc şi decisiv către seară şi, din zdrenţele de nori vechi, care stăteau împrăştiate pe cerul boltit peste dealul din faţă şi din spulberările de praf care se ridicau suflate de-un vânt de nicăieri, de pe spinarea aspră şi cocoşată, începu să se înfiripe făptura de umbră şi nimic a demonului; a fost, mai întâi, o părere, o simplă asemănare, dar o asemănare cu golul zdrenţuit al nimicului... [...] apoi se ridică şi se clătină, scârţâind prelung şi uscat ca o ţâţână neunsă: fâlfâind scurt din aripile de cârpă, demonul îşi găsi echilibrul precar şi rămase aşa, agăţat de legănare, îmbrobodit în propria sa singurătate ca-ntr-o pustietate seacă şi veche.

În contrapunct, traversează orele prelungi ale romanului cei doi bătrâni în alb, concentrând în falduri poematic-mitice adevărul celor ameninţaţi de demon, strânşi în jurul lor în foşnetul ca o părere al pădurii ori al întunericului: „Stăteau serioşi, aproape în nemişcare, oscilând la graniţa dintre a fi şi a nu fi“. Pe deasupra tuturor se iscă un înţeles: „aripi nevăzute ale unui cântec învăluitor, care venea de undeva din adânc şi le bântuia fiinţele pe dinăuntru, înmuindu-le ca de o suferinţă tăioasă, dar plăcută“, căci e, simplu, povestea apartenenţei.

Amănunţirea – câteodată băltind până la aruncarea în confuzie a cititorului, încă aproape-inocent şi derutat de avalanşa detaliilor ce par a nu duce nicăieri – acţionează cu o forţă sesizabilă abia după câteva zeci de pagini. Ca la un inventar al neamului, cu tot trecutul său, cu zestrea materială şi spirituală acumulată în secole prelungi de românii ardeleni, se enumeră fiinţa însăşi a Transilvaniei, cu toate feţele ei. Nu întâmplător, cuvântul fiinţă apare ca un refren chiar şi în cazuri mai puţin solemne, când utilizarea lui poate părea inabilă. Cititorul află ori rememorează, prin intermediul poveştii îngemănate cu istoria, despre toată averea şi toată firea puse în pericol de Dictatul de la Viena:

N-au dreptate cei care cred că poveştile adorm, când faptele reale se trezesc; dar nici cei ce cred că numai istoria întreţine povestea. Povestea are istoria ei, câteodată atât de apropiată de traseul istoriei propriu-zise, încât cărările lor se lipesc una de alta, până ce se confundă; alteori, atât de depărtată este această istorie a poveştii, de parcă ar ţine de altă lume.

Puncte de vedere disjuncte sunt introduse în pagină prin excepţionale secvenţe în care dialoguri ipotetice sintetizează, cu autorul-interpret alături, secole de confruntări dramatice. Aşa se întâmplă cu „convorbirea“ dintre groful Wass şi popa Bujor, aflaţi în automobilul celui dintâi într-o călătorie tăcută şi încărcată de gânduri spre casă.

Oare ştie dumnealui – îşi spune, poate numai sieşi, preotul – grofu’ ăsta că pe moşia bunilor lui, ăla de-o avut trii copii, la Ţaga, o fost preceptor la copiii lui şi administrator la moşâie marele nostru învăţat şi istoric, directorul şi întemeietorul a două sute de şcoli româneşti, greco-catolice, în Ardeal...? Da’ oare cunoaşte el istoria morţii lui Gelu, aşa cum o redă marele nostru învăţat? Cum o ieşât el la luptă, cu arcaşii lui, să-şi apere ţara de hoardele lui Tuhutum, ş-o fost înfrânt… şî iar şi i-o adunat pe ai săi, şî iar i-o năpădit ai lui Tuhutum şî pe Gelu l-or străpuns şî dac-o pierdut pe voievodul lor ai noştri, cei de-atunci, or lepădat armele jos ş-or lepădat armele şi oştenii lui Tuhutum ş-or dat mâna, dexterram dederunt, spune cronicarul, unii cu alţii…

 

Lumea maghiarilor din Ardeal creşte alături şi paralel. Prozatorul le dă drept la cuvânt şi înregistrează eresuri şi mituri fără moarte. Copilul român află, cu oarecare uimire, că ungurul e şi el om, întocmai ca românul, „numa’ că vorbeşte pe ungureşte...“ Contele Wass Albert are partea lui de gând imaginat în călătoria cu automobilul:

Stabilise că era ziua de vineri, 30 August 1940. Vineri era o zi bună; zi de reculegere, de abstinenţă şi de fapte substanţiale, când se mai poate face, încă, ceea ce este de făcut, înainte de a expira termenul. [...] Bun este şi un 3 urmat de un 0! Şi nici August-ul nu e rău; e luna în care se coc fructele, toate ajung în pârg, cum zic valahii... Cum zic ei la luna asta? Parcă gustar.

Mai târziu, i se acordă şi şansa înţelepciunii întârziate. Refugiat în Germania, apoi în America, va nota în autoportretul său „testamentar“: „bătrân luptător ungur care, până la urmă, a aflat că patria veche aparţine trecutului şi că trecutul nu se reîntoarce niciodată“. Dar povestea nu are, nu poate avea încheiere definitivă. Singura soluţie e una întemeiată pe „principiul convieţuirii“.

Roman istoric şi politic, etnografic şi autobiografic, de dragoste şi de atmosferă, Aripile demonului are ambiţia să fie, dar şi toate şansele de a fi un roman modern al Ardealului. În Valea Imbuzului sunt reconstituite datele unui sat ardelean mitic, în care dascălii Şcolii Ardelene, Coşbuc, Goga, Agârbiceanu, Rebreanu, Blaga sunt referinţe asumate.

Partea a doua, „Poveştile de la Moara din Gădălin“, un soi de Han al Ancuţei în variantă ardelenească, e „gospodărită“ de Constantin Pârâianu. Poveştile se înşiră una după cealaltă – nu simple vorbe în vânt, ci „fiinţe vii, care se născuseră cândva, nimeni n-ar fi putut spune când anume, duraseră şi crescuseră din adăugituri şi sucituri noi de vorbe“ – cu aceeaşi artă a detaliului expresiv: despre Părintele Ilie care mută biserica într-o poiană, pentru a elibera pământul „crăiesc“; despre dragostea dintre grofiţa Kinga şi „Iuonu mamii“, care nu se poticneşte în necunoaşterea limbilor, şi aşa mai departe. Dar viaţa curge „în acest timp“, acumulând materia poveştilor viitoare: „În zilele în care istoria începuse să se zgâlţie, ca o construcţie fragilă în bătaia vântului, poveştile îşi căutau, şi ele, cadenţa şi potecile proprii, în bătaia unui vânt al lor, propriu; sau, poate, în cel al istoriei“.

Primul volum se încheie cu atrocităţile horthyste din zonă. Epilogul înregistrează sec:

Cum scrie el [notarul] că au murit, la data de 23 septembrie 1940, un preot cu soţia lui şi cu cele două fete, şi cu băiatul, şi cu fata de ajutor şi o mamă bătrână cu fiica ei, învăţătoare, şi nepoata, de nici cinci ani, şi un tânăr căsătorit cu nevasta lui cu prunc în burtă, gata să-l nască, au murit toţi, în luptele care s-au dat atunci, în satul Imbuz...

Romanul are calitatea de a suspenda oarecum decizia Istoriei prin readucerea la suprafaţă a celor mai adânci şi mai durabile resorturi umane. De a coborî adevărul la nivelul omenescului, acolo unde cuvintele lui Avram Iancu, invocate de unul dintre personaje, au rezonanţă destinală: „între unguri şi români, niciodată, da’ niciodată!, auzi dumneata ce-o spus el?, niciodată, între unguri şi români, nu va putea hotărî sabia! Niciodată!“

 

IRINA PETRAŞ

ARIPILE DEMONULUI

» anul XIX, 2008, nr. 7 (218)