Poezia lui Petru Cârdu

 

Gabriela Gheorghişor

 

Poezia lui Petru Cârdu, scriitor din Banatul sârbesc, ar putea fi definită, impresionist şi lapidar, ca o sumă de complicităţi: cu existenţa şi cu inexistentul, cu văzutele şi cu nevăzutele, cu viaţa şi cu moartea, cu limbajul şi cu tăcerea. Complicitate se cheamă şi recenta sa antologie (Panciova: Editura Libertatea, 2007), reunind Poeme alese din cinci volume anterioare (Aducătorul ochiului, Pronume, Căpşuna în capcană, În biserica Troia, Cerneala violetă). Opera poetică a autorului din Vârşeţ îşi dezvăluie astfel atât liniile de evoluţie, cât şi punctele de stabilitate, de-a lungul a două decenii şi ceva (’74-’98).

Privită în ansamblu, poezia din Complicitate se înscrie în sfera unui modernism esenţial. Între „serbarea“ şi „prăbuşirea“ intelectului, Petru Cârdu alege o cale intermediară, în care insolitul imaginii, amintind de suprarealism, se îmbină fie cu notaţia scurtă, tranzitivă, adesea ironică, fie cu rostirea oraculară. Nu obscuritatea, ci enigmaticul individualizează aceste poeme, despre care s-ar putea spune, preluând termenii lui Blaga, că au o parte fanică şi una criptică. Însă nu atât metafora creează aura de mister, cât mai ales ritmul sincopat şi caracterul cvasieliptic sau evaziv al discursului poetic. În versurile din Aducătorul ochiului, construite în jurul câtorva simboluri cu încărcătură folclorică („Acest ochi l-a lăsat cineva care nu există decât pentru un timp oarecare. Îmi face de dragoste, sau de deochi, dar numai pentru a mă putea convinge că sunt singurul care văd inexistentul“, Precuvântare), dar şi mistică (ochiul, culoarea verde, vântul/ aerul, pasărea), atmosfera de vrajă se naşte din jocul subtil dintre vedere şi ne-vedere, dintre epifania (hierofania) concretă (fără tremendum: „bunicul bunicilor“) şi apariţia în amintire: „El vine şi coboară pe-o seară/ sau printr-o amintire rară“ (Se pare că începe să existe); „Mi l-au trimis între cuvinte/ să-l văd şi să nu-l văd/ mi l-au trimis în aducere-aminte“ (Amintire stearpă); „Se vede, se tot vede:/ el e cu ochiul în ochiul meu, în privirea mea,/ eu cu ochiul său în privirea mea./ Ba nu se vede“ (Revin la vedere). Poezia, esenţă volatilă şi spirituală, se naşte dintr-o mirare (filozofică): „E drumul meu, drumul meu de vânt/ crescut pe-o întrebare“ (Între somn şi piatră; v. şi titlul unui ciclu, Vânătoarea de aer). Poiesis-ul are, aşadar, la bază o uimire (v. Irina Mavrodin, Uimire şi Poiesis); privirea poetică, transpusă în vers, poate să lumineze tainele universului („Zborul e-n cuvinte străvezii“ – Peană), să le aducă la marginile ambiguităţii („Sunt îmbrăcaţi în real./…/ Umblă-n cârje prin povestea mea,/ oblic şi tot mai oblic“ – Arătătorul) sau, din contră, să le opacizeze, când gândul cade în întuneric („privirea oarbă“ – Născătoare de noi înşine). În poemele din Pronume, enigmaticul provine din indeterminarea pronominală („unul“, „nimenea“, „cineva“ ş.a.; „un om se trezeşte în vorbirea sa/ şi întreabă:/ chipul meu oare a trecut pe aici?“ – Logos şi existenţă), care trădează fie depersonalizarea fiinţei umane, ca în literatura absurdului („Cineva se mută în noi,/ în vreme ce noi/ ne mutăm în altcineva“ – Timpul de-acum), fie alinenarea de sinele inconfortabil („A murit cineva fără mine/ în propria-mi privire/…/ Acum privesc fericit/ cum infernul îmi creşte în oase“ – Acest eu). Lupta între vedere şi ne-vedere este înlocuită acum de tensiunea ontologică dintre „a fi şi a nu fi“ (În loc de discurs): „În tine-i cel ce nu e/ iar în el sunt privirile mele“ (Cântec de încurajare; v. şi În raport cu naşterea). Impersonalizarea aduce atuul intelectualizării şi al obiectivării reflecţiei („Acolo unde ies din mine însumi,/ veghează înţelepţii pe la colţuri“ – Din mine cineva priveşte), însă dedublarea sau existenţa „la jumătatea drumului dintre sine şi nimeni“ aruncă poetul măcinat de singurătate într-o aşteptare disperată a autoregăsirii: „Eu strig după mine/ precum norii după ploaie./ A aştepta e-un adevăr întâmplător!/ Câtă singurătate poate fi în el“ (A aştepta e-un adevăr întâmplător). Poemul însuşi ia naştere din această pândă dintre sine şi eu, dintre „tot şi tine însuţi“ (Tu născoceşti jocurile).

Începând cu volumul Căpşuna în capcană, poezia lui Petru Cârdu se apropie de vâltorile istoriei: „ninge cu mare răspundere (în balcani)“ (La locul faptei); „Libertatea zace în glastre“ (Café Arp). Discursul poetic (mustind, în mod paradoxal tocmai aici, de referinţe livreşti, culturale) se ascute ironic şi survolează când deschis, când cvasiparabolic actualitatea zonei balcanice: „maestrul rimbaud a rămas repetent/ în faţa elevilor săi/ zeii muriseră la ora 19/ la cenaclul nostru se dă examen pe tema/ sorbirea din nebunia roşie/ nu fiţi nebuni deci/ unul câte unul intraţi la adăpost în utopie/ adevărul e după cum am convenit“. Poezia se „corporalizează“/naturalizează, se serveşte de Scrierea cu sânge, „măruntaiele“ intră în poem, întrucât „sufletul mormăie/ nu poate să se întâlnească/ cu propria sa formă“ (Miercurea pe hârtie). Poetul devine „unul din noii elogiatori ai nebuniei“, ai umanismului erasmian (Dialectica fecioară), un revoltat („cel numai cu nu în gură“) împotriva timpului care a băgat „omul în paranteză“ (Da/Cu siguranţă nu), „dator“ să consemneze „zloată guturai alunecuş arta de a confisca/ ferestrele larg deschise“ (Arta de a confisca ferestrele), să scrie versuri-mărturii: „În propoziţia destrămată/ a muncii mele zilnice/ clădesc mărturii pe drumul spre casă“ (O propoziţie/un martor). În biserica Troia, viziunea capătă accente expresioniste, lumea cunoscută intră în Ordinea întunericului, a unei istorii care-şi rescrie nenorocirile (simbolurile cetăţii asediate: Troia, Cartagina), a timpului „obrăznicit“ (Spărtura ochiului) care „are conştiinţa murdară“ (Meteorologie), a „blestematului sezon de vânătoare“ al „ţării expatriate“ (Sezonul de vânătoare). Când „Istoria se învaţă în balcanii în flăcări“ (Fata şi şahul), sufletul bolnav de „surplusul istoriei“ (Târfa Balcanilor) trăieşte o Lehamite estetică, atitudinea etică lăsând în urmă frumosul, care oricum s-a prefăcut în urât. Strigătul de groază sau de exasperare, „dumnezeule“, din finalul poemului Ilion novum, este justificat de atotprezenţa răului, care a atins, precum în blagianul Paradis în destrămare, chiar şi mesagerii divinului: „îngerul orb“ stă la coadă „lângă lada încărcată de putregaiuri […]/ cu mâini hrăpăreţe lângă mormanul de omizi“ (Afaceri murdare cu îngerul). Cerneala violetă păstrează şi tematica, şi tonalitatea sumbră: „chiar şi de vânzare e destul întuneric“ (Stenogramă a iernii cu personaj principal); „Zi şi noapte vuiau asurzitor/ clopotele bisericii/ vestindu-şi propria moarte“ (Înmormântarea bisericii). Trecerea prin „înghesuiala“ şi prin grotescul istoriei nu poate totuşi anula Chemarea soarelui, iar spectrul morţii nu reuşeşte să paralizeze înflorirea dragostei (v. seria Vuietul melanholic). Însă Războiul nu e metaforă, de aceea şi poezia lui este una cvasireportericească, tăioasă şi amară.

Complicitate prilejuieşte reîntâlnirea cu opera unui poet de substanţă, care ar merita o mai mare notorietate în spaţiul literaturii române actuale. Grav şi cerebral, cu o sensibilitate disimulată ironic, Petru Cârdu scrie versuri profunde şi originale, problematizând şi în ordinea celor veşnice, şi în aceea a trecătorului. Poezia se află pretutindeni, dar şansa ei constă în puterea şi în măiestria complicelui său (poetul) de a o aduce la viaţa poemului.

 

GABRIELA GHEORGHIŞOR

POEZIA LUI PETRU CÂRDU

» anul XIX, 2008, nr. 7 (218)