Un poem de Daniela Popa

 

pentru câte vieţi?

 

o musculiţă de oţet

abia născută şi deja bătrână în cerul filigranat al memoriei tale

ca-n hainele cele noi ale împăratului şi cum

a-nceput deja să ningă: atât de intrată în rol cu certitudinea

ambiţioasă că armata de fulgi doar pentru eroina din ea

se dezlănţuie

dintr-o eminenţă cenuşie

să o lase şi mai frumoasă şi mai nepreţuită      singură

căci doar gândindu-mă mi se atrofiază aripile

şi distanţele atunci nu mai contează decât în intensitate

 

am învăţat să nu presimt că rivalizez

cu o bătaie din palme o privire furtivă un sărut pe obraz

un capriciu din care se deşiră schimonosit de tandreţe pulsul

înfăşurat la gât pentru iarna ca-ntotdeauna – fiecare fulg

cu oglinda în piept… mă prind firimituri în viscolul de camee –

(asemenea

albume nu se răsfoiesc decât la sfârşitul unei zile a posteriori prin

excelenţă

îţi trimite odată cu gerul mustrarea aproape degerată de conştiinţă

de unde s-ar vedea încă de cum încalecă

linia orizontului primul tătar dacă… şi

dintr-o încâlcită absenţă a tuturor obiectelor ascuţite a frânghiilor

unghiilor reproşurilor împinge deşertul către tine precum

plugurile

zăpada) – or să le poarte fetiţe impozante

în jocul de-a lumile dispărute       apoi fantoma din rol

pe furiş va veni să le strângă mai tare bluziţa căci era pe când

se călătorea cu pielea fedeleş în jurul sentimentelor

ca şi ceştile de porţelan

o eleganţă ameninţătoare le coboară abrupt disonant în poală

din ceaiul cu lapte reflexia profilului îmblânzeşte toropită iluzii

otrăvuri pursânge

 

şi nepresimţind degust voluptuos propria flacără

în tot mai puţinul acela rămân la fel de mult şi încă

mi se aprind creierii prea uşor pe catranul un pic acrişor

al respiraţiei tale

dar cu aripioarele mele eterice ajung până la vârf prin bolgiile

obsesiei cât umbra spatelui tău la amiază

ale visurilor care scârţâie

uşi închise sub tălpi în zăpadă

şi-n secunda când îmi expiră menirea intru în paradis imensă –

alice în ţara minunilor

apoi mă potrivesc şi lucrurile încep să priceapă

ce s-ar putea face din mine    şi pe măsura numelui tău

şi tu acolo pretutindeni unde cad sau mă las cuprinsă de pasiunea

pentru insectare   cu boldul între degete

îmi trag sufletul în chiar epicentrul uitării tale despre tot

ce m-ar atrage să-mi schimb reîncarnările

da poate-n viaţa viitoare poate m-aş îndrăgosti de dragostea ta

şi ea m-ar iubi şi eu neuitând aş iubi-o mai mult şi pentru tine –

o musculiţă de oţet