Centenar Sigismund Toduţă

 

Cornel Ţăranu

 

Dacă analizăm liniile directoare ale unei culturi, observăm cu uşurinţă sincretismul unor preocupări care au generat capodopere prin simbioza între opere literare şi corespondentul lor muzical.

În cazul culturii române, această preocupare începe a miji de pe la sfârşitul secolului xix, când tânărul George Enescu, autor deja al Poemei române şi al Rapsodiilor, e sfătuit de regina Carmen Sylva să se aplece asupra unui „sujet românesc“ (vorba lui Caudella), cum ar fi, de pildă, Mioriţa.

I-a fost dat lui Sigismund Toduţă să pună în valoare neterminatele proiecte enesciene. Oratoriul Mioriţa se naşte firesc pornind de la textul lui Vasile Alecsandri, într-un climat cultural în care compozitorul clujean trăia alături de Spaţiul mioritic al lui Blaga, în mediul universitar în care, alături de Blaga, se exprimau plenar un D. D. Roşca, Liviu Rusu, etnomuzicologul Ioan Muşlea sau psihologul Nicolae Mărgineanu. Aproape toţi aceştia au fost „scartaţi“ – cum spunea Maestrul nostru în siniştrii ani ’50, ba chiar întemniţaţi. Nu voi evoca decât fugitiv această perioadă, în care Blaga era marginalizat, apropiaţii săi arestaţi, iar Toduţă, cumnatul episcopului martir Ioan Suciu, ţinta unor atacuri repetate, care „reverberau“ şi asupra discipolilor săi.

Să ne reamintim şicanele pe care compozitorul le-a avut de suportat, după ce, la Săptămâna Muzicii Româneşti din 1951, un compozitor sovietic remarcase, în treacăt, prezenţa unor elemente impresioniste în Sonatinele pentru pian de Sigismund Toduţă şi Max Eisicovici. Acesta, fost coleg în clasa de compoziţie a lui Marţian Negrea, a fost departe de a se comporta colegial, atacându-l deseori pentru lipsa unei orientări „pro regim“. Nici din partea Uniunii Compozitorilor nu s-a bucurat de prea mult sprijin, etichete ca „papistaş“, „iezuit“, „agent al Vaticanului“ fiind la ordinea zilei. Însă valoarea sa deosebită era prea evidentă, astfel încât, după succesul Concertului nr. 1 pentru coarde, recunoaşterea sa pe plan naţional nu a mai putut fi oprită.

Prestigiul clasei sale de compoziţie, care a consacrat o pleiadă de tineri compozitori de valoare, aureola de magister european, dar profund ancorat în tradiţiile seculare româneşti, demersurile sale muzicologice, încununate de cele trei volume consacrate creaţiei bachiene şi scrise în colaborare cu discipolii săi H. P. Türk şi Vasile Herman, ţinuta şi rigoarea academică, „ţinuta aulică“ sunt câteva din trăsăturile care l-au făcut atât de preţuit. Mentorul singurului doctorat în muzicologie, Toduţă a îndrumat multe teze a căror valoare a sporit substanţial zestrea muzicologiei noastre.

Ştim că în anii ’50 Blaga nu avea drept de semnătură decât ca traducător, fiind îndeaproape urmărit de Securitate, iar câţiva din prietenii săi apropiaţi, ca doctorul Iubu, chiar arestaţi.

În acest context, Toduţă s-a apropiat de Blaga prin gesturi muzicale semnificative, cum ar fi cele două lieduri scrise pentru aniversarea poetului (create în 1957). La pensiunea doamnei Bolchiş i s-a prezentat în 9 mai înregistrarea făcută de Ioan Piso pe un magnetofon sovietic ce cântărea greu, ca peste un an să repetăm gestul, de astă dată cu liedurile mele Cetini negre, pentru care am fost sever admonestat de „organele“ ideologice comuniste. Toduţă realizase deja, în 1946, o primă versiune a Meşterului Manole, după piesa lui Lucian Blaga, libretul fiind alcătuit de Ana Voileanu-Nicoară. În prezent se păstrează doar extrasul de pian al primului act, deşi îmi amintesc că l-am răsfoit şi pe al doilea. Devenirea stilistică de la prima versiune la a doua, datând din anii ’80, este mai de mult în vizorul analitic al muzicologilor noştri, dar ceea ce mi se pare important este rolul crucial pe care l-a avut Lucian Blaga pentru creaţia lui Sigismund Toduţă.

Se poate vorbi despre o „afinitate electivă“ între Lucian Blaga şi Sigismund Toduţă. Despre ea stau mărturie admirabilele cicluri de lieduri apărute cu generozitate în ultimii ani, poemele corale La curţile dorului, dar şi pagini din muzica sa simfonică sau de cameră impregnate de acel lirism nobil, doinit, rostit deseori în „sotto voce“, aşa cum însuşi poetul îşi spunea (nu recita!) versurile.

Compozitorul mărturiseşte:

Am căzut în cercul magic al poetului din Lancrăm. Asemenea zidarilor din drama Meşterul Manole, fascinaţi de „chipul mic al lăcaşului“, am rostit şi eu cuvintele, împreună cu ei: „Meştere, venim!“. Dar, spre deosebire de zidarii adunaţi să clădească „din pământ şi apă, din lumină şi vânt“, eu stau în cercul magic blagian zidind nu de şapte ani, ci de şase ori şapte ani, încercând să înţeleg sensul slovelor, rostul gândurilor, adâncimea simbolului şi farmecul metaforei. Iar din simbolul patimii altoite-n suflet, din patima clădirii pe care o cântă cu inegalabilă măiestrie în drama Meşterul Manole, mi-am pus şi eu întrebarea împreună cu poetul: „Pentru ce vină neştiută am fost pedepsit cu dorul de a zămisli frumuseţe?, poposind lângă acest subiect fără seamăn o jumătate de veac?“

Meşterul Manole este o operă-oratoriu îndelung gândită şi şlefuită cu acea dragoste, migală şi răbdare cu care un Brâncuşi îşi şlefuia păsările măiestre. Putem constata că şi opera muzicală a întâmpinat rezistenţe, trebuind să fie re-zidită, re-gândită, re-trudită! Ea a avut un destin paralel cu legenda.

Ancorat în Manole, ba, am zice, cu îndreptăţire, încătuşat în Manole, Sigismund Toduţă optează pentru personajul-cheie al filosofiei noastre populare, „pus în pagină“ cu o genială sublimare de Blaga. Această viziune filosofică, în egală măsură profundă şi definitorie pentru spiritualitatea noastră, este şi opera marelui poet care este Blaga.

Meşterul Manole este „definiţia unui popor“, o viziune arhetipală mitică pe care Lucian Blaga o construieşte, într-o formă teatrală netrădătoare, mult mai apropiată de etosul baladei populare. Eugen Todoran constată în lucrarea sa Dramaturgia lui Lucian Blaga râvna poetului pentru „monumentalizarea culturii folclorice, minore, în valorile artistice ale unei culturi majore“, arătând că el s-a dorit anonim în creaţia sa, asemenea zidarilor din legenda folclorică. În această imagine îl va aminti posteritatea într-un epilog al dramei Meşterul Manole: „Când nu vom mai fi, apa şi adâncul pădurilor vor mai vui aici, amintindu-ne fără să ne numească, surd şi cumplit, din veac în veac“.

Focalizarea efortului creator al autorului pentru o rescriere total diferită a Meşterului Manole în anii deplinei sale maturităţi, prin decantarea celor mai adecvate elemente stilistice şi constructive, vorbeşte elocvent despre „obsesia Manole“, care l-a urmărit ani şi ani.

Putem considera, aşadar, întâlnirea Blaga-Toduţă drept una din cele mai fericite pentru cultura românească, întâlnire ce i-a zidit acesteia un monument peren.

Preocupat de ideea jertfei, acest „homo religiosus“, cum spune Mircea Eliade, a durat monumente muzicale pentru jertfa ciobanului din Mioriţa, a Mirei din Meşterul Manole sau a lui Horia. Impregnate de un adânc spirit religios, toate aceste capodopere consună cu ceea ce e mai nobil şi înălţător în spiritualitatea neamului nostru.

Nici după prima audiţie a Meşterului Manole, realizată cu totala dăruire a dirijorului Emil Simon, poziţia oficială n-a fost mai „binevoitoare“, elementele „mistice“ ale lucrării ducând la interzicerea difuzării sale radiofonice. Astfel, s-a aşternut un văl de tăcere asupra acestei capodopere, deşi publicul şi o parte a presei au apreciat-o cum se cuvine. Având încă din anii războiului o sănătate precară, Sigismund Toduţă a trebuit să ducă o viaţă plină de privaţiuni, tratamente şi intervenţii chirurgicale. Asupra uneia merită să ne oprim. Iată o relatare a lui Hans Peter Türk:

Pe parcursul anilor ’80, Maestrul a început să acuze dureri la ochiul drept. I s-a recomandat un consult în Germania, întrucât posibilităţile tehnice de investigare la noi nu erau suficient de eficace. Autorităţile în drept însă i-au refuzat paşaportul, probabil din cauza unor rude refugiate în Germania. Pentru a evita orice risc, medicii din Bucureşti au procedat la extirparea ochiului, care, în urma unui control în Germania, poate ar fi fost salvat. Compozitorului Sigismund Toduţă, Maestru Emerit al Artei şi distins de mai multe ori cu Meritul Cultural, i s-a refuzat, într-un moment crucial al vieţii sale, sprijinul de care avea atâta nevoie! A comentat laconic: „Mai mult mă doare faptul că nu am găsit înţelegerea autorităţilor, decât pierderea unui ochi“.

A ştiut mereu să îndure bărbăteşte toate suferinţele fizice sau morale, de care nu a fost scutit!

La nici două săptămâni de la pierderea unui ochi, abia ieşit din spital, Sigismund Toduţă găseşte puterea de a-l omagia pe Nicolae Mărgineanu, decedat prematur după bolile şi torturile suferite în detenţie, la al cărui catafalc a făcut de gardă cu demnitate, solidar cu memoria psihologului clujean, şi el crunt încercat în anii comunismului.

A fost mereu îndrumătorul, susţinătorul şi mentorul nostru. Datorită lui, orizonturile europene nu ne-au fost închise, iar toţi paşii noştri au fost urmăriţi cu grijă şi protejaţi. Nu pot încheia decât reamintind rândurile pe care le-am scris în 1991, la trecerea în eternitate a Maestrului:

Maestrul Toduţă este acel senior, acel prinţ cu nume medieval, Sigismund, care a ştiut să se legene în sunete primordiale…, arhaice, de aulos ale unui trecut muzical legendar, distilând din aceste seve foarte înalte urzeala capodoperelor pe care le ştim şi pe care le vom păstra cu grijă.

ps: Trebuie să semnalez, cu ocazia Simpozionului Toduţă, apariţia admirabilului volum de documente şi mărturii îngrijit de Ninuca Oşanu-Pop.

 

CORNEL ŢĂRANU

CENTENAR SIGISMUND TODUŢĂ

» anul XIX, 2008, nr. 7 (218)