Exces şi filosofie: Cioran

 

Ciprian Bota

 

A interpreta unitar filosofia lui Cioran – gânditor contradictoriu, paradoxal şi refractar la sistem – este o sarcină dificilă, pe care însă Nicolae Turcan reuşeşte să o îndeplinească cu succes în recentul său volum: Cioran sau excesul ca filosofie (Cluj: Ed. Limes, 2008). Exegeza unitară propusă de autor porneşte de la premisa existenţei unui „punct arhimedic“, element unificator al filosofiei lui Cioran: excesul sau atracţia pentru extreme. Într-o întreită formă: excesul ca limită („ieşire din cadrele obişnuite în direcţia iraţionalităţii extatice sau a detaşării sceptice“), excesul ca polaritate (pendularea între „două atitudini ireconciliabile, situate într-un neîncetat conflict“) şi excesul ca indecizie („pendularea neîncetată între cei doi termeni polari, fără a putea să se fixeze în unul dintre ei“), atracţia pentru extreme este experienţa fundamentală aflată în spatele tuturor reflecţiilor lui Cioran, prin ea explicându-se atât modul în care filosoful meditează asupra temelor sale predilecte: Dumnezeu, suferinţa, sinuciderea, moartea etc., cât şi stilul reuşit în care aceste idei sunt expuse.

Concluzia la care ajunge autorul după o cercetare amănunţită a textelor lui Cioran poate părea radicală: excesul este pentru gânditorul român „dominanta esenţială“, astfel încât, dacă eliminăm excesul, din stilul acestuia nu mai rămâne mare lucru, existând chiar pericolul ca scriitorul să se aneantizeze. Modul în care sunt interpretate, pe de o parte, relaţia exces-idei-stil şi, pe de altă parte, raportul dintre Cioran-scriitorul (scris) şi Cioran-omul (realitate) reprezintă, credem noi, premisa care duce în mod necesar la afirmaţiile din finalul volumului, de aceea ne vom referi în continuare la aceste două aspecte.

Conform autorului, în stilul lui Cioran se manifestă în primul rând excesul şi abia secundar ideile, acestea din urmă nefiind decât repetarea unor vechi adevăruri întâlnite şi la maeştrii săi: Pascal, Schopenhauer, Nietzsche etc. Originalitatea filosofiei lui Cioran nu constă deci în ideile exprimate, ci în faptul că experimentarea la limită a acestora reprezintă seva care hrăneşte şi modulează stilul inconfundabil al scrisului său. Cu alte cuvinte, fără experienţa excesului, stilul lui Cioran n-ar fi existat şi Cioran nu ar mai fi fost Cioran. Aceasta nu înseamnă însă că esteticul se confundă cu excesul. Scara valorilor din filosofia lui Kierkegaard, care porneşte de la estetic, trece prin etic şi atinge punctul culminant în religios, este la gânditorul român răsturnată, esteticul aflându-se de această dată în vârful piramidei. Experienţa excesului se desfăşoară însă doar la nivel etic şi religios, iar stilul, deşi se alimentează din aceste trăiri paroxistice, ia naştere şi se perfecţionează tocmai prin transgresarea celor două nivele inferioare şi prin depăşirea tuturor extremelor. În zona esteticului, regulile morale, preceptele religioase, concepţiile politice etc. dispar, singurul scop al autorului fiind „reuşita expresiei“. „Cioran, conchide exegetul, nu spune adevărul, ci spune, cu stil, excesul.“

O astfel de interpretare poate da naştere următoarei întrebări: nu poate avea un astfel de tip de gândire influenţe nocive asupra cititorilor? Autorul rezolvă însă această problemă propunând o diferenţiere între Cioran-scriitorul şi Cioran-omul, adică între scris şi realitate. În momentul în care ne apropiem de textele filosofului, trebuie să plecăm de la premisa acestei dualităţi şi de la conştientizarea faptului că scrisul a reprezentat pentru creator un mijloc de autoterapie, prin care a încercat să se salveze de excesele care i-au dat târcoale de-a lungul vieţii. Relaţia cititorului cu aceste texte, ca de altfel cu orice fel de scriitură, trebuie să rămână deci una pur estetică, o interpretare literală a acestora sau încercarea de a pune în practică cele afirmate în scris fiind o dovadă a lipsei de înţelegere a libertăţii pe care ţi-o poate oferi arta.

Alunecarea filosofului pe panta extremismului politic este interpretată de Nicolae Turcan din aceeaşi perspectivă a atracţiei pentru extreme şi a dualităţii scris-realitate. Confuzia dintre scris-realitate poate fi nocivă şi pentru creator, exegetul oferind ca exemplu în acest sens textele extremiste ale lui Cioran din tinereţe, moment în care distanţa „dintre scris şi sânge“ a fost eludată. De asemenea, pentru explicarea simpatiilor legionare ale filosofului, autorul distinge între extremul Cioran şi extremistul Cioran, considerând că atracţia spre experienţele excesive, deşi „s-a manifestat ideatic diferit“, va fi o trăsătură temperamentală a filosofului pe parcursul întregii vieţi, în timp ce extremismul politic a caracterizat doar perioada de tinereţe a acestuia.

Autorul propune o interpretare a gândirii lui Cioran care are în centru conceptul de exces, element care dobândeşte în unele momente „demnitate aproape categorială, apriorică, făcând posibile toate celelalte experienţe ale spiritului“. Credem însă că excesul nu este o noţiune prin care filosoful ar încerca descrierea lumii în ansamblu, ci mai degrabă o atitudine subiectivă care poate însă explica unitar contradicţiile filosofiei şi chiar ale vieţii lui Cioran. Putem de asemenea afirma fără rezerve că, datorită argumentaţiei coerente, stilului clar şi sobru şi încercării de a oferi o interpretare unitară a operei lui Cioran, cartea lui Nicolae Turcan va trebui să devină o lectură obligatorie pentru toţi cei care doresc să cunoască în profunzime opera filosofului român.

 

CIPRIAN BOTA

EXCES ŞI FILOSOFIE: CIORAN

» anul XIX, 2008, nr. 7 (218)