Ştefan Borbély  

O regăsire fericită: Paul Aretzu   

     Paul Aretzu este profesor de limba şi literatura română la un liceu din Caracal şi unul dintre cei mai atenţi cronicari literari de care dispune în momentul de faţă cultura română. Biografic, el este ceva ce s-ar putea numi un optzecist cu lansare întârziată: se naşte mai devreme (în 1949) decât mulţi dintre membrii generaţiei pe care, ulterior, o va numi pe drept cuvânt „tragică“, folosind cuvântul în sensul lui nietzschean, ontologizant şi estetic, dar se va impune editorial cu mare întârziere, doar în 1996, cu volumul de poeme Carapacea de sunete, scos la Editura Eminescu. Peste patru ani, acestuia îi va urma volumul Diapazonul de sânge, confirmat ulterior cu Cartea psalmilor (2003) şi Urma lui Uriel (2006), întrerupte tematic de volumul de comentarii Viziuni critice (2005), aparţinând unui om care trăieşte din interior literatura, prin forme rafinate de identificare adecvată, pe care le regăsim şi în volumul Scara din bibliotecă (Bucureşti: Editura Ideea Europeană, 2007), pe care ne-am propus să-l comentăm ca pe o revelaţie profesionistă, foarte serioasă şi aplicată pe text, venită într-un timp al sarcasmului fragil şi al neîncrederii în valoarea intrinsecă a actului critic. Una dintre constantele cenuşii, stereotipizate ale magiştrilor de azi din literatura română este aceea a neîncrederii în valoarea criticilor care îi deservesc, care nu indică altceva decât o foarte bizară insecuritate – convertită paradoxal în orgoliu – faţă de propria lor valoare. Un mare prozator spunea deunăzi – şi avea să repete observaţia, semn că ea a devenit între timp obsesie – că generaţia ’80 nu are prozatori însemnaţi fiindcă nu a reuşit să dea încă niscaiva critici importanţi care să îi susţină. Faptul că veninul este picurat sub forma unei fracturi de logică nu interesează pe nimeni, atât timp cât constatarea ţine de vasta campanie de discreditare a generaţiei din care face parte Cărtărescu; oricum, Paul Aretzu e dovada vie că generaţia ’80 mai are critici foarte buni implicaţi în dinamica scrisului de la noi, apelul la textele sale – exemple bune sunt şi în Scara din bibliotecă – putându-se produce întotdeauna ca un gest de încredere în adevărul celor constatate şi ca mostre sigure de probitate intelectuală exemplară. Poetul apare întotdeauna în interstiţiile textelor scrise de către Paul Aretzu, ceea ce nu înseamnă câtuşi de puţin că reflexele sale critice sunt înecate în metaforizări. Dimpotrivă: stilul e foarte precis, analitic, luminează textul din interior, poeticitatea implicită făcând parte din complicitatea generoasă cu care criticul citeşte textul asupra căruia se apleacă. Poet el însuşi, vede altfel cărţile comentate decât ar face-o un critic sec, lipsit de vână beletristică; ca o consecinţă, Aretzu practică o critică de identificare, participativă, fără ca ea să fie împinsă într-o direcţie tematistă, dar capabilă de a surprinde detalii de interior pe care ochiul detaşat nu are cum să le surprindă. Trăind într-un univers al textelor critice care se intersectează, autorul are şi puterea de a se detaşa de ele, stabilind cu cărţile pe care le comentează un soi de complicitate solitară: nu apelează la au­torităţi, nu răsfoieşte dicţionare decât avizat şi pe tăcute, ceea ce îl interesează fiind confruntarea solitară cu volumul pe care îl deschide, verificarea propriei singurătăţi în ansamblul singurătăţii artistice a celuilalt. Rezultă o critică adevărată, foarte nuanţată şi bine scrisă, în care se poate avea încredere, fiindcă darul ei de a vedea mereu altfel, mulându-se pe adevărul interior al cărţii comentate, este inepuizabil. Critica de poezie se pretează în cel mai mare grad la stereotipizare, pe motiv că devine foarte repede autoreflexivă, devitalizantă. Paul Aretzu, dimpotrivă, demonstrează în prima secţiune, foarte substanţială a volumului său, o disponibilitate versatilă superioară, derivată din capacitatea de a se mula pe adevărul interior al cărţii citite, din dorinţa de a-i sesiza unicitatea, aventura diferită de a celorlalte pe care o propune. Câteva exemple nu fac decât să aprofundeze validitatea acestei identificări. Astfel, Constanţa Buzea, în volumul Netrăitele – constată criticul – „doreşte o fiinţare nemaculată de propria naştere, respinge povara trupului, îşi asumă o virtualitate incertă (retroproiectivă)“, pe fondul unui – psihanalizabil, de altfel – complex al maternităţii recuperative. La Constantin Abăluţă (Oraşul Marea, 2006),  senescenţa îl face să nu-şi mai găsească locul, să rătăcească pe străzi pustii, fără identitate, ca un manechin, ca un străin care învaţă cu greu alfabetul realităţii, pentru care obiectele vechi ori fiinţele necuvântătoare sunt mai atrăgătoare, mai misterioase decât oamenii, adesea bătrâni taciturni, mesageri ai deşertăciunii... Am dat aceste citate şi pentru a sublinia frumuseţea literară cu care sunt ele scrise: majoritatea pasajelor lui Paul Aretzu sunt, în realitate, proiecţii intelectuale participative, rezonanţe artistice perfecte, reverberate, ale atmosferei pe care o degajă volumele citite, ceea ce îl determină pe critic să sesizeze semne şi simboluri peste care altcineva ar trece neatent, discreditându-le realitatea de concentrate poetice proteice. Trăitor la intersecţia mai multor tipuri de sensibilitate artistică, neoontologismul crepuscular al şaizeciştilor fiind substituit prin neoexpresionismul generaţiei ’70 şi – ulterior – prin postmodernismul sarcastic, citadin al generaţiei ’80, criticul nu aglutinează stilurile, dar constată cu acuitate că noua sensibilitate de viaţă pe care această evoluţie tipologică o ascunde se bazează pe o percepţie din ce în ce mai fragmentată a realităţii, care încetează să mai funcţioneze ca sistem ordonator, pentru a deschide calea către autenticismul experimentalist, de care de altfel vorbeşte Marin Mincu. Astfel, scrie Paul Aretzu, Mircea Ivănescu (versuri poeme poesii altele aceleaşi vechi nouă, 2003) „are o mare pricepere a fragmentării mişcării, ritualizând-o, pe sine însuşi percepându-se obiectual, din exterior, printre ceilalţi actanţi ai timpului, ai aventurii absurde a sensurilor“. În consecinţă (observaţia poate fi extinsă cu folos asupra întregii lirici a poetului sibian, nici extrapolările înspre alţii nefiind excluse),  timpul agonic, himeric al lui Mircea Ivănescu nu produce destine, ci numai gesturi mici, reale/imaginare, senzaţii, frigul, încălzirea mâinilor, întoarcerile târzii sau în zori, cârciuma, odăile goale, valurile/voalurile vechimii, lumina înşelătoare sau proiectată pe fragmente de imagini, prezenţa afectivă a pisicii, cea care îl aşteaptă să se întoarcă, dar şi a ei (mama, iubita, poezia, scrisa) care nu mai are chip, din care nu a mai rămas decât prezenţa. În acelaşi spirit, poezia lui Aurelian Titu Dumitrescu „... are dezordinea misterioasă a hazardului“, prezenţa „nemaiexistând“ pentru poet, decât ca „perspectivă instabilă din care [se] contemplă/spionează timpul istoric/psihic“:  În volumul O rescriere a romanului „Moby Dick“ textele au aspectul unei colecţii de enunţuri, amplasabile între monolog şi dicteu suprarealist, monotone, dar comprimând o aură oraculară. Discursul nu are structură, nu se fixează pe o temă, nu converge către un mesaj explicit, ci se revarsă ca o lavă rece sau are forfota ordonată a unui furnicar de imagini, de absconzităţi, de cuvinte care nu se pot opune inerţiei (retorice) de a se vorbi. „Voalurile trecutului“, „furnicar de imagini“ etc.: totul e superb spus, cu un câştig sugestiv de zile mari, care indică un artist al criticii literare, dublat de exactitatea patetică, bine strânsă din condei, a formulărilor memorabile. Puţini, în critica română actuală, mai sunt în stare de aşa ceva, semn că „mantaua” stilistică a lui Cistelecan a funcţionat din plin aici, dând la iveală o linie exegetică remarcabilă. Într-un similar regim de fineţe, Paul Aretzu identifică complexele paterne din opera Martei Petreu şi a Ruxandrei Cesereanu; sub aspect stilistic, textul despre Marta Petreu e mai crispat scris, dar cu observaţii de acuitate superioară, pe când cel despre Oceanul Schizoidian dă măsura adevărată a valorii, fiind, până în momentul de faţă, cel mai bun text scris despre volumul în cauză. Iată o mostră: „Viziunile neguroase ale Ruxandrei Cesereanu nu se izbăvesc prin divin, ci se întorc în sine, în nebulozităţile psihicului, în cochilia eului“, retroversiune tipică pentru un poet care nu vede transcendenţa din cauza fervorii de a-şi exacerba, în sens tragic, propriul vertij psihedelic interior. Să încheiem tot cu un citat: Robert Şerban practică „o tehnică a instantaneităţii, a decupajului din concret, lăsând impresia prelucrării minime, fără efort, fără complicaţii, expediind pur şi simplu poemele către un cititor absolut comun“. Ca peste tot, precizia sugestivă a celor scrise de către Paul Aretzu e remarcabilă: e nu numai o plăcere, dar şi foarte folositor să îl citeşti, fiindcă textele sale indică o superioară disciplinare de sine şi un altruism exigent, de bună factură umană şi artistică. Aretzu e un profesionist: dacă ar fi mai vizibil, ar fi spre câştigul nostru, al tuturora. 

ŞTEFAN BORBÉLY

O REGĂSIRE FERICITĂ: PAUL ARETZU

» anul XIX, 2008, nr. 8 (219)