Eterna reîntoarcere a identiculuiDouă ipoteze Ştefan BoleaÎn acest eseu voi încerca să evidenţiez principiul de funcţionare al nietzscheanismului şi voi propune două ipoteze, care pot să lămurească sensul gândirii nietzscheene. În primul rând, eterna reîntoarcere (doctrina nietzscheană afirmativă şi antinihilistă) va fi conjugată cu nihilismul, pe baza unui aforism din Voinţa de putere. Aspectul nihilist al eternei reîntoarceri ar putea constitui o nouă cheie de lectură pentru angoasa profetului zoroastrian. În al doilea rând, voi analiza un pasaj celebru din Aşa grăit-a Zarathustra, pentru a sugera, dincolo de lecţiunile lui Löwith şi Vattimo, o altă interpretare, ce este legată de viziunea nihilistă a eternei reîntoarceri.   01. Aspectul nihilist al eternei reîntoarceri Persistenţa (sau repetiţia) şi zadarnicul (sau lipsa de sens) compun ecuaţia conştiinţei infernale1. Nu mă refer la damnaţiune în ipostaza romantică, pentru că avem o ecuaţie din care lipseşte principiul prim, judecătorul draconic ce reclamă un subiect puritan. Fiinţa infernală modernă aparţine spaţiului autocondamnării, prinsă în mrejele unui subiect fracturat, complexitatea şi profunzimea sa funcţionând, de cele mai multe ori, împotriva intereselor sale. Putem alege mai multe ipostaze ale conceptului infernalităţii: momentul prelungit de îngheţare dinaintea morţii (varianta hard core a Terezei de ávila), dezacordul dintre conştiinţa subiectivă şi elanul afectiv (varianta lui Giuseppe Ungaretti), sinestezia macabră bazată pe totala lipsă de corespondenţă dintre cauză şi efect (varianta lui George Orwell). Paralizia este starea de asediu a sinelui nihilist, condamnat la repetiţie. Să gândim această idee în forma ei cea mai terifiantă: existenţa, aşa cum este, fără sens şi ţel, dar revenind inevitabil, fără un final care să fie Nimicul: „eterna reîntoarcere“.Aceasta este forma extremă a nihilismului: Nimicul („absurdul“) veşnic!2Aşadar, adăugând repetiţia la existenţă, în imanenţa ei (devoalată de orice ficţionalizare platonic-creştină), lipsită de permanenţa teleologică, lipsită de orice semnificaţie şi, mai ales, lipsită de eliberarea morţii, obţinem versiunea nihilismului extrem. Observăm o recrudescenţă a tragicului – eterna reîntoarcere a reactivului este destinată unui subiect, pe care suferinţa nu l-a învăţat nimic. Absenţa morţii îl lasă fără niciun sprijin, fiind incapabil să solicite „singura“ certitudine cioraniană.Într-o viziune mai amplă, acest pasaj îi permite lui Blanchot3 să facă legătura dintre cele două extreme, ontologie şi meontologie: Până acum am crezut că nihilismul vizează neantul. Era prea uşor: nihilismul vizează fiinţa. El este imposibilitatea de a sfârşi şi de a găsi o ieşire din acest sfârşit. El vorbeşte despre impotenţa neantului, falsa strălucire a victoriilor sale, el spune că, în măsura în care gândim neantul, gândim fiinţa. [...] Nihilismul expune astfel adevărul său ultim şi atroce: imposibilitatea nihilismului! Pe baza concepţiei nihiliste a eternei reîntoarceri, propun o cheie de lectură pentru Zarathustra. Angoasa personajului principal nu are ca obiect tentaţia finală a milei (cum observă Heidegger), ce l-ar putea copleşi şi i-ar putea anula proiectul, readucându-l la un nivel uman preauman (fiinţa umană, ce acţionează potrivit principiului evitării durerii şi al obţinerii recompensei). Anxietatea zoroastriană aparţine, mai degrabă, viziunii infernale a eternei reîntoarceri. Arbitrarul, dezastruosul, mizeriile simple, suficienţa vor fi reiterate4. Profetul eternei reîntoarceri este simultan avocatul zadarnicului, ce transformă fiecare afirmaţie într-un „da“ spălăcit, lipsit de tărie. Înţeleasă în terifiantul ei, viziunea de la Sils Maria capătă valenţele unei condamnări, ale unei execuţii prin circularitate, şi asta de un număr infinit de ori. Între opţiunea creştină (moarte şi viaţa de apoi) şi opţiunea eternei reîntoarceri (fiinţa barată de un număr infinit de ori), nu ai ce alege. Două pariuri cu cotă mică sau două jocuri de zaruri cu combinaţii necâştigătoare. Singura soluţie este cea abstinentă, recomandată de Jan Kott: să nu arunci zarurile. Extincţia fizică, ce aneantizează maşinăria spiritului şi flecăreala sufletului (soluţia materialistă) este singura onorabilă. Orice zadarnic este anulat, lăsând în urmă doar o specifică lipsă de sens, ca un răspuns la tentaţiile şi aparenta continuitate a proiectului existenţial.  02. Principiul de funcţionare al nietzscheanismului Pornind de la imaginea extremelor care ating un prag critic, luptând între ele pentru dominaţie, momentul cel mai intens, în care afirmaţia fundamentală preia capitalul de agresivitate al negaţiei, se găseşte în discursul despre Viziune şi enigmă din Zarathustra. Voi analiza, mai întâi, preliminariile acestui discurs, urmând să descifrăm, prin Vattimo şi Löwith, modul dilematic prin care Nietzsche propune o ilustrare a eternei reîntoarceri: Vouă, căutători, exploratori preaîndrăzneţi, şi tuturor acelora care sub pânzele viclene v-aţi îmbarcat pe mări primejdioase…5 După cum s-a mai remarcat, Nietzsche expune aici principiul de funcţionare al filosofiei sale. Prin mobilitate şi dinamism (în varianta lui Deleuze), ideatica nietzscheană refuză să fie clasată într-o categorie, să fie înregimentată într-o ideologie, evită, prin orice mijloace, asimilarea. Într-un invisible mode, maşina de luptă nietzscheană este fie în expansiune, fie „în retragere“ – semnificaţia sa evitând decriptarea. Din punctul de vedere al normei sistemice, conceptele nietzscheene funcţionează asemenea unei anomalii sau asemenea unui virus, care emite mesaje false pentru a fi inclasabilă şi nedetectabilă (pentru a sugera o poziţie inexistentă pe hartă). Ideatica nietzscheană este liberă, tocmai pentru că porneşte de la un conflict interior insolubil. Se bazează pe această tensiune, fiecare teză poate fi contraargumentată (şi este argumentată), pornind de ea însăşi. Din punct de vedere subiectiv, Nietzsche nu vrea să convingă sau să înfiereze pe nimeni, pentru că şi-a retras inamicii şi publicul în interior. Impenetrabilitatea gândirii sale şi rezistenţa la orice influenţă exterioară vin din această multiplicitate a conştiinţei sale; care, deşi lucrează uneori împotriva sa, este mereu activă.   Totul nou, mai nou de acuma-i,Doarme-amiaza-n timp şi zări:Aprig – ochiul vostru numaiMă priveşte, depărtări!6 Etica de explorator are două coordonate: încrederea în posibilitatea noului şi acceptarea subiacentă a instabilităţii. Maşina de luptă se ghidează după aceste două coordonate, tocmai pentru a evita calea cea mai uşoară pentru simularea veridicităţii. Într-un anume sens, Nietzsche vorbeşte despre navigarea împotriva curentului, refutarea filozofiei sistemice care descoperă adevărul într-un mod mecanic, după ce îl postulase încă din principii7. Acceptarea absurdităţii eternei reîntoarceri consonează cu acceptarea dispariţiei structurilor stabile ale fiinţei8, pentru că doar moartea lui Dumnezeu creează premisele unei explorări cu adevărat noi ale subiectului; astfel, refuzul transcendent pregăteşte transgresiunea. Astfel, „ochiul“ depărtărilor nu se mai referă la cel persistent, impermeabil, direct ca un laser, servind la control şi înregimentare, al divinităţii iudeo-creştine, ci la fantasma fascinantă a celui care îşi creează propriul soare şi propria stea polară (propria naraţiune) în funcţie de cerinţele maşinii de luptă şi de obstacole.   03. Păstorul interpretat ca nihilist activ În capitolul „Despre viziune şi enigmă din Zarathustra“, întâlnim următorul episod plastic, prin care Nietzsche îşi propune să ne avertizeze asupra sensului eternei reîntoarceri: Un păstor tânăr am văzut, sucindu-se, icnind, zbătându-se, cu faţa descompusă, căruia un şarpe greu şi negru-i atârna din gură. […]Dormise, fără îndoială. Şi-atunci un şarpe i se strecurase în gâtlej – muşcându-l aprig.Trăgeam, trăgeam cu mâna mea de şarpe – dar zadarnic! căci nu puteam să-l smulg din gura lui. Şi-atunci o voce a strigat din mine: „Muşcă-l! Muşcă-l! Retează-i capul!“ […]Păstorul a muşcat, aşa cum strigătul din mine-l sfătuise; el a muşcat o dată zdravăn! Scuipând departe capul şarpelui – s-a ridicat9. Löwith remarcă faptul că muşcătura şarpelui semnifică acceptarea eternei reîntoarceri, în timp ce Vattimo insistă asupra caracterului decisiv al muşcăturii, ce justifică fatalismul subiectivist nietzschean („Eu însumi aparţin cauzelor eternei reîntoarceri“): „Nu e adevărat că păstorul hotărăşte simplu să accepte eterna reîntoarcere; muşcând capul şarpelui, el decide să instituie şi să fundeze eterna reîntoarcere însăşi“10.Printr-o retrogresiune, pe baza unei hermeneutici, ce porneşte de la capăt şi glisează spre origini, propun o altă interpretare a muşcătorii păstorului. Postulând caracterul infernal al eternei reîntoarceri şi caracterizând păstorul ca nihilist activ, nu doar ca fiinţă reactivă în care predomină resentimentele, muşcătura şarpelui poate fi interpretată ca refuzul explicit al eternei reîntoarceri. Retezarea capului şarpelui implică ruperea punctului nodal al cercului – ceea ce se traduce prin spargerea ciclului, ieşirea mesianică din circularitatea istoriei. Interpretarea lui Vattimo se bazează pe interdependenţa dintre determinism şi un „subiect“ hard, autoritar, ce găseşte forţa necesară pentru a se instila pe aceeaşi frecvenţă cu destinul. Interpretarea lui Löwith se bazează pe subordonarea unui „subiect“ soft unui amor fati ce primează, pentru că acceptarea fără menajamente (fără conflict) este similară supunerii. Interpretarea diacronică propusă, prin intermediul decontextualizării paragrafului 55 din Voinţa de putere, se bazează pe caracterul nihilist al eternei reîntoarceri şi pe profilul unui subiect agresiv, postschopenhauerian, ce vrea să anihileze orice legătura cu infernalitatea şi să transgreseze circularitatea obsedantă a repetiţiei eterne înţelese ca imortalitate. Totul depinde, în fapt, de felul în care privim păstorul: dacă este o fiinţă reactivă, ce se vindecă prin acceptarea/fundamentarea subiectivistă a eternei reîntoarceri, care scapă din nihilism prin afirmaţia plenară, atunci interpretările precedente sunt rodnice, mai ales că sunt susţinute din plin de texte. Dacă el ar fi însă un nihilist activ, care luptă cu circularitatea (promovată de „demon“, „pitic“ sau „şarpe“), asistăm la un conflict identitate/alteritate interioară, ce rezultă în refuzarea patch-ului transcendental al eternei repetiţii şi din pricina faptului că o ficţiune sau „un vertij logic“ nu poate justifica suferinţa şi valoarea vieţii. Din punct de vedere nihilist, acceptarea şi fundamentarea eternei reîntoarceri sunt similare depunerii armelor, capitulării şi abandonului. Extremele trebuie păstrate în tensiune, tocmai pentru că evaziunea în certitudini şi în idei fixe este un simptom al adaptării şi al racordării la un confort, recomandabil din punct de vedere normativ, dar care dezonorează epistema rezistenţei, ce este principiul de funcţionare al unui nihilism activ. De asemenea, fără conflict nu am mai avea suficiente prezumţii pentru a postula principiile unei evoluţii posibile – „negativul“ (nemulţumire, frustrare, refuz) fiind un factor motivant mai direct decât supunerea merituoasă.n Note1. „Persistenţa însoţită de un zadarnic, fără ţel şi scop este gândul cel mai paralizant, mai ales atunci când înţelegi că eşti obiectul bătăii de joc, şi totuşi n-ai nici o putere spre a te împotrivi“ (Nietzsche, Voinţa de putere, traducere de Claudiu Baciu, Oradea: Aion, 1999, p. 41).2. Ibid.3. Maurice Blanchot, L’entretien infini, Paris: Gallimard, 2004, p. 224.4. „Fiece durere şi fiece bucurie şi fiece gând şi suspin şi orice lucru cât de mic şi de mare al vieţii tale trebuie să ţi se reîntoarcă“ (s.m.) (Nietzsche, Ştiinţa voioasă: Opere complete, vol. 4, traducere de Simion Dănilă, Timişoara: Hestia, 2001, p. 401-402).5. Nietzsche, Aşa grăit-a Zarathustra, traducere de Ştefan Aug. Doinaş, Bucureşti: Humanitas, 2005, p. 223.6. Friedrich Nietzsche, Spre alte mări: Opere complete, vol. 1, traducere de Simion Dănilă, Timişoara: Hestia, 1998, p. 79-80. 7. „Dacă cineva ascunde un lucru în dosul unui tufiş, îl caută după aceea şi chiar îl găseşte exact acolo, nu-i mare scofală în toată căutarea şi găsirea aceasta: aşa stă însă treaba şi cu căutatul şi găsitul adevărului în marginile raţiunii“ (Friedrich Nietzsche, Despre adevăr şi minciună în sens extramoral: Opere complete, vol. 2, Timişoara: Hestia, 1998, p. 562).8. Gianni Vattimo, Aventurile diferenţei, traducere de Ştefania Mincu, Constanţa: Pontica, 1996, p. 192.9. Nietzsche, Aşa grăit-a Zarathustra, p. 237-238.10. Gianni Vattimo, Subiectul şi masca: Nietzsche şi problema eliberării, traducere de Ştefania Mincu, Constanţa: Pontica, 2001, p. 233-234. 

ŞTEFAN BOLEA

ETERNA REÎNTOARCERE A IDENTICULUI: DOUĂ IPOTEZE

» anul XIX, 2008, nr. 8 (219)