Mise en abyme în Mortua est! Rodica Marin În legătură cu pesimismul eminescian, despre care s-a scris atâta în România, derivându-l preferenţial din frecventarea filozofiei lui Schopenhauer ori din aşa-numita influenţă budistă, Emil Cioran observa semnificativ, într-un eseu despre Mihai Eminescu, scris în 16 ianuarie 1943 (Apostrof, anul XII, nr. 11, 2001, p. 13), că esenţa poeziei înseşi nu poate fi altfel decât pesimistă, iar calificarea lui Eminescu ca pesimist este una ce trece pe de-alături de dificultăţile încadrării lirismului său. Optimiştii scriu prost, zicea şi Valéry, ceea ce înseamnă în fond, comentează Cioran, că afinităţile încorporate în lirismul autentic nu pot exista decât între vis şi absenţă, precum nici incompatibilitatea între poezie şi speranţă nu poate fi negată, fiind totală. Pentru că poezia exprimă numai ceea ce s-a pierdut ori ceea ce nu există, şi nu ceea ce ar putea fi. Semnificaţia ultimă a poeziei, subliniază Cioran, este imposibilitatea oricărei actualităţi. De aceea, inima poetului nu e nimic altceva decât spaţiul interior şi incontrolabil al unei fervente descompuneri. Astfel, Cioran atinge problematica preponderenţei morţii în opera eminesciană, cum fac uneori şi unii eminescologi mai noi şi precum am arătat adesea, prin argumente textuale, şi eu. Emil Cioran nu-şi argumentează gândul exegetic printr-o analiză a conţinutului poetic al morţii din textele eminesciene şi nici nu se referă la mentalitatea în cadrul căreia moartea devine dominantă în lirismul eminescian, însă intuieşte, cu putere, o dimensiune esenţială a universului poetic eminescian, un axial reper semantic de profunzime, care este dorul de eterna pace a începuturilor universului, propensiunea spre nefiinţă, valorizată pozitiv. Eseul lui Cioran condensează fericit acest dor de nefiinţă al spiritului eminescian, exemplificând cu Rugăciunea unui dac şi Mortua est! În acest din urmă poem de tinereţe este semnificativă semantica textuală a nefiinţei, cu atât mai mult cu cât această apetenţă timpurie a lui Eminescu nu are cum să fie pusă, eventual, pe seama dezgustului de viaţă şi a neîmplinirilor ei, după cum observase şi T. Vianu. Filozoful Emil Cioran decriptează implicit, cu acuitate, sensul din întrebarea „Oare totul nu e nebunie?“ (totul înţeles şi ca moarte, şi ca viaţă), aceasta fiind indirect o invocaţie a nefiinţei, mai ales alăturată de imaginea oamenilor ca „vise-ntrupate gonind după vise“, doar că, trebuie să adaug eu, opţiunea, propensiunea, aspiraţia spre nefiinţă este la Eminescu o alternativă cu cel puţin două feţe, aflate într-un evident raport de opoziţie, un tip de antinomie care nu este însă ireductibilă, după cum voi arăta mai departe. O anume ambiguitate a soluţiilor, respectiv a crezului lui Eminescu, sesizează şi Rosa del Conte (Eminescu sau despre Absolut, 1990, p. 42, 51), în pofida concluziilor din finalul exegezei sale asupra poemului, unde se aliniază celor care văd în romanticul text poetic un act de acuzare a lui Dumnezeu, arătând că în acel act de acuzare, în care se anulează atât acceptarea fatalistă, cât şi îndoiala sceptică: e moartea un bine sau un rău?, Eminescu mărturiseşte drama întregii sale existenţe, răzvrătita lui vocaţie titanică. Motivaţia unei valori cosmice a morţii ca o contrapondere la nimicnicia vieţii („O, moartea-i un haos, o mare de stele, / Când viaţa-i o baltă de vise rebele; / O, moartea-i un secol cu sori înflorit / Când viaţa-i un basmu pustiu şi urât...// Şi moartea ta n-o plâng, ci mai fericesc / O rază fugită din chaos lumesc“ – s.n.) este desigur, cum s-a mai observat adesea pentru multe texte eminesciene, inconsistenţa şi lipsa de valori perene a vieţii, Eminescu excelând, cred, mai ales în Mortua est! (cu o vervă extrem de dezvoltată în variantele poemului), în condamnarea caducităţii şi a sensului calp al existenţei umane. Dorinţa profundă de absolut, structurală spiritului eminescian, dar şi compensatorie, sinonimă cu dorul de nefiinţă, se manifestă într-o propensiune spre aneantizare, care are, se cuvine să observ, două semnificaţii majore, două căi de acces spre aproximarea liniştii eterne, o cale paradisiacă şi una luciferică, foarte bine aspectate în alcătuirea textului poetic antum Mortua est!. Deşi filozoful Lucian Blaga conferă numai cunoaşterii luciferice rolul determinant şi fertil în creaţie, totuşi descrierea cunoaşterii paradisiace alături de cea luciferică se va adecva expresiv într-o analiză textuală a poemului Mortua est!, întru caracterizarea tensiunii specifice a compoziţiei acestui text, precum şi a celei degajate de substanţa lui ideatică, în care se confruntă două arealuri de gândire a morţii. Ipotetic, aşadar, nu voi porni numai de la gândirea identicului, care ar fi la baza onticului, respectiv moartea din ecuaţia devenirii, adică nu voi absolutiza sensurile existenţial-heideggeriene, ci voi ipostazia un cuprins exegetic în care se confruntă unele sensuri heideggeriene, dar şi sensurile teologice ale morţii. „Prin cunoaşterea paradisiacă ne simţim parcă în lumea graţiei, pe când prin cunoaşterea luciferică ne simţim părtaşi la nu ştiu ce mare tragedie“, spune Blaga despre dualitatea cunoaşterii, care, ca proces însă, este integrată în dogma trinităţii, ca sinteză a contrariilor, denumită antinomie transfigurată. Mai precis, cel de-al treilea termen, soluţia, transfigurarea, este demonstrat, în epistemologia blagiană, în cadrul paradoxiei dogmatice, care în esenţă este diferită de unitatea dialectică a contrariilor, „fiind postulată în transcendent [...] e suma determinărilor ei posibile sub dublul unghi de vedere al abstractului şi concretului“. Sensul ei nu este logic, dar are „un sens funcţional în cadrul gândirii umane în general“ şi Blaga adaugă precizarea fundamentală: „pentru a întâmpina orice confuzie cu alte tipuri de ideaţie, formula dogmatică trebuie înţeleasă esenţialmente ca expresie a unui mister [ea] [...] vrea determinarea unui mister conservând acestuia caracterul de mister în toată intensitatea sa“ (Trilogia cunoaşterii, 1943, p. 65-66, 58). Blaga mai precizează: „Antinomia dialectică n-are nevoie de «transfigurare». Antinomia dogmatică are nevoie de «transfigurare», adică de-o scindare de termeni solidari, fie în chip explicit, fie în chip implicit, odată cu formularea ei“ (s.n.). Această scindare de termeni solidari, explicând transfigurarea, este fundamentală în cazul categoriei persoanei, respectiv a eului poetic, aşa cum am postulat în relaţia şi identitate, şi alteritate. Totodată, în ceea ce priveşte înţelesul morţii, scindarea de termeni solidari, necesară transfigurării, scindare manifestă în chiar expresia ei, ar fi şi credinţa într-un dincolo paradisiac, pentru sufletul desprins de trup, şi necredinţa într-un dincolo de viaţă, antrenând firesc, aceasta din urmă, zguduitorul, durerosul sentiment de despărţire definitivă de o fiinţă umană. În textul poemului Mortua est! confruntarea dintre aceste două gândiri (poetul le spune textual aşa: „Gândirile-mi rele sugrum’ cele bune“), de altfel uşor de remarcat chiar la suprafaţa semantică a poemului, nu configurează numai o tensiune de sorginte romantică. Privite prin prisma termenilor solidari trup-suflet, cele două gândiri, credinţa (numită poetic gândirile-mi bune) fiind implicit legată de suflet, iar necredinţa (gândirile-mi rele) de trup, şi înţelese ca scindare a unui întreg, înlesnitor el însuşi pentru a revela misterul, după cum pledează Lucian Blaga, şi credinţa, şi necredinţa, altfel spus credinţa-necredinţă („Ajută, Doamne, necredinţei mele!“), sunt transfigurarea de care are nevoie antinomia dogmatică. Postulatul demersului de faţă este, în consecinţă, starea poetică concentrată textual, ca o mise en abyme, de reuniunea transfigurată a elementelor scindate, exprimată în strofa a 13-a din textul antum: „Şi totuşi, ţărână frumoasă şi moartă,/ De racla ta razim eu harfa mea spartă/ Şi moartea ta n-o plâng, ci mai fericesc/ O rază fugită din chaos lumesc“. Compensaţia nu are numai această valoare aparentă, din moment ce, în spiritul opoziţiilor de fond antrenate de întregul text, „nimicul“ îşi depăşeşte condiţia de insignifiant, desăvârşindu-se la dimensiuni ontice, ca neant: „Se poate ca bolta de sus să se spargă / Să cadă nimicul cu noaptea lui largă“. Dar aspiraţia spre moarte e mai adânc justificată, din punct de vedere ontologic, ea este dorinţa de reintegrare în sâmburele tăinuit al nefiinţei, valorizat pozitiv ca matrice a fiinţei; aceeaşi idee, în esenţă, se regăseşte şi în comentariile legate de textul poetic Mai am un singur dor, la Ioana Em. Petrescu. Cunoaşterea paradisiacă din filozofia blagiană mi se pare că ar corespunde cu descrierea feerică a lumii de dincolo din partea I a textului Mortua est!, reprezentându-l de fapt pe poetul orfic, mitic. Pe când partea a II-a, numită de Ileana Oancea şi Liliane Tasmowski (Mortua est! şi oximoronul de identitate ca figură textuală) axul polar reflexiv, îl reprezintă pe Eminescu poetul gnomic, dar, s-ar putea, în credinţa mea, să fie aici, în fondul ideatic al acestei părţi, şi ceva din angoasa lui Heidegger, mai ales pe filonul tragismului, mai evident în finalul poemului. Acest ax polar reflexiv al textului, diferit de seninătatea paradisiacă, îmi pare că ar configura, într-un fel, cunoaşterea luciferică blagiană, manifestă, cu tensiunile ei dominante, în expresia textuală a acestei părţi a doua a poemului Mortua est!. Trebuie totuşi să observ că interogaţiile retorice se insinuează, cu valoarea lor dramatică, şi în partea întâi, începând cu strofa a şasea: „Şi-ntreb al meu suflet rănit de-ndoială/ De ce-ai murit înger cu faţa cea pală?/ Au nu ai fost jună, n-ai fost tu frumoasă?/ Te-ai dus spre a stinge o stea radioasă?“ (s.n.). Cele trei versuri terminate cu semnul întrebării, marcând evident zbuciumul eului poetic, îl atenuează însă în semantica ultimului vers, strecurând prin sugestia stingerii unei stele radioase, din nou, axul cu înţelesul larg al descrierii paradisiace a lumii de dincolo. Credinţa că destinul omului este legat de o stea transpare aici în conexiune cu sugestia strălucirii încorporate în persoana iubită, dar şi cu luminozitatea lumii cereşti.Pe de altă parte, conectorul dar, cu care începe strofa următoare, a şaptea, subliniind opoziţia cu întrebările dureroase anterioare, deşi este urmat de dubitativul poate, introduce un segment textual (strofele 7-8) ce poate fi cuprins în filonul strofelor 1-5, adică în aşa-numita parte întâi, cea a poetului orfic, de substanţă mitică. În acest poem, descrierea paradisiacă a lumii de dincolo nu-mi pare totuşi numai o pură iluzie, o ficţiune pur textuală, cum consideră Ileana Oancea şi Liliane Tasmowski, ci cred că elementele ei feerice se întemeiază pe bine-cunoscuta credinţă creştină despre edenul în care nu e durere, nici întristare: „Dar poate acolo să fie castele/ Cu arcuri de aur zidite din stele,/ Cu râuri de foc şi cu poduri de-argint,/ Cu ţărmuri de smirnă, cu flori care cânt;// Să treci tu prin ele, o sfântă regină,/ Cu păr lung de raze, cu ochi de lumină,/ În haină albastră stropită cu aur,/ Pe fruntea ta pală cunună de laur“ (s.n.). Imaginea paradisiacă a lumii de dincolo (conotaţia religioasă este conţinută mai intens de epitetul de smirnă, alăturat aurului, precum şi cântarea florilor, ce ar putea trimite, în subsidiar, la cea a îngerilor), descrisă într-un
inconfundabil limbaj poetic eminescian, cuprinde şi imaginea semnificativă a sfintei regine. Portretul acesteia se apropie de cel al lunii, ca regină a nopţii moartă, din Melancolia de mai târziu (cuprinzând în lexicul poetic albastru, argint, arc), dar şi de portretul simbolic al Sfintei Fecioare, încoronată ca regină a cerurilor şi reprezentată îndeobşte într-o haină albastră stropită cu aur. În plus, părul de raze (sugerând culoarea blondă), ochii de lumină şi fruntea pală fac parte din portretul ideal al iubitei poetului, ca fiinţă vie, ceea ce angajează imaginaţia poetică spre o însufleţire a sufletului celei moarte.
„O, moartea-i un secol cu sori înflorit / Când viaţa-i un basmu pustiu şi urât“ este ideatic şi compoziţional concluzia părţii de descriere a lumii feerice de dincolo, urmată semnificativ de începutul Dar poate: „Dar poate... o! capu-mi pustiu cu furtune, / Gândirile-mi rele zugrum’ cele bune... / Când sorii se sting şi când stelele pică, / Îmi vine a crede că toate-s nimică“. Urmează celebra strofă în care apare descrierea naturii categoriale a nimicului, conceput ca neant, în dimensiunile onticului, dar nu în înţelesul pe care termenul îl va câştiga în opera matură eminesciană, impregnată de filozofiile orientale (precum în variantele Luceafărului, unde neantul şi nefiinţa condensează şi principiul creator omnipotent). În Mortua est! neantul este o moarte eternă, în mod cert, însă ceva din principiul renăscător pornit din moarte străbate deja în ideatica eminesciană, deşi nu accentuat în prim-plan semantic. Totuşi, „cerul negru ce-şi cerne lumile ca prăzi trecătoare ale morţii eterne“ sugerează, prin înţelesul determinantului atributiv trecătoare, tocmai faptul că prăzile morţii au o anume ciclicitate. Aşadar, moartea este eternă, dar entităţile ce-i cad victime sunt trecătoare prin moartea eternă şi nu se integrează acesteia în mod definitiv. După confruntarea celor două gândiri, bună şi rea, cea rea introduce, în sintaxa poetică, un „Dar poate…“, dubitativ, ceea ce înseamnă tocmai faptul că gândirea bună era încă certă în mintea poetului, urmată de ceea ce eu consider că este revelatoriu, respectiv conţinutul concluziv şi rezumativ al strofei 13: „Şi totuşi, ţărână frumoasă şi moartă,/ De racla ta razim eu harfa mea spartă/ Şi moartea ta n-o plâng, ci mai fericesc/ O rază fugită din chaos lumesc“. „Şi totuşi“, crucială funcţie semantică concesivă, referind la cele două axe deja puse în contrast, şi care este expresia eului profund, este recunoaşterea simultană în ecuaţia şi... şi din dogma triadică a acelui terţ inclus, terţ ascuns. Totodată, întreaga strofă este funcţional textualizată, precum o mise en abyme; din perspectivă sintactic-poetică, totuŞi se corelează necesar cu segmentul de text anterior, iar conjuncţia şi anterioară lui totuşi este semn de legătură. Şi din versul 3 pare a fi concluziv, marcând semantic urmarea întreruperii cântecului poetic („harfa mea spartă“), însă relaţia sintactic-poetică este tot una concesivă, propagându-l pe Şi totuşi din primul vers al strofei. Aşadar, versurile trebuie citite: „De racla ta razim eu harfa mea spartă / Şi [totuşi] moartea ta n-o plâng, ci mai fericesc…“În variante, această strofă cu valoare de mise en abyme este şi mai elocventă: „Dar totuşi ţărână tăcută şi sântă / Eu nu mân durerea-mi pe lira mea blândă / Nu plâng a ta moarte ci mai fericesc / O rază trecută din caos lumesc“. Această atitudine, introdusă mai ferm cu adverbul adversativ dar, este explicitată pe încă 6 strofe, una cu 6 versuri, în total 26 de versuri care descriu motivaţia opţiunii de a prefera bucuros ori fericit trecerea în cealaltă lume, fiindcă acolo tot ce este aici calp ori falsificat se ridică la cotele valorilor absolute. Justificările pornesc de la ultimul vers al strofei citate, arătând, în esenţă, condiţia razei, anume aceea a întoarcerii la soare, ca etern izvor: „Când zboară la soare o rază de soare/ Când zboară pe nouri un angel ce moare/ Eu nu plâng că raza c-un zâmbet d-amor/ O trase la sine eternu-i izvor// Eu nu plâng pe-un angel ce n-avea în lume/ Afară de zile neci aur neci nume/ Că astăzi d-un cântec în ceruri răpit/ La nunţile lumii e binevenit“. Urmează o strofă semnificativă pentru felul în care Eminescu, cel tânăr, vedea frumuseţea şi bunătatea din cer, în evident contrast cu nimicnicia vieţii într-o societate care promovează valori pervertite: „De e înc-o viaţă, de e înc-o lume/ Acolo speranţa nu-i aur de spume/ Acolo amorul nu este vis/ N-ascunde otravă dolosu-i surâs// Acolo copilă n-o fi calomnie/ Ce fruntea pătează şi inimi sfâşie/ Maimuţa de ură nu-ţi strâmbă ea grima/ Pe luciul legei nu hohotă crima/ Acolo-nprejuru-ţi de larve un laţ/ Nu saltă rânjinde grotescul lor danţ“. Verva sarcastică adaugă note grave şi dispreţ neiertător ce vizează viaţa într-o societate fără valori morale. Pe când în prima strofă referitoare la cealaltă viaţă valorile pure şi absolute priveau generic sufletul omenesc, acestea fiind mai întâi speranţa şi apoi iubirea. Pentru textul antum (ca şi pentru variante), de remarcat insistenţa pe mai, adverb subliniat în text de poetul însuşi, cu semnificaţia durativă, într-o construcţie negativă, de încetare a unei acţiuni şi de înlocuire a unei stări („plângerea“) cu opusul ei. Cu atât mai mult cu cât mai este precedat de ci, conjuncţie adversativă ce contrapune limpede cele două acţiuni, a plânge şi a ferici. Avem aici, ca achiziţie poetic-semantică, teza materială a naturii umane: „ţărână frumoasă şi moartă“, ca identitate, iar ca alteritate, în cadrul nonopoziţiei simultane Şi... Şi, avem raza fugită din chaos lumesc, ceea ce ştim din descrierea feerică a tărâmului de dincolo că este imaginea maiestuoasă a sfintei regine ce trece printre stele, sori, flori etc. Prin urmare, raza este partea imaterială, sufletul nemuritor, îngerul. Aşadar, nu avem o sciziune între elementele unei unităţi, trup/suflet, ci  în echilibru  trupul şi sufletul, care, ca transgresare, ca transfigurare a antinomiei, se rezolvă prin atitudinea ferm exprimată de poet: „moartea ta n-o plâng, ci mai fericesc/ O rază fugită din chaos lumesc“.  

RODICA MARIN

MISE EN ABYME ÎN MORTUA EST!

» anul XIX, 2008, nr. 8 (219)