Ludic şi anarhismOvidiu PecicanAŞa cum în romanul actual corinticul pare să domine pulsiunile scriitorilor şi ale cititorilor înrobiţi genului, la fel ultimii ani readuc, parcă, în prim-plan, în materie de poezie, ludicul şi manierismul. Pe lângă hemoragia – bine-venită! – de volume semnate de Şerban Foarţă, nici cele ale lui Emil Brumaru nu chiar lipsesc. Situaţia devine dramatică pentru criticii care s-au grăbit să atribuie coordonata ludică mai ales poeziei optzeciste, de la Traian T. Coşovei la Florin Iaru. În rest însă, numai bucurie. Pe măsură ce ecranul cinematografiei româneşti se umple de mizerabilism, neorealism postceauşist şi minimalism cineveritist (sic!), biblioteca îşi consolidează conţinuturile rafturilor cu cărţi fanteziste, flou-flou, ficţionale ca nişte prăjituri cu frişcă şi gureşe ca o protipendadă decrepită. A făcut senzaţie – şi a produs senzaţii – în ultima etapă noua apariţie a lui Emil Brumaru, Povestea boiernaşului de ţară şi a fecioarei cu lindic zglobiu: Pentru pudilondoci şi vampirizole (Bucureşti: Ed. Trei, 2008, 144 p.). Textele sunt însoţite de o argumentare elegantă a lui Ion Vianu, caracterizată nu de vreun demers critico-artistic, ci de preocuparea de a readuce interesul literar pentru erotic în zona naturalului şi a normalităţii estetice. Totodată, ediţia cuprinde şi o serie de desene de Dumitru Gorzo, apariţia devenind şi prin aceasta un eveniment artistic al actualităţii. Titlul volumului pare o pledoarie implicită pentru resurecţia baladei, fie ea şi interesată de restaurarea integrală a normalităţii limbajului. Lucrurile nu stau însă aşa, elanurile lirice nestând în echilibru cu propensiunea spre epică versificată. Citind consistenta selecţie de poeme a lui Emil Brumaru, adolescenţii – de orice vârstă – vor jubila. La fel vor reacţiona, probabil, şi profesorii Unrat de oriunde, pensionari sau ba. Subscriu însă fără rezerve că fronda simpatică uneori, atroce în alte cazuri, a autorului o vor gusta toţi iubitorii de poezie. Măiestria bardului va fi, pentru mulţi, aceea de a imagina situaţii erotice „pre versuri tocmite“, după cum alţii vor constata masiva operă de recuperare la nivelul cuvintelor şi imaginilor prohibite întreprinsă aici. Pe mine însă m-a fascinat cel mai mult disponibilitatea ludică a celui care, în tinereţe, jongla cu îngerii şi râmele domestice, cu detectivul Arthur şi juna Reparata, pentru ca acum, în prelungirea acelei vârste, să aterizeze răspicat în plin manej lasciv, demn de Muzeul Erotic din Amsterdam. Adevăr zic: Brumaru nu încearcă aici nici să ilustreze Kama Sutra, nici să exploreze anatomia umană în mişcare. Reveriile lui sexuale, de relevanţă pentru o gamă largă de licenţiozităţi – unele tradiţionale, altele taxabile de rigorişti drept perversiuni –, multe legate de gineceu, altele de partenere colaterale instituţiei matrimoniale, rămân, orice s-ar zice, exerciţii ludice. De aici şi bănuiala că Povestea... nu este altceva decât o münchhausiadă dominată de preocuparea insaţiabilă pentru exerciţiile de sex şi explorările lascive ale celuilalt (de fapt, întotdeauna, ale celeilalte). Citind poemele, unul după altul, în orice ritm, nu poţi rămâne indiferent faţă de exerciţiul de virtuozitate pe care îl vădeşte pagina. Suntem foarte departe de competiţia de la Blois, care a dat numai două realizări memorabile: a gazdei, monseniorul de Orléans, şi a dubiosului Villon. Aici performanţa vine în cascadă, vădind un priapism al creativităţii demn de invidiat şi explorând un filon departe de a fi epuizat. S-ar zice că, dacă pentru Noica senectutea era eliberatoare de poverile sexualităţii şi locului obligatoriu de muncă, pentru poetul din rezervaţia angelică din Moldova, de la Dolhasca, s-a nimerit tocmai pe dos. Urmaş demn al tradiţiei mucalite şi, deopotrivă, dedate la contacte epidermice, vădite de Povestea poveştilor şi de „corozivităţile“ lui Creangă, Emil Brumaru duce mai departe, cu mijloace poeticeşti, un impuls care nu ocolea nici anecdotica din preambulul cronicii lui Ion Neculce, nici zâmbetul ironic din lirica lui Topârceanu. Există însă la el o plăcere a măscărilor ce intră în competiţie numai cu aceea a marelui humuleştean. Aici e, repet, şi schepsisul acestor poeme şi directe, şi îmbârligate în metafore fastuoase, în comparaţii de amplă cuprindere, în ceremonialuri ale rostirii despre ce şi cum. Şi tot aici şi relevanţa lor literară, deşi nu trebuie nesocotit nici potenţialul imens pe care îl au raportat la circumstanţe practice (recitări sub balconul iubitei, în interludiile din patul acesteia, la ospeţe şi în turniruri poetice de burlaci macho puşi pe epatat etc.). După ce a petrecut decenii în penumbra dictaturii scriind, cu pofta din reţetarele gastronomice ale lui Radu Anton Roman, despre bucătăriile de vară şi universul calm al unei case pitite în fundătura unei provincii topite sub caniculă, Emil Brumaru irupe în prim-planul stacojiu al unei scene lubrice, agitând ca un scamator dildouri imense menite să agite publicul nud din sală şi de pe la balcoane. Din acest punct de vedere, cred că putem vorbi despre eveniment şi ca despre o altă perioadă de creaţie – căci dominanta preocupărilor pare acum alta – din viaţa acestui gustat artist contemporan, dar şi de o ofensivă asupra publicului nostru, nu tocmai lipsit de ipocrizie şi de prejudecăţi. Această atitudine merită să fie subliniată, fiindcă scoate volumul de sub imperiul unei anecdotici modeste şi al clevetirilor şi chicotelilor cu jumătate de gură, pe la colţuri, intrând într-o zonă majoră, aptă să redimensioneze mentalităţile curente. După tatonările tinerilor prozatori poliromici din familia Adrian Schiop, Claudia Golea etc., revoluţia erotică românească – întârziată până după 2000 şi după apariţia flagelului sida – se înfăptuieşte cu mijloace literare mai radicale nu atât prin condeiul Ioanei Baetica (Domnia Sa e o doamnă, se ştie!), cât, mai ales, prin elaboratele flamboaiante ale lui Emil Brumaru. Şi totuşi, după discreţia cu care este întâmpinat acest volum – comparabil, prin mitologia pe care o presupune şi prin cea care s-ar prea putea să crească în jurul său, numai cu craii mateini –, se prea poate ca resurecţia în năravuri să nu se producă şi românii să roşească în continuare în public pentru mai puţin decât sfertul celor pe care, altminteri, în discreţie cât mai deplină, le întreprind cu inimă uşoară. Avem, din acest moment chiar, un Bakunin al erotismului literar românesc şi mă grăbesc să îl salut ca atare. 

OVIDIU PECICAN

LUDIC ŞI ANARHISM

» anul XIX, 2008, nr. 8 (219)