Poeme cu îngeriIulian BoldeaAvatarurile subiectivităţii, frenezia senzorialităţii şi jubilaţia trăirii fruste, toate acestea completate de o „sensibilitate molcomă, turnată în blânde rigori prozodice“ (I. Negoiţescu), iată, contrase la esenţial, trăsăturile poeziei lui Horia Bădescu. Temele privilegiate ale acestei poezii sunt cosmosul, timpul, erosul, istoria, teme prelucrate cu rafinament expresiv, într-o tonalitate când ritualică, solemnă, când melancolică sau gravă. Gheorghe Grigurcu punea chiar poezia lui Horia Bădescu sub emblema rafinamentului, considerând că dexteritatea prozodică, tehnica, acurateţea edificării unei întregi lumi în/prin cuvânt au efectul unei măşti ce camuflează efluviile subiectivităţii:  Rigoarea expresiei, alunecoasă şi feerică, echivocă şi visătoare, pune în pagină mai puţin o atitudine existenţială cât una tehnică [...]. Un deficit ori un blocaj de afectivitate mută accentul pe limbajul împrumutat, mânuit cu multă siguranţă. Poetul e un soi de acrobat al cuvântului liric. Ascunzând efortul interior, reducându-l la o caligrafie a mişcărilor, nu ne permite niciodată a-i surprinde stările informe, haotice ori măcar neutre, ostenite. Poetica sa e una a efectului spectacular, a performanţei. Cu toate notele egocentrice, elegant interpolate în poeme, personalitatea ca atare se refuză unei comunicări, preferând a rămâne sub viziera „pozei“. Mentalitatea suverană e cea galant-înflorită, trubadurescă. Pielea îngerului (Editura Limes, 2007) se remarcă, înainte de toate, prin austeritatea de scriitură şi de viziune. Laconice, eliptice, dense, versurile lui Horia Bădescu conturează un spectacol agonic al lumii şi al veacului, într-o atmosferă crepusculară, în care melancolia se desfăşoară somptuoasă şi delicată („Se-ntunecă;/ abia dacă se mai poate ceva desluşi/ în odăile veacului,/ abia dacă în lepra propriei umbre/ tu însuţi te mai poţi desluşi./ Parc-ar fi trecut o mie de ani,/ parcă-n oglinzile prafului/ ţi se vede doar/ linia vieţii,/ parcă doar neamintitul/ îşi mai aduce aminte de tine“). Livrescul, cultivarea mitului, propensiunea către mister sunt coordonate ale poeziei lui Horia Bădescu puse deja în lumină de receptarea critică. Ioana Bot, în Trădarea cuvintelor, subliniază în egală măsură rafinamentul expresiei, ceremonialul rostirii poetice, dar şi latura sacrificială pe care o presupune încadrarea dicţiunii lirice în tiparele formei fixe: Aceasta este, cred, perspectiva integratoare pentru livresc, cultul formei, mitul şi misterul poeziei lui Horia Bădescu, ce o situează în substanţa unei noi paradigme a culturii – dar şi a ştiinţei – contemporane, care vede recâştigarea umanităţii din om prin întoarcerea la formele arhaice de mentalitate ca soluţii ale unei cunoaşteri participative. Gustul formelor fixe (ori, măcar, al formulelor lirice consacrate) este asimilabil, cred, la Horia Bădescu, tentativei de a restitui limbajul obligat, cu funcţii magice […] Efortul de reconstrucţie a limbajului originar în formele unui „clasicism magic“ este caracteristic unei importante direcţii a liricii veacului nostru, mai mult, cred, unei direcţii tot mai accentuate în întreaga cultură a acestui secol căutător de soluţii pentru multiplele-i ruperi şi crize. Dar o asemenea poetică este una transpersonală, a sacrificiului ca modalitate de integrare-în-cosmos.  Confesiv şi elegiac, adept al unei expresivităţi defensive, ce se manifestă în retractilitate, cu o sensibilitate regresivă şi austeră, Horia Bădescu repudiază ferm redundanţa afectivă şi scripturală, dedicându-se mai curând unei fervori a trăirii minimale şi a semitonului afectiv, unei intensificări a iluminărilor lăuntrice. Eul liric îşi abandonează propria corporalitate, revelându-şi esenţialitatea într-un limbaj ritualizat şi aluziv, ce consacră nu stringenţa concretului, ci mirajul depărtării, intermitenţele sugestive ale agonicului: „Unde-ai fost nu mai eşti/ unde vei fi/ carnea ta n-a apucat să-şi închipuie/ încă;/ fără de trup,/ fără de faţă,/ fără memorie,/ doar nevedere-n care/ se leapădă de sine/ lumina,/ doar pântecul zădărniciei/ umflându-se,/ între două vecii/ gâtul îngerului aşteptând/ ghilotina“.   Partitura miracolului, iluminarea, sintaxa fatalităţii, arpegiile smerite, lipsite de emfază, figura metaforic-sublimată a îngerului, ca şi retorica absenţei – toate aceste forme ale poeticului se regăsesc în placheta lui Horia Bădescu, ca semne distinctive ale unui lirism ce cultivă invocaţia şi elegiacul; patosul se resoarbe aici în caligrafie hieratizantă a cuvintelor nespuse şi a obiectelor ce-şi clamează propria absenţă. Sentimentul timpului transferă asupra arhitecturii fragile a poemului o imagistică de sens declinant, tăcerea şi absenţa rămânând figuri izomorfe ale neantului, ale sfârşitului, ale nimicului („Simţi cum ţi se scurge timpul/ pe mâini;/ un/ sânge negru,/ cleios,/ înnoroiat pe cioatele nodurilor./ Ca după arsură/ ai duce palma/ la gură./ Ca după tăcere/ ai şovăi între uitare/ şi amintire./ Ca după absenţă/ ai încerca să-ţi aminteşti/ cine încă/ te locuieşte“). Melancolia refulată în ceremonialul textual conferă poemelor un aer de incantaţie introvertită, în timp ce asceza imagistică îl conduce pe cititor într-un registru poetic al suavităţilor şi transparenţelor. Limbajul elegiac, reprimat până la abolire de sine, desenează un spaţiu liric în care metaforele absenţei, ale stingerii sunt întâmpinate cu o anume pietate ce ilustrează imaginea dominantă a zădărniciei, a anihilării viului, a reversului fiinţei („S-a făcut seară,/ prin încheieturile lutului/ în casa lui s-a întors/ întunericul./ Nimeni în uşa deschisă/ să te primească,/ nimeni în pragul de care/ îngeri reumatici se-mpiedică,/ nimeni în fărăuitarea/ în care ţi se-ntoarce capătul/ drumului./ Nimeni cu nimeni prin tine/ umblă,/ nimeni cu nimeni/ în aşternutul cărnii/ împreunându-se“. Rumoarea zădărniciei se conjugă, în versurile lui Horia Bădescu, pe de o parte cu zvonul nostalgic al ritualului anamnezei şi, pe de altă parte, cu un scepticism gnoseologic transcris şi el în codul poetic al melancoliei. Transfigurarea nu se înfăptuieşte, aşadar, spasmul extazei se destinde, vizionarismul e blocat în bolgiile corporalităţii, în arhitectura labirintică a trupului („Nu mai ai cu ce să-ţi acoperi de-acum/ destrămarea,/ trupul răstignit pe falezele/ zilei,/ carnea netrebnică ruşinând splendoarea/ luminii./ Cum ar putea preacurata fărădetimpului/ să-şi afle vestire/ în smârcul venelor tale?/ Cum ar putea Magii să-şi întoarcă-n/ cuvânt/ clepsidrele drumului?/ Nimeni nu ştie./ Numai tu vezi, dincolo de scapătul/ orizontului,/ uraniscul pornind în urma/ păstorilor“). Referindu-se la lirica lui Horia Bădescu, Petru Poantă constată, în câteva aprecieri sintetice, integratoare, că  poezia sa, mai întâi (el fiind în esenţă un poet), dezvăluie o excepţională disponibilitate pentru cele mai diverse specii/formule (sonetul, ronsetul, balada, remake-ul liricii populare) şi limbaje (de la cel rafinat impresionist, neosimbolist, până la cel baroc şi expresionist, gnomic şi sapienţial sau epigramatic). Diversitatea stilistică nu e, însă, aici o marcă a histrionismului, ci o probă a vitalităţii. Poezia sa, chiar şi în momentele de reflexivitate accentuată, refuză oglindirea narcisiacă în sine, fiind în permanenţă irigată afectiv. Ea este, mai întotdeauna, fie expresia unei nostalgii a sacralităţii fiinţei, fie a angoasei provocate de un univers desacralizat şi de fiinţa căzută în istorie [...]. Poetul, în reprezentarea lui Horia Bădescu, are încă o misiune derivată din însăşi vocaţia sa, vocaţie care consistă în a dovedi nu că omul este divin, ci că divinul este în om şi constituie „adevărata sa natură, umanitatea sa“. Iată, pe scurt şi foarte selectiv, elementele unei poetici şi un limbaj care, probabil, îi îngrozesc pe optzeciştii postmodernişti.  În Pielea îngerului, hieratismul alunecă încet spre anxietate, iar iluminarea se transformă în convulsie angoasantă a spaimei de nefiinţă, dar şi de anonimizare. Chipul „fără de chip“ e o figură poetică ce imaginează tocmai o astfel de teroare a neantului, a nevăzutului, a crizei identitare pe care eul poetic o resimte cu disperare, ca pe o dislocare ontologică şi gnoseologică iremediabilă. Între frisonul neantului şi scriitura de graţioasă austeritate, versurile lui Horia Bădescu transpun mirajul în arpegiile melancolice ale incantaţiei, exorcizând concretul prin notaţia delicată şi rafinată, caligrafie discretă a unor iluminări exasperate.n  

IULIAN BOLDEA

POEME CU ÎNGERI

» anul XIX, 2008, nr. 8 (219)