Irina Petraş „Rănit de frumuseţe, de hău...“ Andrei Zanca (n. 1952, poet român stabilit în 1991 la Heilbron, în Germania, traducător din mai multe limbi, absolvent al Literelor clujene şi echinoxist, redactor pentru Germania la revistele Vatra, Poesia, Pagini corvine, Euphorion etc.) a debutat în 1984 cu Poemele nordului, urmate de volumele Un străin în bârlogul lupilor, Elegiile din Regensburg, Euro- blues, După-amiază cu branduardi, Nopţile franciscane, Suitele transilvane, Cei ce-n inimă-s desculţi, Viaţa şi moartea din glas, Maranatha şi de alte câteva în germană. A tradus în limba română cărţi ale unor Hans Magnus Enzensberger, Reiner Kunze, Dieter Schlesak, Paul Celan, Werner Dursson, Michael Kruger, Ingrid Bacher, Richard Wagner, Richard Reschika, Jurt Drawert... În ţară, poezia sa e receptată (aproape) exclusiv în superlative ale recunoaşterii, în dublu sens, de valorizare constantă a operei şi de asumare a întreprinderii sale în interes comunitar, aş zice, poetul trăindu-şi exilul ca pe o stranie misiune (şi) thanatică în numele celor rămaşi acasă. Poemele sale sunt, toate, un soi de scrisori de dincolo: „Nu este adevărat / că morţii nu mai răspund. / dacă închidem noaptea ochii – beznă decantată de beznă – îi auzim. / rămânem întinşi. fără de replică“. Laconice, „epistolele“ lui Zanca traduc meditaţii, perplexităţi, rumori, jumătăţi de taine, experienţe cotidiene şi cotinocturne ale întâlnirii cu viaţa/moartea şi cu zvonurile ei: „doar auzul rămâne deschis, oricând / reîntorcându-se dintr-o / depărtare, nouă / necunoscută“... „ochiul caută. Auzul găseşte“. „Raportul“ din abis al lui Zanca (Abis, Editura Limes, 2007, 168 de pagini) ştie că important e „nu atât să convingi / cât mai ales, să rosteşti / ceea ce crezi“. „Cu sfială, găzduit de o colină“, conştient de supunerea la clipa cea repede, divaghează pe cele două „teme majore“, cum le numeşte în cartea de eseuri fragmentare Lumea, un limbaj al invizibilului (Editura Grinta, 2008, 216 pagini): iubirea şi teama, revenind asupra lor în variaţiuni infinite, „spiralat, după modelul neasemuitelor, neîntrecutelor variaţiuni ale maestrului absolut“, Bach. Fugile sale răspund, în formula foarte lapidară a poemelor, atitudinii omului contemporan faţă în faţă cu lumea şi „natura“ înconjurătoare, fiind variante de evadare. Rătăciri şi îndepărtări, nu priviri cuprinzătoare, privelişti. Jean-François Lyotard crede că nu se mai poate vorbi despre Landscape (privelişte a pământului, a ţinutului, peisaj), ci despre Placescape (privelişte/imagine a locului, dar şi fugă de...). Imaginaţia poate fi tradusă, atunci, şi ca „(e)scape“/scăpare de. Poezia e minciuna necesară sau, ceea ce e acelaşi lucru în cele din urmă, singurul adevăr la îndemână. Ea avansează posibile traduceri vizibile ale limbajului invizibilului.Nostalgia, oricât de vagă, e alt nume pentru plecări fără întoarcere, iar dorul îmbracă haina elegiacă într-o gesticulaţie de crispată generozitate. Exilatul e cel fără acasă, drumeţul e cel fără casă. Nici exilul, nici călătoria nu sunt forme rele ale locuirii, ci alt fel de forme. Nevoia situării repetate şi insistente, a amplasării ţine de nevoia de interacţionare, de relaţie cu lucrurile şi cu ceilalţi. Ţipătul din poemele mai vechi, mulcomit acum, dar vibrând dureros dincolo de ritmul ţinut în frâu al versului, tânjeşte mai mult ca altădată după un auditoriu: „însă cine poate spune dacă unul a cântat / când nimeni nu l-a auzit?“ Andrei Zanca nu se sfieşte să lanseze un manifest al comunicării/comuniunii şi al generozităţii în chiar evul grabei goale şi „fără timp“: „Tot ce avem mai de preţ, tot ce luăm cu noi la urmă este nemijlocita noastră experienţă de viaţă, răsfrântă lăuntric şi care presupune necondiţionat timpul“. Un timp personal şi individual, smuls zarvei sterpe, un timp de dăruit celorlalţi. Originar din Sighişoara, crescut între saşi, Andrei Zanca a deprins perfect ideea de vecinătate. Aceasta presupune sentimentul responsabilităţii/răspunderii faţă de ceilalţi, fără a exclude singurătatea şi cultivarea ei anume, ca marcă şi garanţie a unicităţii; o închidere/deschidere spre lume străfulgerată de luminişuri. Pe cale de consecinţă, poetul şi poezia sunt interpretaţi ca „derogare“, ca altă cale „prin care se [poate] produce o limpezire“; ei valorează cuvintele tuturor, sunt iscoade în abis. Moartea însăşi ascultă de regulile vecinătăţii. Iar Celălalt e însoţitorul la pândă, din afară şi dinăuntru deopotrivă: „precum în anticamera interogatoriului, făpturi / ascunse-n spatele oglinzii / te urmăresc şi te ascultă“. În poemele lui Andrei Zanca, metafora se repliază pe o diaprură avară, melodia acoperă o singură octavă gâtuită delicat (delicateţea nu e abandonată nici în cele mai atroce tablouri ale existenţei ameninţate), miresmele sunt înlocuite cu izul iute al trecerilor, degetele exersează asprimi textu(r)ale. Între poet şi lume, legătura senzorială (certă) este pusă în umbră şi „în abis“ de legătura verbală (incertă, interpretabilă). În această ruptură interioară identifica Heidegger, de pildă, sursa conştiinţei vinovate, fiindcă în stare să inaugureze prin metaforă o altă lume. Vina este molipsitoare. Cititorul se lasă prins în pânza poemelor, fiindcă invitaţia la călătorie are o doză acută de ambiguitate, e lucrată oximoronic. Deschis la frumuseţile existenţei, cu gesturi de gurmand, poetul le subminează programatic siguranţa şi le despoaie cu tăietura iute a verbului potrivit, tot aşa cum urâţenia nu e lăsată niciodată în desăvârşirea sa tihnită. „Freamătul elegiac“ despre care s-a vorbit apropo de poezia sa numeşte exact amestecul foarte personal de plâns tonic şi râs extenuat. Al. Cistelecan vorbea altădată despre „mutarea decepţiei înseşi în frenezie“, iar Gheorghe Crăciun credea că distinge în această „morală melancolică şi revoltată“ un chip liric pe măsura „europenităţii noastre transilvane“. O anume stare de veghe faţă în faţă cu semnele iscate din traversarea pură şi simplă a zilei picură în pagină un biografism sublimat, prezenţa detaliilor aparent strict personale atenuând gustul amar al dezvăluirilor cu valoare general-umană: „a trăi în clipă înseamnă / a muri la fiecare ticăit // ceva în noi rămâne / mereu neatins de timp, eu // nefiind amintirea, ci martorul ei, însă / cum să ajungi la ceva, ce este...“; „şi nu ne putem / folosi de timp / spre a ieşi / din timp // vina legându-ne de ieri, teama / de mâine, odinioară / plecat-am în / căutarea / sinelui / şi am găsit lumea / nu există graniţe. nici delimitări. / şi fără de sfârşit, clipa“; „toate / întru înfiriparea unui răgaz / spre a lăsa să se înalţe din abis, tămăduirea“; „nu aud decât prezentul, însăşi / amintirea e trăire în clipă“. Prezentul este răsfrângere a „bibliografiei“ existenţiale. Poezia e instrument firesc de gestionare a morţii, ca referinţă de gradul doi şi ca unic, suprem valorizator al existenţei limitate. Adevărul ei e mereu relativ şi provizoriu, dar încăpător. Chiar dacă se petrece în timp şi generează timp, dă iluzia întemeierii unui spaţiu securizant, unui loc de aşezat tabăra vremelnică. Eternitatea nu e în viitor, ci într-un prezent conţinând în sine, prin efortul selectiv, constructiv şi valorant al memoriei, tot trecutul. Raporturile cu timpul şi eternitatea nu sunt susceptibile de o soluţie adecvată, recursul la memorie şi la cuvântul potrivit este singurul instrument acceptabil şi accesibil. Timpul subiectiv e o simplă culoare a trecerii, pe care n-o pot descrie şi nici înregistra ca proprietate. Deşi numit în termeni ai proprietăţii – am/n-am timp să/pentru a –, timpul nu se lasă avut decât sub forma memoriei, a urmelor pe care trecerea prin locuri şi vârste le lasă. Timpul trecut, singurul oarecum consistent, are o consistenţă indirectă, el nu e nicăieri altundeva decât în aceste urme – de faceri/făcuturi şi trăiri/trăituri. „La un pas / de moarte, aproape / pasul de care ne-am temut atât de mult“, se conturează „taina / dincolo de lizierele vegheate ale memoriei“.  Să mai spun că revenirea la sentiment e considerată o bună cale spre „mântuire“: „păşesc prin trena unui sentiment rarefiat“; sub „unduirea / deplină / a inimii“; „aud coborând tot mai adânc cugetul / în inimă, mâna / preschimbându-se în sentiment“; „doar intensitatea inimii răzbate-n tânjire, şi răzbate / între două rostiri. // un privilegiu al tăcerii“. O confesiune-poem, aşezată
ca prolog Elansărilor din cartea de eseuri, reia chemarea: „Nu de capete ducem lipsă, ci de inimi. Şansa «lirismului» este propria noastră şansă...“
Într-o fişă de lectură reţine încheierea că „prima parte a unei vieţi constă în acţiune (dramă), cea de-a doua parte, împlinind cercul, în devenire (tragedie)“. Eseurile şi poemele lui Andrei Zanca o probează convingător. Cu disperare tonică. 

IRINA PETRAŞ

RĂNIT DE FRUMUSEŢE, DE HĂU...

» anul XIX, 2008, nr. 8 (219)