Exegeza biblică Ciprian BotaDacă în Occident orice apariţie editorială purtând semnătura lui Joseph Ratzinger reprezintă un eveniment cultural major, marele teolog şi gânditor fiind o voce de prim rang în viaţa culturală mondială, în România el este cunoscut mai mult ca lider religios sau ca personaj mediatic, fiind prezentat de cele mai multe ori conform şabloanelor sau clişeelor specifice mijloacele actuale de comunicare în masă. În acest context, este salutară orice încercare de a aduce la cunoştinţa publicului român opera ilustrului teolog contemporan.  După Dialectica secularizării: Despre raţiune şi credinţă (traducere de Delia Marga, introducere de Andrei Marga, Cluj-Napoca: Biblioteca Apostrof, 2005), lucrare care cuprinde celebra dezbatere din ianuarie 2004 dintre cardinalul Joseph Ratzinger şi filosoful Jürgen Habermas, a apărut de curând, sub îngrijirea aceloraşi intelectuali clujeni, un nou volum: Interpretarea biblică în criză: Despre problema fundamentelor şi căilor exegezei de astăzi (traducere de Delia Marga, introducere de Andrei Marga, Cluj-Napoca: Editura Fundaţiei pentru Studii Europene, 2008), în care este expusă nu mai puţin renumita conferinţă susţinută de către actualul conducător al Bisericii Romano-Catolice la New York în 1988.     Atât distanţa dintre cele două evenimente, cât şi temele alese: metodologia de interpretare a textului scripturistic în primul caz (1988) şi încercarea de a defini fundamentele prepolitice, morale ale unui stat liberal în cel de-al doilea caz (2004) pot lăsa impresia că nu ar putea fi stabilită nicio legătură între ele. Lectura atentă a textelor şi a celor două introduceri ample şi consistent documentate dovedeşte însă existenţa unui fir care străbate întreaga gândire a papei Benedict al XVI-lea: încercarea de a realiza, într-o lume tot mai scindată, armonia între elemente care par ireconciliabile, fără a trăda însă ceea ce profesorul Andrei Marga consideră a fi trăsătura definitorie a personalităţii marelui teolog contemporan: „opţiunea pentru valori ferme“. Astfel, în timp ce în dezbaterea avută cu filosoful Habermas teologul pledează pentru dialogul dintre teologie şi filosofie ca singură soluţie pentru evitarea patologiilor raţiunii şi religiei, cu aproape două decenii mai devreme, el trasa cadrele unei noi metodologii de exegeză biblică, propunând de această dată realizarea unei osmoze între metoda critico-istorică şi hermeneutica de tip canonică.  În dorinţa de a depăşi criza în care a ajuns exegeza modernă a Bibliei, care „l-a împins pe Dumnezeu în sfera incomprehensibilului, pentru a putea trata textul biblic însuşi ca pe o realitate a acestei lumi, cu metodele ştiinţelor naturii“, cardinalul Ratzinger schiţează, cu ocazia conferinţei din 1988, paşii care ar putea fi urmaţi în edificarea unei noi metodologii de exegeză biblică. Într-o primă etapă, exegetul trebuie să se raporteze autocritic la metoda istorico-critică şi să încerce, fără a o abandona, să conştientizeze limitele acesteia. Dacă exegetul va interpreta textul biblic conform modelului ştiinţelor naturii, el va trebui să aplice principiul lui Heisenberg şi asupra metodei istorico-critice şi astfel să îşi dea seama că orice exegeză este influenţată de punctul de vedere al observatorului-interpret, iar „obiectivitatea pură“ este doar o „abstracţie absurdă“. Cu alte cuvinte, în spatele diverselor şi uneori contradictoriilor încercări de prezentare obiectivă a faptelor relatate de textele sacre, se află întotdeauna ceea ce teologul consideră a fi presupoziţiile filosofice ale timpului în care trăieşte interpretul. Pornind de la aceste premise, cardinalul Ratzinger ajunge la concluzia că presupoziţia filosofică aflată la baza metodei istorico-critice este gândirea lui Kant, care a postulat imposibilitatea oamenilor de a auzi direct „vocea fiinţei-în-sine“, ci doar „indirect, în postulatele raţiunii practice“ şi a inaugurat astfel proiectul unei cunoaşteri strict pozitive, care exclude „apariţia a ceea ce este întru totul altceva, sau a celui care este întru totul altul“. Într-o primă etapă deci, autocritica metodei istorico-critice trebuie să fie, în esenţă, o critică a surselor filosofice ale metodei.Pentru a realiza „noua sinteză“ metodologică trebuie făcut următorul pas, ce constă în asumarea unei noi presupoziţii filosofice. Nu trebuie să fie vorba însă de „filosofii gata făcute“, ci de „o disponibilitate de a învăţa ceva nou“, de capacitatea exegetului de a învăţa din „extraordinar“ şi din asumarea faptului că omul are „capacitatea de a reacţiona la ceea ce se află dincolo de categoriile raţiunii pure şi de a trece dincolo“ de el însuşi, „spre adevărul adevărat şi fără de sfârşit al fiinţei“. Această deschidere spre diversitatea şi noutatea lumii nu este totuşi punctul final al demersului exegetic schiţat de către cardinalul Ratzinger. Dacă doreşte să fie exegeză teologică, şi nu descriere istorică sau analiză literară, este necesară acceptarea credinţei Bisericii, ca „formă de sympathia fără de care Biblia rămâne o carte închisă“. Cu alte cuvinte, interpretarea nu poate fi ruptă de Biserică, sensul ultim al scripturilor rămânând ascuns celor ce nu participă la viaţa în comuniune a credincioşilor. Precum vedem din această scurtă prezentare, ideea sintezei, element care străbate întreaga gândire a actualului papă Benedict al XVI-lea, este cea care stă şi la baza noii metodologii exegetice schiţate cu prilejul conferinţei din 1988. Deoarece ambele metode utilizate până acum sunt deficitare: exegeza tradiţională, deoarece neglijează istoria, iar metoda istorico-critică, din cauză că, ţinând cont de contextul istoric, poate neglija Biblia în ansamblu,  ilustrul teolog ajunge la concluzia că „doar combinarea ambelor metode va aduce înţelegerea Bibliei“. Într-o epocă în care atât criticile la adresa raţiunii şi a ştiinţei, cât şi cele la adresa religiei sunt tot mai numeroase şi mai violente,  gândirea lui Joseph Ratzinger-Benedict al XVI-lea reprezintă un punct de cotitură prin încercarea de a găsi, fără a încălca însă autonomia domeniilor, punţi de legătură între ştiinţă, filosofie şi teologie.  

CIPRIAN BOTA

EXEGEYA BIBLICĂ

» anul XIX, 2008, nr. 8 (219)