Şcoala din Hârlău Carol Iancu Părintele meu, Iţic Iancu, a văzut lumina zilei la Hârlău în 1908, mama sa fiind originară din Târgu Frumos, dar familia din partea tatălui său era înrădăcinată la Hârlău de foarte multe generaţii. Rămas orfan din Primul Război Mondial, tata nu a putut învăţa decât doi ani la şcoala primară, fiind obligat de la vârsta de 9 ani să muncească pentru a-şi ajuta mama, sora şi cei trei fraţi ai săi. Cu toate acestea, el s-a ridicat prin muncă şi străduinţă, a fost muncitor la „Geamul Moldovei“, apoi mic meseriaş, mic comerciant şi mic salariat la un centru de achiziţii de produse agricole. Era, în felul lui, un „autodidact“, cunoscător al vieţii, care nu a fost uşoară pentru el: în al Doilea Război Mondial şi-a pierdut mama şi prima sa soţie. Dar, în ciuda dificultăţilor, nu s-a lăsat învins, şi-a refăcut viaţa, căsătorindu-se după război cu Clara Moscovici, originară din Bucecea. Ca şi tatăl meu, şi mama mea era orfană din Marele Război de întregire a patriei, bunicul fiind unul din numeroşii eroi de la Mărăşeşti, al cărui nume se află în Monitorul oficial: el a lăsat o văduvă cu trei fete mici. Părinţii ne-au crescut pe mine şi pe sora mea în spiritul respectului şi dragostei de oameni şi de carte. Sunt născut în 1946, într-o familie modestă, unde aspectele religioase contau mult. Ca toţi camarazii mei evrei, am fost familiarizat foarte devreme cu alfabetul ebraic, învăţând în particular cu regretatul învăţător de religie evreiască Moş Aron, ceea ce mi-a permis ca la vârsta de 13 ani, cu ocazia ceremoniei de Bar Miţva (când adolescenţii evrei intră în lumea adulţilor din punct de vedere religios), să pot citi la sinagogă un paragraf din Tora (Pentateuhul, prima parte a Bibliei) şi să pronunţ rugăciunile şi benedicţiunile rituale în limba ebraică. De asemenea, am fost familiarizat cu limba idiş vorbită la noi în casă. Trebuie să subliniez totuşi faptul că tatăl meu mi-a vorbit mai întâi în româneşte şi îi interzicea mamei mele să-mi adreseze cuvântul în idiş. Mai târziu mi-a mărturisit că el a avut de suferit din cauza unui uşor accent idiş pe care-l avea atunci când se exprima în limba română şi că a vrut să vorbesc o limbă română cât mai bine posibil. Nu ştiu dacă el a reuşit în acest domeniu, dar atunci când am devenit elev în clasa a opta la Liceul „Mihai Viteazu“ din Alba Iulia, în Transilvania, unde părinţii mei m-au trimis să-mi continui studiile, profesorul de limba română îmi cerea adesea să citesc texte literare româneşti, în faţa camarazilor mei români, unguri, germani şi sârbi, lăudând accentul meu. Acesta din urmă nu era altul decât acela pe care l-am moştenit din Moldova natală, ca şi copiii de ţărani din satele învecinate, colegii mei de la şcoala primară din Hârlău.Aici trebuie să explic de ce nu am reuşit la examenul de admitere în clasa a opta la Hârlău şi de ce am fost nevoit să plec la Alba Iulia. Am fost respins la examen nu pentru că am avut rezultate nesatisfăcătoare, ci datorită faptului că eram fiul unui evreu care în urmă cu 11 ani depusese acte (atunci acest lucru era permis) să plece în Israel. Tatăl meu a primit în 1948 un „negativ“, adică i s-a refuzat plecarea, dar numele lui a rămas înscris pe o listă specială, unde de altfel au fost înscrişi toţi ceilalţi evrei aflaţi în aceeaşi situaţie. Când bunul meu părinte s-a dus la şcoală, iar de acolo la organizaţia de partid unde a fost trimis, pentru a se plânge de această nedreptate (eu eram considerat un elev bun), i s-a răspuns că nu se poate admite un elev ai cărui părinţi sunt nepatrioţi, dorind să părăsească ţara. „Dacă aşa este cazul, a reacţionat tatăl meu, atunci de ce nu ne lăsaţi să plecăm?“, întrebare la care nu a primit, bineînţeles, niciun răspuns… Regretata mea mamă avea o soră la Alba Iulia şi aşa am ajuns la Liceul „Mihai Viteazu“ din cetate, unde am reuşit la examenul de admitere, fără să spun o vorbă despre ce m-a determinat să-mi continui studiile în această localitate. După un an, am putut totuşi să mă reîntorc la Hârlău, unde am fost elev până în clasa a XI-a (atunci se făceau numai unsprezece clase la liceu), iar bacalaureatul – atunci se numea diploma de maturitate – l-am luat în 1963 la Liceul „Costache Negruzzi“ din Iaşi, Şcoala Medie Mixtă din Hârlău fiind prea modestă pentru organizarea unui examen de maturitate. Datorită religiozităţii mamei mele – nu voi uita niciodată serile de vineri, când aprindea lumânări şi se ruga – şi limbii idiş pe care am învăţat-o (nu voi uita niciodată frumoasele melodii idiş pe care le cânta), mi-am însuşit cultura comunităţii mele de origine. De asemenea, îl acompaniam regulat la sinagogă pe tatăl meu, care adeseori mă trimitea la un frate care locuia la Iaşi, pentru a asista la spectacolele Teatrului Evreiesc de Stat, unde am admirat creaţiile multor scriitori idiş, printre care Şalom Alehem, Iţic Mangher şi Iacob Groper etc. Astfel am beneficiat de două comori, în casa părintească am primit o moştenire religioasă şi culturală evreiască, iar la şcoala primară şi la liceu o educaţie şi un învăţământ de excepţie din partea unor dascăli de elită, pe care nu-i voi uita niciodată. Persoana pentru care păstrez cea mai mare admiraţie şi căreia îi aduc aici un omagiu deosebit este regretata mea învăţătoare Hilda Dumitrescu, o doamnă germană originară din Bucovina, care m-a învăţat frumoasa limbă română. Ea a fost prima care mi-a deschis drumul cărţilor, studiilor, lumii ştiinţifice, aceste bunuri pe care iubiţii mei părinţi nu au putut să le aibă. În 1985, după ce am primit Medalia mileniului oraşului Montpellier pentru contribuţia adusă la cunoaşterea trecutului acestei ilustre metropole universitare, îi scriam Doamnei Dumitrescu: „Iată că în târguşorul prăfuit unde «nu s-a întîmplat nimic» după formula scriitorului Mihail Sadoveanu, se învaţă bine, iar o mare parte a cinstei ce mi se face as-tăzi vă revine Dv. şi foştilor mei dascăli“. Doamna Dumitrescu mi-a trimis scrisori de mare elevaţie spirituală, era tare bucuroasă de traiectoria mea şi a altor copii plecaţi departe. În 1986, bolnavă, îmi scria:  Sunt mândră şi fericită că tu şi Ştrulică mi-aţi fost elevi şi am reuşit să picur în sufletele voastre un strop de căldură şi lumină care nu se răceşte şi nu se stinge. M-am dedicat copiilor cu pasiune. Căldura ochilor voştri mi-a dat puterea să rezist la ceasuri grele şi datorită vouă mai trăiesc. Ştiu că munceşti mult dar sunt sigură că ai mari satisfacţii făcând bilanţul anilor în care te-ai realizat… Vă sărută pe toţi, Fosta ta învăţătoare, Hilda Dumitrescu.  Iar în altă scrisoare:  … Ne bucură faptul că acolo, departe, n-aţi uitat că v-aţi născut în ţara noastră şi că prin scrieri valoroase împodobiţi cuibul de unde aţi plecat. Nici eu nu pot să uit că Doamna Dumitrescu avea întotdeauna în buzunare bucăţele de pâine pe care le împărţea elevilor săraci care veneau cu stomacul gol la şcoală, atunci când nimeni nu vedea gestul ei, dar pe care toţi îl ştiau. La sfârşitul lui 1984, îi scriam:  Ca în fiecare an, în apropierea sărbătorilor lunii decembrie mă gândesc la cei de departe: Dv. aveţi un loc aparte, fiind prima mea profesoară, cea care mi-a îndrumat paşii şi mâna spre drumul minunat, dar anevoios al cărţii şi culturii în general. Iată de ce când mă uit uneori spre trecut, în orăşelul nostru acum înzăpezit, în curtea şcolii noastre unde zburdau elevii, revăd imaginea Dv. plină de bunătate şi de generozitate…  Pentru şcoala elementară şi liceu îmi este agreabil să amintesc mai mulţi profesori care s-au străduit să ne dea cu dragoste, fiecare cu personalitatea sa specifică, tot ce aveau mai bun atât în domeniul învăţăturii, cât şi în cel al educaţiei. Am iubit foarte mult trei materii, româna, istoria şi franceza. Iată de ce ţin să menţionez mai întâi pe profesorii de limba şi literatura română Vasile Lisman, Vasile Tătaru şi Puica Grimberg (devenită Marcus după căsătoria sa cu profesorul de matematică Avram Marcus). Am găsit rigoare şi ironie la bătrânul şi eruditul profesor Lisman, autor al unei monografii a Hârlăului, claritate şi bunătate la tânăra domnişoară Grimberg, dar profesorul Vasile Tătaru a fost acela care a marcat multe promoţii de elevi. El nu a fost numai un dascăl cu un mare talent pedagogic, reuşind să facă să progreseze chiar şi pe elevii cei mai slabi la învăţătură. El a fost de asemenea, şi dintr-un anumit punct de vedere mai ales, fermentul şi motorul unei neobişnuite activităţi artistice şi culturale atât la liceu, cât şi în oraş, organizând numeroase spectacole. Posed o fotografie cu bunul meu prieten Raul Fain, astăzi cetăţean canadian, amândoi jucând într-o piesă de teatru pe care el a regizat-o şi care a fost prezentată în sala cinematografului Lumina din Hârlău. Domnul Tătaru avea un ataşament profund pentru limba latină, pe care de altfel a predat-o mult timp, iar cursurile sale consacrate marilor poeţi şi scriitori români (Mihai Eminescu, Ion Creangă, George Coşbuc, Mihail Sadoveanu etc.) erau adesea presărate cu expresii latineşti. Carmen Viforeanu era o tânără profesoară de istorie care punea accent pe cronologie, ceea ce a avut ca rezultat învăţarea pe de rost, de către mulţi elevi, printre care mă număr, a principalelor date din istoria României şi chiar din istoria universală. Franceza a fost predată de o excelentă profesoară, Dra Elena Clos: atunci s-a deschis pentru mine, în adaos la dublul meu univers evreu şi român, o fereastră spre cultura franceză şi occidentală.Îmi amintesc cu drag şi de profesorii pe care i-am avut la celelalte materii: Ioan Cuciureanu şi Vicu Timofte la geografie, Naum Lischer şi Filip Titus la rusă, Moritz Caufman, Avram Marcus şi Vitalie Hovco la matematică, Rodica Buzilă la chimie, Margareta Viţelaru la ştiinţele naturii etc. Vreau să citez şi pe Doamna secretară Rebecuţa David, care mi-a semnat diploma de maturitate, şi pe soţul ei, Ştrul David, al cărui sfârşit a fost tragic. Am părăsit definitiv Hârlăul copilăriei şi adolescenţei mele şi ţara mea natală la vârsta de 17 ani, când, pe neaşteptate, am primit „aprobarea“, trebuind să plecăm repede spre Israel. Mulţi ani au trecut de atunci, dar nu am putut uita nici dascălii şi nici elevii şi elevele cu care am copilărit şi învăţat. Îmi aplec capul cu respect în faţa numelor de învăţători şi profesori pe care i-am menţionat şi dintre care cei mai mulţi nu mai sunt în viaţă. Ei şi colegii lor au fost aceia care prin sârguinţa lor au ridicat prestigiul acestui aşezământ educaţional, care împlineşte astăzi 55 de ani de existenţă, şi unde se făcea şi se face „carte bună“.Ce datorez şcolii şi liceului din Hârlău şi, în general, orăşelului meu natal?Totul! Aici am primit bazele intelectuale, dragostea de carte, o etică şi o morală care m-au călăuzit pretutindeni în lumea universitară şi intelectuală în Israel şi în Franţa. Acest lucru l-am subliniat deja în 1996, când am venit la Hârlău pentru a pri­mi titlul de cetăţean de onoare al oraşului, acompaniat de fiul meu Michael, astăzi directorul institutului universitar Maimonide din Montpellier şi conferenţiar la Universitatea „Babeş-Bolyai“ din Cluj-Napoca, şi fiica mea Sarah, astăzi violoncelistă solistă la Orchestra Naţională Le Capitole din Toulouse. Acest lucru l-am repetat la Cluj-Napoca în 2005, în momentul festiv al primirii titlului de doctor honoris causa acordat de Universitatea „Babeş-Bolyai“. Dacă există o relaţie între destinul unei vieţi şi locurile natale, pot afirma că angajamentul meu în domeniul istoriei a fost determinat de ambianţa Hârlăului, unde se întâlnesc amintiri istorice şi dilemele convieţuirii. Aici, unde am văzut lumina zilei, am fost marcat de ruinele palatului domnesc al lui Ştefan cel Mare, de lângă frumoasa biserică Sfântu Gheorghe, precum şi de superba sinagogă mare, datând din anul 1812. Din anii copilăriei am putut surprinde problematica relaţiilor dintre creştini şi evrei, cu o viaţă culturală şi religioasă bogată, deşi diminuată de presiunile unui regim totalitar, buna înţelegere intercomunitară, acomodarea, dar şi tensiunile şi momentele de intoleranţă, subiecte care se regăsesc în diferitele mele cărţi consacrate istoriei evreilor români şi României contemporane.Da, aici am primit totul de la foştii mei dascăli, în acel univers unic al unui Hârlău îmbălsămat de lilieci şi flori de tei, înfrumuseţat de dansurile ţăranilor duminica, dar şi de muzica sinagogală, impregnat de memoria unui popor bătrân, care a dat lumii monoteismul şi Biblia. Această întâlnire unică între cultura românească, pe de o parte, şi cea evreiască, pe de altă parte, acest microcosmos al Hârlăului de altădată, unde români, evrei, germani, lipoveni, ţigani şi alte neamuri au trăit şi convieţuit în armonie, a creat fără îndoială condiţiile pentru dezvoltarea spirituală a unei întregi generaţii, iar pentru mine esenţa elanurilor juvenile, rezumate prin trei cuvinte: muncă, voinţă, perseverenţă! În concluzie, proclam că nu am uitat lecţiile de la şcoală, nici serbările, nici excursiile. Nu am uitat Bahluiul, care îngheţa iarna şi aproape seca vara. Nu am uitat drumul ce mergea spre Zagavia şi spre pădure. Nu am uitat ghioceii, toporaşii şi viorelele pe care le culegeam pentru a le oferi învăţătoarei şi profesoarelor noastre. Nu am uitat mărţişorul, nici liliacul în floare, nici teiul din faţa casei. Nu am uitat nici jocul caprei, nici dansurile şi cântecele populare româneşti şi nici melodiile evreieşti. Nu am uitat nici toaca şi clopotele de la biserica Sf. Gheorghe, nici psalmii de la Sinagoga Mare, nici gara şi nici unicul cinematograf. Nu am uitat oamenii care au contribuit la formaţia mea intelectuală… Nu am uitat bunul cel mai de preţ, acel umanism deschis, pe care l-am primit – pentru toata viaţa – în orăşelul copilăriei mele…Iată ce datorez şcolii şi liceului din Hârlău. Iată de ce bogăţia spirituală, acest tezaur ce l-am primit aici şi care e datorat unor dascăli de elită care au ştiut să transmită dragostea pentru Celălalt, care e diferit, şi totuşi atât de apropiat, pasiunea pentru învăţătură şi lucrul bine făcut, noi, la rândul nostru, trebuie să-l transmitem mai departe… Cu ocazia aniversării a 55 de ani de existenţă, adresez Domnului director, tuturor colegilor de la Liceul „Ştefan cel Mare“ cele mai bune urări de sănătate, putere de muncă şi multe bucurii. Să avem pace şi linişte ca să vă bucuraţi de tot ce aţi înfăptuit şi aţi creat. Viitorul să fie o cale de ascensiune pentru Dv. şi copiii Dv. Ultimele cuvinte le spun în limbile latină şi ebraică, ale căror baze le-am învăţat la Hârlău şi pe care le-am aprofundat la Ierusalim: Vivat, Crescat, Floreat! Ad mea ve-esrim! Succese „până la 120 de ani!“.  

CAROL IANCU

ŞCOALA DIN HÂRLĂU

» anul XIX, 2008, nr. 8 (219)