Textul Andrei Zanca Superstiţia mea este textul. Pesemne, pentru că l-am privit mereu ca pe un mijloc către un alt scop. Ceea ce rămîne la urma urmei se înscrie într-o carte invizibilă. Fiindcă tot ce ducem cu noi în stingere, tot ce ne defineşte este în fond înscris într-un invizibil. Cărţile multora dintre cei admiraţi, dintre prietenii duşi. Ceea ce eu doar presupun, presimţind, este pentru ei acum certitudine. Şi iată cum văd eu lucrul acesta: dacă un vînt sacru s-ar năpusti prin biblioteci, printre cărţi, ar alunga multe dintre cuvinte, lăsînd poate pe undeva multe cărţi imaculate. Ca ele să se întoarcă în valea de unde poate se vor înfiripa alţi arbori, prin moartea cărora s-au ivit ele. Şi mai văd unele cuvinte, unele propoziţii fremătînd de încordare sub bătaia acestui vînt. Văd cum tremură rezistînd suflului lui. Sunt textele care, chiar dacă sunt scrise cu „naivitatea“ celor pătrunşi, rămîn. Fiindcă deseori adevărul este atît de şters, de banal şi de evident, încît este trecut cu vederea, ignorat: sunt cărţile scrise cu vîrful inimii. Şi ele vor rămîne. Sunt cărţile intuiţiei, ale dăruirii. Ce poate să fie mai superstiţios decît această secvenţă de imagine, frizînd „apocalipsa unei culturi“, care ar fi poate şi posibilitatea ei de mîntuire, într-o lume ce o ignoră nu atît în favoarea altor surogate, cît mai ales pentru faptul că – analog religiei instituţionale de azi – nu mai corespunde cerinţelor ei „reale“ şi legitime, adică lăuntrice?

ANDREI ZANCA

TEXTUL

» anul XIX, 2008, nr. 8 (219)