Trifoi cu patru foi Elisabeta Popa Pentru cineva ca mine, care vine dinspre lumea scenei, superstiţia şi superstiţioşii sunt lucruri dintre cele mai fireşti. Am învăţat, de-a lungul anilor, să respect superstiţiile colegilor şi cunoscuţilor mei „teatrali“ – fiindcă, adesea, întâmplări sau fenomene care mie mi se păreau nu doar lipsite de importanţă, ci chiar ridicole, puteau provoca adevărate catastrofe.Iată de ce, mărturisesc sincer, eu nu mai râd de superstiţioşi şi nici nu-i mai iau peste picior. Am învăţat că oamenii superstiţioşi – artiştii, mai ales – sunt teribil de sensibili şi uneori au un echilibru psihic precar şi au nevoie de suportul superstiţiei pentru a recâştiga, fie şi temporar, încrederea în ei înşişi.O colegă actriţă intra în scenă numai cu piciorul stâng, sfidând povestea cu „intră cu dreptul“, alta avea mereu în mână „talismanul“ ei, pe care nimeni n-a reuşit să-l vadă, fiindcă-l scotea în cabină, din poşetă, şi-l ţinea strâns în mână. O dată, pe când personajul ei era îmbrăţişat în scenă, partenerul ei, un hâtru, a văzut ce era (şi mi-a spus şi mie, aflată în seara aceea la spectacol): un ciorăpel mototolit de copil, desigur al unicului ei fiu, la ora aceea ditamai doctorul! „Ce crezi că strânge ea în mânuţa-i delicată? Un ciorăpel!“ Un ciorăpel, dar ce dezastru când îl uita acasă! Odată, la o vizionare cu tot ministerul şi „tot partidul“, îşi uitase ciorăpelul în altă poşetă. Ei bine, a luat un taxi, a spus că dă o fugă să-şi aducă medicamentele absolut necesare şi s-a întors, de-acasă, fireşte, cu... ciorăpelul. E drept că a jucat impecabil...Alţi actori nu rostesc pe scenă anumite cuvinte („Dracu’“, de pildă), înlocuindu-le cu altele. Regretatul actor Ion Mâinea (plecat foarte de curând dintre noi) a păţit ceva ce i-a dat multă vreme de gândit: juca în spectacolul – remarcabili atât spectacolul, cât şi el! – Amadeus al lui Ducu Darie. A fost un Salieri greu de uitat. Pentru cine nu-şi mai aduce aminte piesa, voi aminti că mediocrul compozitor, rivalul lui Mozart, „se prinde“ în faţa lui Dumnezeu să se abţină de la tot ce i-ar putea înveseli şi îndulci viaţa, în schimbul unui talent cel puţin egal cu al „obraznicului, impertinentului puşti Wolfi“. Dar cum, se pare, Dumnezeu nu l-a ascultat, Salieri proferează, privind spre înaltul cerului, un fel de blestem, oricum, o ocară la adresa Creatorului. Ion Mâinea, mai convingător decât credea el însuşi, şi-a rostit replicile cu o obidă care, cine ştie, ascundea ceva şi din propria amărăciune... Ei bine, după premieră (succesul a fost imens), actorul alunecă pe asfaltul din apropierea casei şi-şi rupe piciorul. Despre alcool nici nu putea fi vorba, nimeni nu cred să-l fi văzut beat vreodată! Atunci? El susţinea că Dumnezeu l-a pedepsit, iar noi îl consolam spunându-i că prea s-a confundat cu personajul... O vreme n-a putut juca, apoi a reluat spectacolul şi a făcut o serie de spectacole, toate primite admirabil de publicul din Oradea şi din alte oraşe. Ion n-a mai păţit nimic. Se prea poate să fi făcut el însuşi un pact, o înţelegere cu bunul Dumnezeu să-l ierte şi să-i permită să ducă la bun sfârşit acest rol complex şi foarte frumos, care i-a ieşit foarte bine şi pe care-l iubea nespus.Cei apropiaţi meşterului Vlad Mugur ştiu foarte bine ce tragedii se năşteau din apariţia unor obiecte sau a unor persoane non grata – în momentele decisive ale unei repetiţii sau înaintea unei premiere.În ce mă priveşte, pe când eram şcolăriţă în orăşelul Lipova, ştiu că nu intram în şcoală înainte de a păşi în biserica catolică (clădirea vecină), unde era utrenia; spuneam Tatăl nostru, ne stropeam (cu sora mea mai mare) cărţile cu apă sfinţită şi plecam liniştite. Să fi fost şi asta cauza că eram mereu premiantele clasei? Cine ştie? Verile mergeam în vacanţe la bunica, în comuna Ghioroc, spre Arad. Mergeam cu acel tramvai electric verde, nemţesc, unic în ţară. Bunica noastră Rozália era cea mai bună bunică din lume: văduvă de război de la 28 de ani, îşi crescuse singură cele două fete, rămase de mici fără tată. Bărbatul ei, George, murise în Italia, pe front. Ne arăta două fotografii îngălbenite şi ne vorbea cu glas domol, ştergându-şi din când în când o lacrimă din colţul ochilor, despre cel mai bun bărbat „din lumea asta“, pe care, de altfel, nu l-a putut înlocui niciodată cu altul... Era un bărbat de statură mijlocie, cu ochi căprui foarte vii... De o bunătate rară, cumva resemnată, credincioasă, răbdătoare, buna ne spunea tot felul de poveşti legate de „boboteli“, cum zicea ea, de farmece, şi văzând că ne mirăm, spunea: „Eu vă spun ce-am auzât, da’ poate n-o fi fost chiar aşa“. Se îndoia şi ea... Nu bârfea, nu vorbea de rău pe nimeni, nu se certa cu nimeni. Avea umor. Odată, când a întrebat-o un „domn de la oraş“ ce pensie are, ea a zis că are „ténzia mai mare ca pénzia“ (ténzia – tensiunea – era 180, iar pensia 120!).Singura superstiţie care ne-a rămas până în ziua de azi – dar parcă nici nu e superstiţie, mai degrabă e un obicei, mă rog! – e descântecul de deochi! Ea zicea că „ţâpă cărbuni“. Ce făcea? Dacă veneam din sat, de la biserică sau de pe la neamuri şi ne plângeam că ne doare capul, ea nu se speria, ci lua un pocal, punea în el trei linguri de apă (linguri de lemn, din cele adânci), dintr-o căldare cu apă „ne’ncepută“, apoi arunca, pe rând, trei cărbuni aprinşi, descântând. Noi auzeam doar: „Dacă e pocită [deocheată] de bărbat... dacă de femeie, dacă de copil...“ Spunea o rugăciune, făcea cruce cu cuţitul (cu el punea cărbunii) – ne dădea să bem de trei ori, apoi arunca apa în grădină, pe pământ curat, întorcea pocalul cu gura în jos şi gata leacul! Ne arăta înainte: „Vezi, te-o pocit femeia aia sprâncenată, că tare s-o mai uitat la tine, fată!“. Ştia, fiindcă urmărea care cărbune se duce la fund! Ciudat, doi pluteau, unul se ducea în fundul cănii! Oricum, nouă ne trecea îndată orice durere. Magie? Autosugestie? Homeopatie?Cert e că şi azi, fiind, la rândul meu, bunică, de câte ori văd că nepoţeii mei dau semne de „rău“ când ne întoarcem din locuri cu lume multă,  le „ţâp“ şi eu cărbuni. Cum n-am cărbuni, am reţinut de la fata bunicii, mama mea, că poţi arde beţe de chibrit care cad sfârâind în pahar. Şi cum buna nu ne-a spus şi descântecul, era secretul ei, ne-a zis odată: „Spuneţi şi voi o rugăciune“. Ei bine, funcţionează! Dacă nu mă credeţi, încercaţi!Eu cred că, atunci când o persoană sprâncenată te priveşte, duce cu ea, de la tine, o parte din energia ta, pe care, cu grijă, ţi-o aduci înapoi... Deh!Mai cred în trifoiul cu patru foi. În orice livadă m-aş afla, când văd trifoi, caut firul cu patru foi. Îl găsesc aproape întotdeauna şi, cel puţin în ziua aceea, îmi poartă noroc! Odată am lipit cu scotch un trifoi norocos deasupra patului copiilor mei, pe perete. Fina noastră, micuţă, Dina, s-a dus acasă şi şi-a desenat un trifoi cu patru foi deasupra patului, cu o carioca verde... Ce-i drept, e o fată norocoasă... chiar şi aşa... Păstrez în agenda mea un fir special, cules din cimitirul de la Sighet, acolo unde comuniştii ticăloşi au aruncat, în gropi nici azi ştiute, trupurile unor înalţi prelaţi sau intelectuali români... Trifoiul era la poala troiţei şi parcă voia să-mi spună: „Hai, norocoaso, tu ai apucat să vezi cum dispare criminalul regim comunist...“ E un noroc, trebuie să recunosc...Acum sunt la Lyon, pentru o vreme... În curtea-grădină a blocului unde locuim cu copiii noştri, sunt multe flori, pomişori, tufişuri verzi, iarbă, trifoi. Nici de frică n-am găsit unul cu patru foi... Ori poate doar românilor nu li se-arată.... Oricum, mai caut... Mai ştii de unde răsare norocul?

ELISABETA POPA

TRIFOI CU PATRU FOI

» anul XIX, 2008, nr. 8 (219)