SubsoluriOvidiu Pecican  Ca orice european care se respectă, am şi eu superstiţii destule. Dacă le-aş pierde, aş socoti, probabil, că identitatea mea de locuitor al Vechii Lumi dinainte de Columb – al acelei Europe care, prin mişcări misterioase de natură demografică şi culturală, leagă neoliticul nostru şi bronzul şi vârstele fierului de moşteniri uitate şi ademenitoare care vin dinspre Summer şi Akkad şi Uruk şi Theba – şi de moştenitor al unei tradiţii mai vechi decât memoria noastră încărcată de palimpseste genetice şi arhetipale a suferit pierderi însemnate. Ei bine, nu vreau să pierd acele lucruri la care, până astăzi, nici nu m-am prea gândit, refugiindu-mă printre stereotipurile zilei. Locuitor al modernităţii (şi încă târzii!), socoteam, la repezeală, că superstiţiile ţin de un model explicativ precar, demn de oamenii naivi şi fără instrucţie, de vârstele infantile perpetuate subiacent până la senectute prin fidelităţi faţă de mamele şi bunicile noastre... Le atribuiam spiritelor nedevelopate la nivelul ideii, lumii ticurilor neinterogabile, mecanismelor paralogice şi pseudointerpretative la adresa realităţii. Aveam o blândă condescendenţă faţă de practicanţii acestor scurtături comportamentale şi de gândire, acceptându-le obiceiurile sau idiosincraziile (mimate, asimilate sau pur şi simplu perpetuate) ca pe o colecţie – cu componente variabile – de reacţii de-a gata, prescrise, probate de generaţii. Aceleaşi însă, când venea vorba despre mine însumi, le preţuiam ca pe mărturiile unei memorii de familie, aproape nişte ritualuri de celebrare a amintirii celor dragi din copilărie, de la care le deprinsesem. Acum însă, că veni vorba, constat că, de fapt, superstiţiile sunt – sau pot fi – vehiculul unor obiceiuri magice, reminiscenţe de spiritualitate arhaică ori deghizări mai apropiate de timpurile noastre ale acestora, vorbind – pentru cine vrea să asculte şi să încerce să înţeleagă – despre configuraţii apuse în orizonturi istorice care rămân să fie, eventual, determinate. Îmi dau seama că ideea asta mi-ar fi venit mult mai greu, poate niciodată, dacă nu citeam cu interes, încă acum aproape trei decenii, în şpalturi obţinute cu greu de la un meşter tipograf, Istoria ideilor şi credinţelor religioase a lui Mir­cea Eliade. Cred că tentativa mea interpretativă datorează mult celui care înţelegea să alăture, în cuprinsul aceluiaşi ancadrament teoretico-metodologic, marile religii constituite sistemic ale lumii şi miriadele de constelaţii disparate, modeste, reflectând, fiecare în felul său, sacrul sau relaţia cu el a unor grupuri umane. Din Oceania până în Carpaţi, Eliade vedea – şi avea instrumentele să o facă – uluitoare deschideri către universuri religioase, coerente sau nu, dar mereu capabile să îmbogăţească peisajul diversităţii umane cu nuanţe palpitante, neaşteptate, complexe.Există, desigur, şi superstiţii confecţionate acasă, ad usum delphini. Cunosc un prozator excelent ale cărui titluri poartă, toate, numai titluri din opt litere. Exerciţiul lui numerologic se bazează pe un reflex cabalistic simpatic şi nu l-aş expedia ca pe o simplă excentricitate fiindcă, iată, i se pot descoperi substraturi mai profunde la ţărmul cărora ancorează, fie şi numai din instinct. Religiile dominante s-au străduit secole de-a rândul să eradicheze moştenirile acestea neconvenabile. Spre satisfacţia istoricului care sunt, bisericile din zona noastră nu au fost niciodată suficient de persuasive, de coerente şi, până la urmă, de puternice pentru a reuşi aşa ceva. Urmarea este că avem încă destul material în arhivele şi în culegerile de folclor, ca şi pe teren, pentru a putea recupera ceva din bogăţia unor suprapuneri şi intersectări de vârste culturale şi spirituale la noi acasă, care ne face interesanţi şi pentru oamenii altor arealuri, sărăcite ba de asiduităţile recurente ale catolicismului, ba de austeritatea radicală a protestantismului. Urmarea pe dos este că poţi găsi în interiorul ortodoxiei destui preoţi ce practică felurite manţii, recomandă practici şi terapii fără fundamentare biblică şi întemeiază, pragmatic, fără teoretizări periculoase, destule versiuni de credinţă şi ritual cu componente New Age.Nu-mi place să mă întorc din drum, iar dacă o fac, mă învârt de trei ori în jurul propriului ax. Nu mai ştiu cum am ajuns la deprinderea asta profilactică idioată, dar îi pot inventa acum, pe loc, o justificare. Modul meu de a fi – sunt capricorn – presupune avansul cu eforturi constant distribuite, fără viteză, dar cu un considerabil efort. A mă întoarce din drum contravine cu modul meu de a gândi şi a acţiona. Pot face opriri, „halte“, pot încetini ritmul, dar nu confund nici din greşeală direcţia înspre care mă îndrept. A refuza întoarcerile din drum îmi apare deci ca fiind ceva contrar felului meu de a fi. Cât despre cele trei rotiri, ele reproduc figura geometrică a cercului, pe care Sfântul Augustin o socotea perfectă şi care, evident, „taie“ linia nefastă a întoarcerii, anulând-o. Mai e şi un traseu de ouroboros, un mod de a te ajunge din urmă într-un mod dinamic, refăcând situaţia existenţială în mod simbolic. (Nu?) În fine... Ar mai fi şi altele, dar una, acum, ajunge. Observ că, vorbind despre superstiţiile mele – subiect de aparenţă ultrafrivolă –, mă înfund tot mai tare în subsolurile proprii. Şi nu am de gând să le frecventez sub reflectoarele eventualilor cititori.

OVIDIU PECICAN

SUBSOLURI

» anul XIX, 2008, nr. 8 (219)