Jocul cu mine însămiAna Mureşanu  Mi se pare cel puţin suspect cel care afirmă că nu are niciun fel de superstiţii. Se pare că există într-adevăr asemenea persoane rare, e cât se poate de posibil. Nu îmi doresc cu tot dinadinsul să le întâlnesc. Experienţele puternice, estetice, religioase sau erotice, se hrănesc din afara preceptelor raţionale, de dincolo de ceea ce e dobândit prin lunga şi anevoioasa, aici devenită inutilă, experienţă socială şi educaţie – ele se substituie în imperative, îşi caută sprijin şi se supun semnalelor vehiculatoare de mistere, ce înaintează parcă anume spre tine din părţile toate deodată, iar miracolul care prinde corp devine împlinirea, adeverirea semnelor, a intuiţiei. Când m-am îndrăgostit ultima dată în viaţă, definitiv şi cu sentimentul neantizării iminente, am urmat semnele cu supunere oarbă, un act de ascultare suprem, deşi avertismentul asupra consecinţelor era mai mult decât transparent. Dar ce intensă bucurie...Nu am niciun fel de superstiţii legate de pisici negre, de o sutană neagră ivită în cale, de faptul că m-am întors din drum după ce am plecat de acasă şi am închis uşa în urma mea, de zbaterea pleoapei stângi, de cifra 13 (deşi Grigore, soţul meu, s-a stins într-un 13 februarie, Nichita într-un 13 decembrie, iar Georgică Apostu într-un 13 octombrie...). Chiar nu le am!Superstiţiile mele se leagă de lumea ireală a mirosurilor, de culorile care îmi populează visele, de forma efemeră a norilor, mai ales în după-amiezile târzii, când trupul e deja ostenit şi se sprijină de cer, de zăpadă sau ploaie (elementul amniotic de care, se pare, nu mă pot desprinde nicicum, în preajma unei ape mă fluidizez, plutesc, mă fascinează mai cu seamă suprafeţele plane, calme, ca în instalaţiile moderne japoneze, dreptunghiuri imobile de apă ce par fără fund, mărginite de marmoră neagră, vocea vizitatorului – în şoaptă! – iscând un tremur abia sesizabil pe oglinda nemişcată), de muzica pe care o ascult, când deschid în maşină radioul, la drum lung (dacă „prind“, să zicem, aria Ein Mädchen oder Weibchen interpretată de José Cura, din mirifica operă mozartiană Die Zauberflöte, sau inegalabilul cvartet în la major al lui Schubert Der Tod und das Mädchen, semnele sunt benefice, mă aşez mai profund în scaun şi simt că va fi pace în mine şi în jurul meu şi drumul va fi suportabil), de orele insomniace care mă devastează şi mă împlinesc, de pagina unde cartea se deschide la întâmplare, când întind spre aceasta mâna, ca spre un refugiu vital, de sonul primei silabe în dimineaţă, rostită de vocea ta şi numai a ta, de tatăl meu (jumătatea mea ideală), mort atât de tânăr, care îmi însoţeşte adesea partea obscură a existenţei, pentru că mi-e dor de el din clipa în care mi-am dat seama că nu îl voi mai vedea, nu-l voi mai atinge şi nu-mi va mai vorbi niciodată, dar care mi-a trimis şi îmi trimite necontentit semne, pe care le ascult sau nu le ascult.Revelaţia vine oricum, pozitivă sau altminteri, o conştientizez şi fac bilanţuri, moralizându-mă despuiată de orice orgoliu.Superstiţiile mele (nici nu sunt sigură că sunt demne de acest nume) sunt semnul plus, precum şi surplusul, sarea, condimentul... existenţei mele. Am nevoie de ele, sunt jocul meu cu mine însumi, le stimulez, le conjur să nu mă părăsească, le supun uneori unei sau altei probe, ei bine, adesea le aud şoptind aievea, mă aflu în zona dintre logică şi eroare, între da şi nu, cu simţurile înfrânte, ceea ce urmează, miracolul sau absenţa sa, rămâne în seama graţiei divine.

ANA MUREŞANU

JOCUL CU MINE ÎNSĂMI

» anul XIX, 2008, nr. 8 (219)