De ce nu am superstiţii Cătălin Ghiţă Primind unica şi ghiduşa întrebare din partea Martei Petreu, legată de prezenţa superstiţiilor în viaţa mea şi de importanţa deţinută de acestea, am avut, iniţial, o reacţie de jenă: ca şi în cazul unei anchete mai vechi, referitoare la politică, m-am temut că nu voi avea ce să răspund. Reflectând însă mai bine asupra problemei în sine (desigur, sub presiunea ameninţătoare a deadline-ului), am realizat un lucru neliniştitor: singura mea superstiţie este că, de fapt, nu am superstiţii.I-am privit întotdeauna cu suspiciune (şi, de ce să nu fiu sincer până la capăt, chiar cu milă) pe oamenii care se feresc să treacă pe sub o scară, care nu pleacă la drum în ziua de 13, care-şi fac griji dacă se varsă, accidental, sarea, care nu pun niciodată cuţitul cu lama în sus, care îşi fac, disperat, cruci atunci când trec prin faţa sau prin spatele unei biserici. De când eram adolescent, mi se părea absurd ca o instanţă transcendentă (fie ea Dumnezeu sau Buddha) să urmărească, avid, micile erori comportamentale, măruntele derapaje actanţiale ale unei persoane şi să le taxeze a posteriori, integrându-le într-un sistem axiologic. Neatribuind, aşadar, divinităţii un comportament de voyeur, găseam că toate gesturile („faste“ sau „nefaste“) trebuie să se topească în magma informă şi sortită uitării a vieţii cotidiene individuale. Şi, spre disperarea faliei iraţionale din mine, care de-abia aşteaptă să colonizeze noi teritorii, la fel cred şi acum.În final, trebuie să vă cer iertare atât pentru lipsa de spectaculozitate a răspunsului meu (avertizam însă, într-un alt context, că anticlimaxurile sunt specialitatea mea), cât şi pentru involuntarul ecou nietzschean din titlu (cf. Ecce Homo). Însă aceia dintre dumneavoastră care sunt posedaţi de legiuni de superstiţii nu ar trebui să ia prea în serios rândurile scrise de mine: este foarte posibil ca vidul meu de superstiţii să provină dintr-o simplă carenţă de imaginaţie.

CĂTĂLIN GHIŢĂ

DE CE NU AM SUPERSTIŢII

» anul XIX, 2008, nr. 8 (219)