13Ştefan Borbély  Superstiţia presupune, cred, o temporalitate secvenţială aparte, bazată pe logica discontinuităţii calitative. Ieşi pe stradă bine dispus şi stenic, conştient de lucrurile pe care le ai de rezolvat (pentru care te pregătiseşi din vreme): îţi trece prin faţă o pisică foarte neagră şi te retragi speriat, pe cale de a renunţa la programul bine planificat al întregii zile; clipa a distrus durata, hazardul a subminat ordinea, bulversând-o cu o nesiguranţă pe care nu o avusese înainte. Ca reflex general, de conservare, oamenii caută durata, ordinea bine rostuită, certitudinea planurilor bine gândite şi premeditate, motiv pentru care sunt de părere că superstiţia nu e trăită ca atare – adică transformată în fior existenţial – decât de firile cu propensiuni artistice, indiferent de modul particular în care s-ar manifesta ele. Voinţa puternică nu e compatibilă cu superstiţia; apatia contemplativă, dimpotrivă: da. Superstiţia ţine de metafizica minoră, de esenţă artistică a existenţei, motiv pentru care a trăi mici sau mari superstiţii echivalează cu voluptatea de a te abandona vieţii, lăsând-o să-ţi aleagă ea momentele de intensitate estetică majoră, să te selecteze. Superstiţia nu ţi-o alegi tu însuţi, ci eşti ales de ea: acesta e, de altfel, şi motivul pentru care multor oameni ea le repugnă, ca un soi de micromagie fatidică, descumpănitoare. Expresia cea mai clară a artisticităţii este dată de faptul că toate epocile de cultură crepusculare, alexandrine au fost superstiţioase; romanii, în epoca imperială târzie, s-au întrecut în folosirea de amulete, ceea ce indică şi faptul că superstiţia are drept adjuvant un gadget, sau mai multe, care s-o orneze. Laba de iepure sau de nevăstuică, banala potcoavă sau imitaţia de mămăruţă ţinută-n portmoneu fac parte din seria acestor adjuvante cu caracter apotropaic: dar tot aici intră şi trifoiul cu patru frunze, „lucrul vechi“ purtat la nunţi de către mirese sau cuiul de pantof ascuns în buzunar de către un cunoscut campion olimpic. Epoca hippy s-a întrecut pe sine în folosirea de amulete; Renaşterea ocultă sau alchimia le-au folosit şi ele. Toate, fără excepţie, au fost epoci superstiţioase, fiindcă implicau o anumită artisticitate ezoterică; nu întâmplător, duşmanul cultural cel mai redutabil al superstiţiilor nu a fost raţiunea, ci creştinismul, care continuă să condamne „semnele şi practicile păgâne“ din perspectiva continuităţii existenţiale pe care o presupunea credinţa. Personal, am intrat în graţiile superstiţiilor benefice încă din fragedă pruncie. Numele meu – indiferent cum este el scris, în ungureşte sau în româneşte – are 13 litere. M-am născut pe strada Oltului, la nr. 13, de unde părinţii mei s-au mutat – după o foarte scurtă perioadă de interimat – în strada Eminescu, bl. 1, sc. 2, ap. 10: însumând, cele trei cifre dau 13. Mistica lui 13 trebuie înţeleasă flexibil, şi prin reflectarea sa în oglindă: am venit pe lume în data de 31, cnp-ul meu se termină ascensional, cu cifrele 6 şi 7 (însumate, dau tot 13), numărul meu de buletin şi celelalte acte conţin, invariabil, combinaţia. Când Blanca, fiica mea, s-a născut, „certificatul născutului viu“ purta numărul 706; am fost al 13-lea pe lista de admitere în clasa a IX-a (se dădea un examen la sânge pe atunci, mamele de la ţară veneau condescendente la mine, spunând că nu am cum să intru cu un asemenea număr de ordine), paşaportul meu conţinea, la prima emisie, combinaţia fericită. Cel mai simpatic lucru mi s-a întâmplat la admiterea în facultate: necunoscători în ale Clujului, părinţii mei găsiseră cu totul întâmplător nişte rude prin alianţă, care m-au adăpostit pe timpul examenului într-o cameră frumoasă de pe strada Făgăraşului, nr. 13; în sala unde am dat examen, am fost trimis pe locul nr. 13, ceea ce nu mai avea cum să mă surprindă. Bizar a fost ceea ce mi s-a întâmplat în faza finalizării lucrării de doctorat: după calculele mele, trebuia să termin teza în 11 septembrie, dar mi s-a stricat subit imprimanta (care funcţionase impecabil până atunci) şi am isprăvit-o în data de 13 (ziua de naştere, de altfel, a lui Augustin Pop, foarte bun prieten). M-am tot jucat, ani de-a rândul, cu destinul, încercând să combin semnul Scorpionului – în zodia căruia m-am născut – cu cifra 13. Am reuşit de câteva ori, dar nu vă spun acum unde şi când, documentele fiind publice şi accesibile tuturor; esenţa e că Laura Poantă, care mi-a lucrat coperta la Grădina magistrului Thomas (volum de debut publicat la 13 ani de la prima sa versiune editorială, interzisă), a conspirat puţin spre voluptuoasa mea surpriză, strecurând un mic indiciu în textura grafică a desenului. Alte mici „chei“ sunt diseminate pe ici, pe colo, aşteptând exegeza să le descopere. Mi-am numărat volumele de până acum, nu din vanitate, ci din dorinţa de a nu scăpa un moment important, fiindcă mi-am zis că al 13-lea va purta neapărat titlul 13 eseuri pe teme bizare, deşi Mircea Petean, bunul meu editor, m-a avertizat că s-ar putea să nu aibă „relevanţă comercială“. După ce a pus scarabeul pe coperta lui Oleg Garaz – i-am replicat –, s-ar putea ca lumea să nu mai fie totuşi atât de sensibilă......Deşi, din proprie experienţă, ştiu că este. În Statele Unite, blocul în care locuiam nu avea etajul 13: locatarii se cazaseră la etajul 12 bis. Povestea cu Apollo 13 vă e, desigur, cunoscută: dacă s-ar fi sărit peste acest număr, probabil că excursia n-ar fi fost atât de aventuroasă. Dar am şi poveşti autohtone, din imediata mea proximitate: mărturisisem, în prefaţa la Visul lupului de stepă, preferinţa mea pentru lucruri şi teme bizare, pe care o reiterasem inocent într-o convorbire anodină, purtată cu câţiva părinţi la şcoala unde învaţă fiica mea. La câteva zile, mi s-a spus că unul dintre interlocutori – medic foarte cunoscut, de altfel, şi foarte grijuliu cu sănătatea psihică a progeniturii sale – a întreprins o mică anchetă socială, să vadă ce influenţe „bizare“ pot avea asupra fiicei sale, cu care Blanca este prietenă. Nu ştiu la ce concluzii concrete a ajuns, fiindcă a rămas suspendat într-o amabilitate circumspectă. Pe care – n-am cum să-mi reprim această supoziţie – aţi putea-o încerca şi Dumneavoastră frisonant la citirea textului de faţă. Am ezitat, de aceea, la fixarea titlului, care ar putea fi de rău augur. În cele din urmă, mi-am zis să las 13 (deşi ocazia de a-l tehnoredacta pe pagina 13 nu mi-a ieşit, din motive independente de voinţa mea): cifra funcţionează preventiv şi selectiv, rămâne la latitudinea Dvs. dacă citiţi sau nu textul. Oricum, 13 mulţumiri dac-o faceţi...

ŞTEFAN BORBÉLY

13

» anul XIX, 2008, nr. 8 (219)