În toate zilele (fragment)

 Terézia Mora

      Terézia Mora (n. în 1971 la Sopron) trăieşte la Berlin din 1990. Premiul Open Mike, Premiul Ingeborg Bachmann şi Premiul Adalbert-von-Chamisso. Romanul În toate zilele – apărut în 2004 şi construit ca un labirint, o proză de o rară expresivitate a limbii şi o mare bogăţie de imagini – aduce în prim-plan o lume ciudată, neurastenizată, violentă, vitală, expresie a sfârşitului de secol 20 european. Abel Nema, personajul principal, azilant dintr-o ţară estică, deşi plin de calităţi, ratează, negăsind calea spre semeni. Un roman al marelui oraş, fascinant şi complex, unul dintre cele mai interesante apărute în spaţiul limbii germane în ultimii ani.      

 

     ...Dinţii mei clănţăne. Zac împrăştiaţi peste tot, pietre micuţe, galbene cu puncte negre, şi clănţăne. Femei slabe şi bătrâne aruncă cu ei cum ar arunca zaruri. Asta aici e mama mea. N-am văzut-o de mult. Ai îmbătrânit. Şi tu.     Capul ei e rotund, poartă părul tapat, cum era moda când era tânără. S-a lăsat păcălită de şiretul maghiar, mersul lui semeţ a fost ceea ce m-a sedus şi vocea. Şi-o putea preface ca nimeni altul, ca vocea unei fetiţe mici, el îi putea spune prin uşa închisă omului de la centrala de gaze, părinţii mei nu mă lasă să deschid necunoscuţilor. Nu că n-am fi putut plăti factura, dar ce-am mai râs, înţelegi, aşa era în toate, şi timpul era potrivit pentru asta, dar pe urmă, să te ţii.Celelalte două se numesc Oma şi Vesna. Amândouă au aceeaşi vârstă, poartă aceleaşi rochii albe, peste acestea, aceleaşi coafuri albe din timpul rococoului. Piepteni de plastic galbeni le păstrează forma. Ele şed într-un culoar alb, la o masă albă, două aruncă zarurile, una tricotează. Lâna e gălbuie. Asta va fi o fustiţă pentru tine.Ele îşi încălzesc sufletele cu ţesături asemănătoare. De înţeles, la frigul arctic de aici. Mulţumesc mult, spun eu. Dar e prea mică pentru mine. N-are niciun lat de palmă. Nu-ţi face griji, Micuţul meu.Ele râd: Nu-ţi face griji.Lâna cu care tricotează mama e murdară. Baligi negre, murdare sunt lipite în ea. De parcă ar fi pescuit-o din râu. Acolo curge tot ce nu-ţi trece prin cap, rămâne agăţat printre pietre sub pod şi pute. Nu vreau să fiu îmbrăcat în gunoaie. În cele din urmă, bineînţeles, nu am de ales. Să fiu un copil ascultător. O cămaşă de urzici purtată întreaga seară de Crăciun. Sub ea   

2) Cresc bube. Să zaci culcat noaptea într-un pat de ghimpi. Nu te mai scărpina atâta, şi încă la masă, e scârbos.Tot ce aud sunt doar reproşuri! Ţie, dragul meu, se pare că nu îţi e clară situaţia. Putem fi fericiţi că nu se dărâmă clădirea. Peste noi urşii intră şi ies. Despre vânt, ce să mai vorbim. Găurile din pereţi le astupăm cu cutii de conserve de ulei, primite de la ajutorul umanitar. Mai târziu, când se golesc, creştem în ele tomate şi strângem apa, care curge numai între şapte şi nouă dimineaţa. Aşa stau lucrurile. Trăim aici ca în lagăr.Asta vine de la faptul că e într-adevăr unul. Pentru văduve ca noi. Nu reproşez nimănui nimic. Sunt în viaţă, la vârsta mea e destul.Te poţi bucura şi de lucruri mărunte.Aşa e. Ne bucurăm de lucrurile mărunte.Uneori ne aşezăm cu faţa spre mare.Aici nu există mare, spun eu.Ele tac. Mama tricotează. Celelalte două scutură paharul cu zaruri.Nu-mi prea plac aceste femei. Să sperăm că nu îşi dau seama. Vor muri în curând. Să sperăm că vor muri în curând. Eşti întotdeauna vinovat, chiar dacă nu eşti întotdeauna vinovat.Ele râd iertătoare, deşi ceva cam ţeapăn. Asta este pentru că trebuie să se prefacă a nu fi auzit aceste gânduri. Dar le-au auzit. Ele ştiu totul. Poţi fi încă pe-atâta de cuminte. Îţi răstoarnă dinţii pe masă.În loc să le pupi de trei ori pe zi mâna acelora care au făcut atât de mult pentru tine. Acum se vede iar că nu e în regulă. Copiii nu sunt nevinovaţi.Nu sunt copil.Nu, un bărbat chiar destul de mare.Asta este şi rămâne pentru o mamă de neimaginat. Acest corp, devenit astfel. Douăzeci şi patru de ore am fost în durerile facerii. Sau au fost cinci zile? Am murit la sfârşit de epuizare? Nu-mi amintesc. E atât de mult de atunci. Şi fiul meu e deja un om bătrân.Am treizeci şi trei de ani.La asta nimeni nu spune ceva. Nici da, nici nu. Poate că e aşa, am îmbătrânit, fără să îmi dau seama. O oglindă ar fi bună acum, chiar de-ar fi doar un ciob. Dar nimic: e foarte posibil că otrava m-a îmbătrânit. Să însemne asta că am acum dreptul să rămân aici? Asta să fie, ceea ce trebuie să recunosc? Alo?! Pot acum rămâne aici?   

3) Ca să fiu cinstit, nici nu vreau asta. Nu se ştie în niciun caz ce se află afară. Sticla e mată. Zac ruine negre afară, sau dimpotrivă: strălucesc în soare monumente de majolică? Ce vrea să însemne liniştea asta? Că omul a părăsit pământul sau că, dimpotrivă, s-a dezvoltat într-atât, încât viaţa sa în oraşe atât de tăcută ca o şoaptă. Poate afară cineva otrăveşte fumul, sau atomul fără miros, sau poate miroase cum nu a mirosit de foarte lungă vreme, sau niciodată: a eter pur. Poate afară se află şi marele ocean, cum spun toţi, la marginea căruia, pe un nesfârşit şir de bănci, şedem noi, oameni bătrâni, cu obrazul îndreptat către soare, către foşnet. Poate acolo e veşnicia, doar aici înăuntru timpul trece încă, după vechiul mers de roată dinţată. Dar poate acolo este doar Chiarnimicul. Înainte de a nu putea fi sigur, e un risc mult prea mare. Pe care probabil într-o bună zi mi-l voi asuma totuşi. Voi deschide fereastra şi, după o infinit de scurtă privire, pe care am aruncat-o Nimicului, voi deveni însumi parte din acesta. Cineva va închide cu atenţie fereastra în urma mea. Fixând-o cu o coadă de mătură.Mă plasez neobservat în apropierea ferestrei, pentru a examina situaţia. Nu e nicio surpriză că nu există mânere. Nu e chiar atât de simplu să deschizi fereastra înspre nimic. Sau înspre ceva. Tocmai că nu se ştie. Ferestrele spre în afară sunt fără lipsuri şi bine închise, în schimb uşile interioare atârnă strâmb în balamale. Aici puteţi vedea dezolarea lumii a doua. În loc de străduinţa de a repara ce e stricat, se strică şi mai mult ceea ce e stricat. Pute până la cer. De parcă aerul ar fi plin de spori otrăvitori. Îmi e frică să respir.Bătrânele adulmecă satisfăcute aerul: curând e masa de prânz. Sărim peste masa de prânz datorită siluetei. Sau pentru că nu există. Ei da, nu există masa de prânz. Dar micul dejun, întotdeauna. Iar seara mâncăm biscuiţi şi bem ceai. Ceai dulce de lămâie, mici viermişori în pahare, pivniţa e plină de ei. Dinţilor, din fericire, nu le mai face rău. Mai rele sunt după-amiezele. Între patru şi zece îmi este cel mai foame. Adorm zâmbind, pentru că ştiu, mâine dimineaţă va fi mică de tot. Dimineaţa moartea e un sugaci.Toate bune şi frumoase, spune bunica, dar întrebarea este: Ce facem cu el? Acum, dacă tot e aici? Vine neanunţat, chiar politicos nu-i asta.În schimb îl vedem iar după lungă vreme, asta compensează.Totuşi. Ar fi bine de ştiut cât are de gând să rămână. Nu ştiu dacă ne putem permite asta. Aşa un bărbat, nu e o glumă. Eu în locul lui aş vedea cum mi-aş putea despovăra familia. Poate în ruinele cantinei de lângă oficiul telefonic se mai găseşte ceva de mâncare. Merele coapte din cenuşă sunt o delicatesă.   4) Nu că n-aş face asta cu plăcere, dar pur şi simplu nu ştiu cum se iese şi unde este oficiul telefonic, şi unde este cantina, aşa că mă fac că n-am auzit.Nu ni-l putem permite, spune bunica. Aşa un bărbat mare. Ne-am descurcat bine până acum fără bărbaţi. Ca între surori. E mai bine să n-ai aici bărbaţi.Dar dacă îl respingem, asta ar putea însemna moartea lui. (Buna, bătrâna Vesna.)Acum tăcem cu toţii puţin. Încerc să mă fac mic, cât de mic merge. Şed cu spatele îndoit pe un mic scaun de lemn. Lemn tare, oase tari. Pe durata timpului de vizită, să fii un om drăguţ, solid, care respectă seniorii şi lasă să se recunoască neostentativ înclinaţia faţă de propria soţie, fără a fi totuşi univoc sau ambiguu, nici faţă de sus-amintiţii, dar în special nici faţă de copiii vitregi prepubertari. Faptul trebuie să lase impresia perfectei integrări. Valorile noastre nu au fost acceptate doar superficial, ci au intrat în carne şi în sânge. Din fericire nu-i preocupă pe cititorii gândurilor. În general, el nu a fost testat.Pentru nou-veniţi trebuie editat un registru exhaustiv. Fără asta nu merge. Bolile specifice sunt: impotenţa, deshidratarea, depresia, disfuncţii ale stomacului şi inimii. Dacă pe drum ai făcut cancer, îl ai. Vindecarea e aşa o poveste. Dar pentru un consult nu e niciodată prea târziu. Se pune întrebarea, cine s-o facă iar? În cele din urmă rămâne, ca întotdeauna, atârnat de noi. Şi cum ar putea fi altfel, nu existăm aici decât noi.El e fiul tău.Dacă îmi imaginez mirosul de lapte al pântecului său de deasupra graniţei părului pubian, mirosul dintre omoplaţi, mirosul cefei sale, mirosul sfârcului, al îndoiturii cotului, al palmei sale, mă cuprinde ameţeala, mi se umple gura de apă. Aceasta este o reacţie normală. Poate fi chiar plăcut resimţită.Aşa şi este: plăcută. Ce îmi face însă griji este că, indiferent ce fac, nu-mi pot încălzi degetele. Îmi frec vârfurile degetelor, până aproape că mi le rup, dar nu foloseşte la nimic. Nu vreau să tresară de parcă ar fi curentate, la fiecare din atingerile mele.Dar nu e decât un curent slab. Cu toate astea.S-ar putea chiar să-l ajute. Curentul slab poate duce la desensibilizare.Da, dar numai dacă-l primeşti prin perfuzie. Şocurile sunt depăşite.  

5) Mai există curent? Eu, în general, nu aş avea încredere în el, spuse Vesna. La sfârşit poate că e considerat vindecat, dar a devenit un cu totul altul. Asta nu trebuie să fie cel mai rău lucru. Eu aş fi fost fericită să primesc o asemenea posibilitate. (Bunica)Am făcut ce am putut. Am încercat întotdeauna să-l ţin departe de influenţele dăunătoare.În acest caz ar fi trebuit să fii consecventă şi să-l educi ca pe o fată, începând cu foarte agreabila purtare a lenjeriei de damă. Aşa, nu e nici cal, nici măgar. Un motiv în plus, de a renunţa la examinarea exterioară. Direct la eeg şi apoi la autopsie. Măsurarea creierului şi a organelor. E foarte interesant. Greutatea lichidelor corporale e cântărită fiecare separat. Câte grame fiere, numărul de celule. La naşterea sa, nu cântărea mai mult de 1375 de grame. Asta nu-i deloc adevărat.De unde vrei să ştii? întreabă grosolan bunica. Ce-mi rămâne altceva de făcut, decât să amuţesc.Nu-i povesti copilului aşa ceva, spune Vesna. I se face doar frică.E mai puţin frică, spun eu. E mai degrabă o paralizie. Sunt paralizat tot timpul, de parcă aş fi doar un cap, un creier, un creier cu o frunte, pe care curge sudoarea. Aşa trebuie să mă mişc în lume, deşi nu vreau deloc.Săracul, are febră.Învelit într-un cearceaf ud şi bătut la cur. Ajută garantat. Mai târziu, nu uita să iei cearceaful. Altfel răceşte şi moare. Ce va spune lumea.Poate că asta ar fi ocazia, să i se spună bunicii, să-şi ţină blestemata ei fleancă sadică.Apă ca gheaţa peste ceafă, până face o meningită.Dacă-ai binevoi să-ţi ţii blestemata de fleancă sadicăăăăăăăă!Creierul se umflă şi apasă în ţeastă.Nuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu...!Jetul strigătului mă împinge în sfârşit departe de ele, mai pun şi eu una deasupra, urlu, cum n-am urlat în viaţa mea, strig, cât mă ţin baierele. Ţin în acest timp ochii închişi, aşa nici nu mai pot să văd nimic. Mai aud clămpănitul zarurilor în pahar, dar se face tot mai slab, cândva încetează cu totul, încetez şi eu, mă las dus, pe cât ţine elanul.Mult mai târziu, deschid cu atenţie ochii. E din nou întuneric, asta e bine. Alunec printr-un coridor fără geamuri. Încă tot nu ştiu dacă am un corp şi   

6) Cum e acesta construit. De examinare am scăpat, din fericire. Nici nu mai ştiu de când nu am fost consultat de un medic. Mi-e teamă de injecţii? Pot vedea sânge? Dacă sunt cinstit, nici măcar nu mi-e rău aşa.  Pentru prima oară de mult timp, nu mă doare nimic.Plutirea nu se diminuează, în schimb coridorul e tot mai îngust, şi acolo în faţă, unde se află uşa de metal, pare a fi definitiv capătul său. Încerc să întind ceva cum ar fi braţele, pentru a frâna de pereţi, dar am şi trecut fâşâind prin uşă, într-un întuneric şi mai mare.Parcă ar fi apă, dar nu e apă. Unul după altul, lucruri albe se scufundă în el. Pietre, metale, oase. Un fragment dintr-o  grapă. Nu ştiu de unde ştiu asta. Am văzut vreodată înainte o grapă? Zgarda unui câine. O oală roşie cu emailul ciobit. Şi iar: statui. În principal, labe ale picioarelor şi genunchi. Un sex mutilat.Acum ştiu ce e asta: e pământul de sub oraş. Acum, fără panică, Houdini1. Panica face doar poroasă materia din jurul tău şi-ţi astupă gura. Ca părticelele aspirate ale unei lavine, mori din cauza ei. Ne vom ocupa foarte disciplinat de asta. Fără precipitare, fără tuse, fără vorbărie. Fiecare zgomot te dă pe mâna duşmanului. Încearcă să afli pe unde e ieşirea în sus. Apoi du-te acolo. Mai înainte ia cu tine şi aceste monede ce zac în căptuşeala mânecilor, îngropate printre firimituri, scormoneşte-le afară cu unghiile degetelor, uite, dacă vei avea nevoie, ai unele! Până la urmă se va dovedi că a fost un avantaj că le-ai luat. Nici măcar banii de mult devalorizaţi n-ai voie să-i laşi. Tata nu era în stare să ţină banii laolaltă. La mine vin de bunăvoie. La mine stau bine. Măcar falimentar n-am fost niciodată. Acum văd şi încotro trebuie să mă îndrept. În faţă e deschisă vechea cârciumă din subsol. Acolo am sărbătorit bacalaureatul nostru, îţi mai aminteşti? Două colţuri de stradă mai departe au spart parbrizuri străine, dar despre asta n-am ştiut pe atunci încă nimic. Vă voi vedea acum pe toţi iar? Intru cu inima bătându-mi puternic.E altfel decât mă aşteptam. Nicio boltă feudală, rustică, în locul acesteia un obişnuit club cultural, pereţii acoperiţi în totalitate cu postere şi culoare de ulei. Sub rotonda discotecii şade tatăl meu în costumul său alb, vesta e întinsă apetisant pe trupul său suplu. El este unicul entertainer, poartă o garoafă albă la butonieră şi cântă la sintetizator. Asta a fost deci ce ai făcut în toţi aceşti ani.   

7) Tatăl tău, fiule, spuse mama mea, este o personalitate suspectă. De parcă ar fi încă tot neînsurat, străbate nopţile prin locuri şi cunoaşte lume suspectă, cu care împărtăşeşte secrete despre care nu vom avea niciodată habar. E iubit de ei, ei ştiu totul despre el, îi strigă camaradereşte: Ia uite, Andor, nu-i fiul tău acesta?Într-adevăr, Fiul meu e aici. A venit fiul meu. Nevastă-mea a aruncat toate fotografiile, oricum n-aş fi avut una cu mine, cu toate astea îl recunosc. Îmi este frapant de asemănător, arată doar ceva mai bătrân decât mine la vârsta de patruzeci de ani, când ne-am văzut ultima dată. Se îmbracă în foi de salată negre, capul i se iveşte din ele ca o ridiche tristă. Obrazul uzat de vicii, sfărâmicios de disperare, în ridurile adânci ale frunţii s-a depus pământ de culoarea cenuşii. Tremuratul acestui maxilar e din ce în ce mai rău, curând îi va pica şi va patina dispărând ca nişte patine vechi cu rotile. Hei, fiul meu, înainte de a izbucni acum în lacrimi, cum îţi merge? Vrei să bei ceva?La asta nu am răspuns nimic. Sunt încă foarte tulburat datorită uşurinţei cu care a fost de găsit. Sunt cu totul ameţit, curând voi voma lapte mucegăit. Să beau ceva ar fi într-adevăr bine.Dar tatăl meu nu mă poate servi, el trebuie să cânte la sintetizator, luminând alb în spotul său, totul împrejurul lui strălucind. E foarte cald acolo unde se află tatăl meu.Şi? mă întreabă el, pe un ton de flecăreală. Cum ţi-a mers? Eşti însurat? Am nepoţi? Sau eşti şi tu, ca şi mine, un lup singuratic? Hm?Ca să fiu cinstit, sunt gay, îi spun tatălui meu, când, după douăzeci de ani, îl revăd. Fac cunoştinţă cu băieţi într-un anumit stabiliment sau pe stradă. Odată l-am rugat pe unul să rămână la mine douăzeci şi patru de ore. A rămas la mine douăzeci şi patru de ore. Şi-a culcat capul pe umerii mei, am rămas astfel. Soarele a trecut peste noi. N-am ştiut nici măcar dacă e treaz sau doarme. Când a trecut ziua, exact la minut, s-a ridicat, mi-a  răscolit lucrurile şi a luat ce a dorit. Toţi banii mei, chiar şi monedele. S-a uitat în paşaportul meu la fotografie şi la numele meu şi m-a privit amuzat. Apoi a plecat. Asta n-am povestit-o nimănui.Înţeleg, spuse tatăl meu. Mai nou impotenţa este o boală endemică.  Te înţeleg, fiul meu, te înţeleg foarte bine. Mie mi-a mers, ca majorităţii bărbaţilor, mai ales a celor care-şi fac, în general, probleme: m-am căsătorit, ca să am copii. Un fiu. Pe tine. Dacă luăm asta în considerare, nu prea te-ai omorât cu devotamentul.  

8) Doar că n-am putut să-l arăt. Şi ce-aş fi putut face, băiatul meu, ce? Nu puteai vorbi cu ei omeneşte. Toată ura veche şi cea nouă erau în stare s-o arunce formal în oricine. Voi omorî fiecare om peste optsprezece care trece peste acest pod, astea erau vorbele lor.Pe cât îmi pot aminti, asta a fost după ce ai plecat tu.La asta nu poate răspunde nimic. El ştie că am dreptate. Dar nu e unul din cei care se justifică. El speră ca timpul să şteargă diferenţele. În ce priveşte asta, cinci minute sunt suficiente şi nu mai e nimic de dovedit. Dacă ai venit la mine, aşadar, băiatul meu, ca să-mi faci reproşuri, scuteşte-mă.Întâi, că n-am venit la tine, doi, îmi e sete. Asta din spatele tău e o uşă de toaletă? Dac-aş putea ajunge înăuntru. Să beau apă de la robinet, să cunosc pe cineva.Mai întâi, fiul meu, vorbeşte acum tatăl ca un tată, una trebuie să o recunosc: ai răzbătut destoinic toţi anii ăştia, şi asta fără sprijinul unui clan. Pentru acest lucru te admir. Pentru mine n-a fost mare lucru. Să nu fii niciodată disperat nu-i nicio artă pentru unul care n-are idee de asta. Şi o idee despre asta are numai unul care a mai fost astfel odată. Sau eşti, sau nu eşti, şi-atunci o ştii, sau chiar că nu o ştii. Cine afirmă, unu, că ştie ce înseamnă, şi apoi, doi, afirmă că n-a fost niciodată disperat: minte. Aşa cum tocmai am minţit. Am fost, cel puţin o dată, în anticamera acestui Ceva şi nu voi uita niciodată, până şi ziua, cu exactitate, la unsprezece iunie o mie nouă sute x. 

Prezentare şi traducere din limba germană deAna MureŞanu  

Notă1. Harry Houdini – iluzionist celebru (1874-1926, n. la Budapesta). Numerele sale de magie care sfidau moartea au rămas legendare în sua la începutul secolului trecut. 

TERÉZIA MORA

ÎN TOATE ZILELE

» anul XIX, 2008, nr. 6 (217)