Epistolar Ion Zamfirescu

  

(Urmare din numărul trecut)

  

[16]

  

Bucureşti, 5 nov. 1979

  

Iubite domnule Blajovici,

  

îţi mulţumesc, mişcat, pentru tot ce spui despre mine şi despre cărţulia mea din urmă, în recenzia d-tale. Ai scris frumos, cu avînt, cu afecţiune, poate cu aprecieri prea măgulitoare şi – fără ca prin aceasta să fac vreun gest ipocrit de modestie – poate cu sublinieri pe care nu ştiu dacă le-aş merita în totul. Declar, şi acum, ceea ce ţi-am mai comunicat – cred – în numeroase rînduri: tot ce vine de la d-ta se înscrie adînc, definitiv, în conştiinţa şi în sensibilitatea mea. Prietenia d-tale îmi este scumpă; de fiecare dată mi-a dat încredere, confirmare, îndemn la o perseverare în idealismul meu şi la atîtea alte trăsături care în ochii altora ar putea să pară încăpăţînările unui inactual.

     Sînt încă sub impresia evenimentului trist din viaţa mea personală. În ziua de 17 septembrie, după o suferinţă de zece ani, şi destul de atroce în ultimele luni, soţia mea s-a stins din viaţă. Patruzeci şi trei de ani de căsnicie clădită pe valori sigure, pe respect reciproc, pe afecţiunea aceea trainică născută din colaborarea unor cugete întregi, pătrunsă de datoria şi răspunderile vieţii 1. Desigur, încă am mai departe echilibrul şi împăcarea mea morală, dar nu îţi pot ascunde că resimt adeseori o apăsare grea, parcă iremediabilă.

     Îmi este dor de d-ta. Aştept cu căldură un prilej de reîntîlnire.

 

     Te îmbrăţişez, Ion Zamfirescu   

[17] 

Bucureşti, 25 sept. 1980 

Iubite domnule Blajovici, 

     răspund cu întîrziere caldei şi binecuvîntatei d-tale misive. Îţi mulţumesc, şi pentru ceea ce am aflat că ai scris despre mine în „Vatra“, şi despre nota din „Familia“, în legătură cu Cartea de aur a liceului „Em. Gojdu“. Din păcate, nu am văzut nici pe prima, nici pe cealaltă. Nădăjduiesc, însă, că într-o zi, la Biblioteca Academiei, îmi voi face extrase, pentru dosarul meu personal.

     Ce să-ţi spun despre mine? Deunăzi, am comemorat, cu multă şi pioasă îngîndurare, împlinirea unui an de la plecarea dintre noi a soţiei mele. Sînt – pentru anii pe care îi am (am împlinit 73) încă destul de activ: doctorate, articole, comunicări, conferinţe, solicitări de tot felul. Le fac cu credinţă; acesta mi-a fost destinul şi acestea îmi constituiesc o bucurie de viaţă. Deunăzi, am predat Editurii Eminescu o carte, la care am muncit mult şi despre care cred că va fi utilă: Teatrul european în secolul luminilor. De îndată ce va apărea, am să ţi-o trimit.

Te am mereu în suflet. Întîlnirea cu d-ta – am spus-o de atîtea ori, o voi repeta mereu – mi-a procurat una din marile mele încîntări şi unul din adevăratele temeiuri ale încrederii mele în oameni. Ori de cîte ori mi se va ivi prilejul să ne întîlnim, voi fi fericit.

Îţi doresc sănătate, bună dispoziţie, bucurii. 

Cu dragoste, Ion Zamfirescu  

[18] 

Bucureşti, 5 mai 1983 

Scumpe prietene, Traian Blajovici, 

     îţi mulţumesc pentru afectuoasele şi măgulitoarele rînduri pe care mi le-ai adresat. Îţi mulţumesc, deopotrivă, pentru vibraţia spirituală pe care o desluşesc în ele. Întotdeauna, ai fost atît de bun, atît de generos, atît de plin de înţelegere faţă de ceea ce ca om, ca intelectual şi ca slujitor în cetatea noastră românească m-am străduit să reprezint. Întîlnirile cu d-ta, ca şi toate acele prilejuri pe care mi le-ai oferit în viaţa culturală a Bihorului, stau înscrise adînc, cu litere durabile, în judecata şi sensibilitatea mea. Te numeri printre acei oameni autentici care în mintea mea reprezintă modele spirituale şi exponenţe ale rasei noastre româneşti.

     Într-adevăr, socotesc că în viaţă nu m-au furat cîntecele de sirenă ale publicităţii, ale vreunui diletantism social, ale modelor snobe, ale presumţiilor de un fel sau altul. Am nevoie să-mi simt capul pe umeri şi picioarele pe pămînt. La vîrsta mea – mă apropii de 76 de ani – mulţumesc lui Dumnezeu că mintea mea, cred, păstrează în ea ceva ce aş putea să asemăn cu gustul pîinii făcută din grîu curat sau cu înţelepciunea bunicilor mei ţărani.

Îţi doresc numai bine. Sufleteşte, împodobeşti viaţa şi umanitatea.

Al d-tale, cu dragoste, Ion Zamfirescu  

[19] 

Bucureşti, 28 oct. 1986 

Scumpe prietene Traian Blajovici, 

rîndurile d-tale m-au bucurat nespus de mult. Mă leagă de dumneata amintiri rare. Am trăit, în tovărăşia d-tale, încîntări sufleteşti şi spirituale de neuitat. Ţin minte, totul. Ce frumos a fost! Cîtă credinţă şi cîtă forţă morală este în d-ta! Încarnezi virtuţi din acelea care ne dau curaj în ceea ce este imanent şi va trebui să-şi regăsească lumina.

Trec anii. Peste cîteva luni voi împlini optzeci de ani. Sînt senin. Atîta vreme cît mă mai ţin puterile, răspund încă la chemările ce mi se fac. Bineînţeles, acelea despre care ştiu că pornesc din gînduri bune pentru mine şi în care simt c-aş putea să reprezint încă o utilitate. În general, sunt cu socotelile făcute. Îmi simt, interior, un confort moral; nu am făcut nimic de care spirtualmente să mă ruşinez.

Voi căuta un pretext, pentru a mă repezi la Oradea. Nădăjduiesc că mă vei primi cu braţele deschise, şi de astă dată, aşa cum ai făcut-o întotdeauna.

Cum să-ţi mulţumesc, pentru toate darurile cu care m-ai fericit?

Al d-tale, cu adîncă prietenie, Ion Zamfirescu

[20] 

Bucureşti, 26 XII 1986 

Scumpe domnule Blajovici, 

intrăm într-un an nou. Să nădăjduim că vom face faţă şi acestuia! Doresc să-ţi aducă mulţumire, împăcare intimă, linişte. Să fie, deci, un an cu sănătate şi cu puterea de a ne ţine teferi spiritualmente! Ce am putea să ne dorim mai frumos, mai adevărat, mai în ordinea datoriei noastre actuale de viaţă?

Şi eu citesc scrisorile d-tale cu emoţie şi încîntare. Cîte lucruri nu îmi spui?! Cîte delectări, cîte înţelesuri, cîte învăţăminte nu am deprins din întîlnirile şi [...] cu d-ta?! Toate stau rînduite, vii, cuminţi, active, în straturi ale minţii şi ale alcătuirii mele sufleteşti.

Mă apropii de octogenariat. Desigur, rigorile bătrîneţii au început să se simtă. Totuşi, sunt încă activ. Citesc mult. Şi mai am entuziasm pentru unele din planurile şi datoriile mele de viaţă. Totuşi, n-aş vrea ca bătrîneţea să mi se prelungească peste un anume termen. Ideea că aş putea să cad în grija cuiva, materialmente şi sufleteşte, mă întunecă. Dar – optimist cum sînt din fire – sper că soarta mă va înţelege, şi nu va dori să mă cert cu ea, tocmai acum la capătul cursei.

Îmi este dor de Oradea. Dacă, într-adevăr, mi se dă prilejul să vin la Festivalul teatrului scurt, o voi face cu plăcere.

Încă o dată, la mulţi ani! Nădăjduiesc într-o apropiată întîlnire, cu o nouă sărbătoare sufletească.

Al d-tale, cu dragoste,Ion Zamfirescu  

[21] 

Bucureşti, 5 oct. 1987 

Scumpe prieten, Traian Blajovici,  

cum îţi trece prin minte că aş fi supărat pe d-ta sau că m-aş putea supăra vreodată? Cine a avut privilegiul de a se apropia de d-ta, şi de a te cunoaşte, te va păstra toată viaţa în mintea şi sufletul său. Eşti croit din acea substanţă fericită în ale cărei taine stăruiesc rosturile şi frumuseţile marelui şi nepieritorului omenesc.

Dacă teatrul sau alte foruri de acolo ar socoti de cuviinţă să sublinieze octogenariatul meu, fireşte, faptul m-ar măguli şi ar fi ipocrit din partea mea să mă opun. Mi-ar plăcea, însă, ca faptul să se petreacă în cerc limitat, fără publicitate, fără să nască vreun comentariu sau vreo neplăcere, de un fel sau altul... Ţin mult la Oradea. Îmi amintesc că în acest oraş şi în ţinutul înconjurător (adaug: mai ales graţie dumitale) am resimţit bucurii spirituale adînci. Tot ce-mi vine de la acest oraş, şi de la oamenii lui reprezentativi se înscrie adînc în cutele judecăţii şi ale sensibilităţii mele. Desigur, dacă va avea loc „Festivalul teatrului scurt“, în toamna aceasta, ar fi cu putinţă ca într-un interludiu, în programul acestui festival, să figureze, sumar, „evenimentul“ meu.

Îţi mulţumesc pentru aprecierea care o faci cărţii Oameni pe care i-am cunoscut. Simţeam nevoia să cinstesc memoria unor oameni de la care am învăţat să cred în şcoală, în cultură, în ţară, în puterile sufletului românesc.

Te îmbrăţişează,

Ion Zamfirescun

Epistolar îngrijit de ValentinChifor   

Notă

1. Mariana Rarincescu, soţia lui Ion Zamfirescu, profesoară; a reeditat opera lui Duiliu Zamfirescu în colecţia „Clasicii români comentaţi“, coordonată de N. Cartojan. Profesorul I. Zamfirescu şi-a evocat tovarăşa de viaţă în volumul memorialistic Oameni pe care i-am cunoscut, Bucureşti: Ed. Eminescu, 1987. 

VALENTIN CHIFOR

EPISTOLAR ION ZAMFIRESCU

» anul XIX, 2008, nr. 6 (217)