Aici, printre prieteni vechi şi noi...

 

Norman Manea

  

     Este pentru mine o mare bucurie şi onoare să primesc această înaltă distincţie din partea Universităţii „Babeş-Bolyai“ din Cluj. Mă simt aici printre prieteni vechi şi noi şi nu mi se pare deloc întîmplător că tocmai aici mi se acordă prima recunoaştere de acest fel în România. Mă leagă de Cluj amintiri afectuoase, din vremea cînd mă aflam în ţară şi din anii trăiţi departe de ţară. Mediul cultural clujean mi-a arătat preţuire şi solidaritate în apăsătoarele decenii ale socialismului multilateral degradat sub tiranie, ca şi în nu puţinele perioade dificile din tensionata tranziţie românească spre democraţie. Am colaborat mereu excelent, înainte şi după 1989, cu revistele literare şi editurile clujene.

     Locul în care mă aflu acum aparţine unei universităţi prestigioase, pe care o admir pentru excelentele performanţe profesionale, dar şi pentru extraordinara deschidere intelectuală spre modernitate, spre diversitatea etnică, lingvistică şi culturală, spre dialogul dintre epoci şi tradiţii şi ţări, spre universalitate, într-un cuvînt – un model şi un stimulent, atît de benefice pentru România (şi nu numai) în tensionatele vremuri pe care le trăim.

     În sfîrşit, dar nu în ultimul rînd, există între Bucovina mea natală şi Ardealul spre care am privit totdeauna cu o complice înţelegere subtile corespondenţe de care nu avem niciunii a ne ruşina, ca şi, cum se întîmplă, cu toate fostele provincii habsburgice, stimulatoare diferenţe care ţin şi de influenţa unuia sau celuilalt termen dintre cele care defineau fostul Imperiu Austro-Ungar.

     Este, poate, momentul şi locul să evoc, în acest context, componenta central-europeană din apartenenţa mea la literatura română. Ea a devenit mai evidentă în exil, nu doar datorită dezrădăcinării atît de caracteristice dintotdeauna artiştilor zonei, ci şi măgulitoarei receptări cu care au fost onorate cărţile mele, plasate de cronicari într-o elevată descendenţă spirituală central-europeană. A fost o încurajatoare compensaţie pentru drastica dislocare şi disposesie şi derută care au marcat exilarea mea la o vîrstă care adîncea rana nevindecată a primului exil, cel de la cinci ani, legat, acela, nu doar de etnicitatea mea, ci şi de localizarea ei în Mitteleuropa, cum era denumit teritoriul din care Ardealul şi Bucovina făceau parte. 

Bucuros cum am fost de flatanta asociere cu prestigioase nume ale culturii central-europene, am privit şi privesc cu scepticism ticul criticii literare de a încolona scriitorii – definiţi dintotdeauna prin individualitatea şi originalitatea demersului lor artistic – în grupuri şi plutoane şi secte, oricît de onorabile. 

     Cînd Marthe Robert spune că litera K ar fi să-l identifice nu doar pe Kafka, ci pe toţi  scriitorii Europei Centrale, această incitantă şi măcar parţial îndreptăţită sugestie poate fi considerată, deopotrivă, o potenţare a vanităţii, ca şi a modestiei noastre. Cu atît mai mult într-o cultură atît de preocupată de identităţi fluide şi mutabile, de tensiuni cosmopolite ale teritoriului „hinternaţional“, cum l-a definit scriitorul praghez Johannes Urzidil, adică Europa Centrală din spatele naţiunilor ei, melancolică şi sarcastică, contradictorie şi conflictuală, cu un particular sens al umorului dulce-amar, al fatalităţii şi fisurii, al satirei acide şi, mai ales, al ironiei, care i-a şi marcat unicitatea şi strălucirea.

   În pofida acestui conglomerat de etnii şi viziuni, hibridul multinaţional avea, şi în partea sa românească, numită Transilvanismus, un implicit şi adesea afirmat sentiment al apartenenţei la acest baroc al unicităţii, la multiplicitatea de etnii unite într-o lume mixtă, compozită, ca şi în Buchenland – ţara fagilor mei bucovineni. 

Modificarea frecventă de graniţe şi guvernări a făcut ca imaginarul colectiv al Europei Centrale să fie el însuşi în continuă mişcare, ca şi denominarea cultural-politică – prima jumătate a secolului XX asociată culturii germane („Dichter und Denker“), ulterior blocului sovietic („Richter und Henker“).

    După 1945, zona era din punct de vedere politic în Est şi cultural în Vest, iar în perioada postcomunistă au sporit controversele, ca şi contestările centrifuge, punînd în chestiune delimitările geografice, naţionale şi politice existente şi viitoare. Aş prefera să evit asemenea dispute şi să schiţez o hartă culturală a regiunii nu prin localităţi, etnii, frontiere şi limbi, ci prin nume de scriitori care şi-au pus amprenta pe configuraţia culturii de Mitteleuropa. O listă lungă şi incompletă, de la Franz Kafka, Bruno Schulz, Joseph Roth, Ady Endre, Miroslav Krleza, Italo Svevo, Isaac Bashevis Singer, Jaroslav Hašek, Lucian Blaga, Sigmund Freud, Ivo Andric´, Robert Musil, Elias Canetti, Paul Celan, Arthur Koestler, Hermann Broch, Pavel Dan, Gregor von Rezzori, Stanislaw Witkiewicz, Czeslaw Milosz, Emil Cioran, Thomas Bernhardt, la  Danilo Kiš, Zbigniew Herbert, Itzig Manger, Milan Kundera, Imre Kertész, Witold Gombrowicz, György Konrád, Péter Esterházy, Alexandr Tisma, Péter Nádas, Magda Szabó, Wyslava Szymborska, Bohumil Hrabal şi mulţi, mulţi alţii, fără să uităm scriitorii maghiari şi germani din România, ca şi mulţi scriitori români îndatoraţi acestui filon cultural. 

     Aş revendica un loc aparte în această mare familie de solitari pentru francezul devenit german şi rămas pribeagul prieten al pribegilor, Adalbert von Chamisso şi al său Peter Schlemihl, exilatul par excellence, cel care şi-a pierdut sau mai curînd şi-a vîndut umbra, pentru a se adapta necunoscutului în care plonjase, fără a-şi mai putea regăsi vreodată identitatea, sufletul sau speranţele, decît în brutala sihăstrie de peşteră, departe de oameni şi de comerţul lor cotidian cu simţămintele.

     Referindu-se la condiţia scriitorului central-european în perioada postbelică, sub ocupaţie sovietică şi sub rigorile unui sistem opresiv, culturaliceşte străin, Danilo Kiš remarca:   În felul evreului care vrea să-şi probeze integrarea, acest scriitor descoperă că neînţelegerile provin din propria sa rezervă, din aspiraţia sa aproape inconştientă spre un orizont european mai larg şi mai democratic, exact pentru ceea ce şi este acuzat. Consecinţa acestei treziri este exilul sau închisoarea.  

     Am amînat plecarea din România poliţistă şi ruinată pentru că mă iluzionam că pot trăi într-o limbă, nu într-o ţară, pînă cînd nici această himeră nu mai rezistă atacului masiv al autorităţii cinice şi corupătoare; am ales exilul, despre care ştiam că însemna sinuciderea scriitorului, atunci cînd primejdia anihilării în colonia penitenciară a societăţii închise, amuţite, mizere şi isterizate a dictaturii naţional-socialiste bizantine dominate de geniul de Scorniceşti devenise o ipoteză mai mult decît verosimilă, devenise o somaţie cotidiană.

     În popasul meu berlinez, în 1987, am gîndit mult la exil, la condiţia dintotdeauna a exilatului, în vechime şi azi, şi tocmai pentru că mă aflam în Berlinul de unde pornise cîndva urgia care să mă spulbere împreună cu toţi stigmatizaţii asemeni, m-am întrebat, din nou şi din nou, cine sînt. Exilul repune cu acuitate asemenea dileme şi le reiterează zilnic. Cînd am ajuns în Statele Unite, i-am declarat, sentenţios, unui scriitor american prieten: „Pentru mine acum începe adevărata ardere, pînă în adîncul cel mai adînc, limba, centrul creativităţii“. 

Exilul este, din fericire, şi o extraordinară, deşi dură, pedagogie a schimbării şi regenerării, o şcoală a reevaluărilor şi a reafirmării.

     M-am regăsit, adesea, ca scriitor, cum s-a observat, în obsesiva interogaţie kafkiană, în sinuoasa scrutare a interiorităţii încercată de Svevo, în solitudinea musiliană a omului fără calităţi vandabile, în cotidianul mitologizat al lui Bruno Schulz, dar m-am regăsit, cu deosebire, în identitatea incertă şi îmbogăţită a exilatului, a străinului, emblema dintotdeauna a Europei Centrale, dar şi a Americii şi, astăzi, tot mai mult, a lumii întregi.

     Acum mai mulţi ani, o distinsă scriitoare americană îmi mărturisea că nu mai poate citi literatură central-europeană. „Nu mai suport să stau prea mult în acest univers claustrofob. Cîndva, da, era o masochistă voluptate, dar nu mai este.“

     Cum vedem, nu calitatea artistică, ci premisa însăşi a acestei literaturi este pusă în chestiune. Cu siguranţă, nu America vitală, optimistă, încrezătoare în sine şi pragmatică ar fi cea mai potrivită gazdă pentru cărţile lumii noastre. 

     Conştient de această realitate, am focalizat totuşi, cu încăpăţînare, cursurile mele la Bard College tocmai pe această zonă literară a Europei. Fie că se numesc „Scriitori est-europeni“, „Exil şi înstrăinare în proza modernă“, „Vecinii lui Kafka“, „Literatura situaţiilor extreme“, „Holocaust şi literatură“, „Holocaust şi gulag în literatură“, aceste cursuri întreţin un dialog cu istoria, geografia, psihologia şi, fireşte, cu tendinţele literare specifice ţărilor central şi est-europene.

     Mi-amintesc că, iniţial, cursul intitulat „Vecinii lui Kafka“ avea o altă, poate mai potrivită, denumire: „Călătorie literară pe Dunăre“, un excurs cultural în genul propus de celebra carte a lui Claudio Magris, cu opriri la opere literare majore ale modernităţii, în fiecare dintre ţările străbătute. Amatorii nu s-au dovedit prea numeroşi. Cine să ştie în America unde este şi ce înseamnă Dunărea? Cînd am schimbat titlul, un coleg, profesor de literatură engleză medievală, m-a sfătuit, nu fără sarcasm: „Dacă vrei să atragi o numeroasă audienţă juvenilă, atît de nerăbdătoare azi să beneficieze de confortul mediatic al victimizării, inculpînd părinţii, şcoala, societatea, pune ca titlu «Kafka şi-a omorît tatăl»“. Un alt coleg, aflat la aceeaşi masă cu noi la cantina profesorilor, a adăugat: „Nu, nu. Pune «Şi Kafka şi-a omorît tatăl»“… 

     Nu a fost nevoie de asemenea ajustări. Cursul „Vecinii lui Kafka“ a avut succes, studenţii interesaţi de Europa Centrală au sporit cu fiecare nou semestru, am susţinut dialogul cu acelaşi interes, nu doar faţă de materia însăşi a cursului, ci şi faţă de ecoul pe care îl are în atît de diversa şi cosmopolita populaţie studenţească a Bardului, venită din peste treizeci de ţări şi din toate colţurile planetei.

     Din păcate, n-am putut sau, mai exact, n-am avut curajul să-l includ în cursurile mele la Bard pe Paul Celan. Poate pentru că mă simt prea aproape, şi totuşi niciodată destul de aproape de traumele şi de unicitatea operei sale, trăind doar în şi prin rana Holocaustului.  

„Peisajul din care vin este, probabil, pentru cei mai mulţi dintre dumneavoastră, necunoscut“, spunea Celan la primirea Premiului literar al oraşului Bremen. Aş putea începe toate cursurile mele prin aceste cuvinte şi aş putea continua în acelaşi fel ca poetul: „era un ţinut în care trăiau oameni şi cărţi“.

     După neagra pustiire numită Transnistria, în care şi-a pierdut mama adorată, şi după fericita tranziţie prin Bucureştiul primilor ani postbelici, pe care i-a desemnat drept „perioada calamburului“, Celan s-a exilat nu doar din România comunistă, tot mai greu de recunoscut şi de locuit, ci şi de lume, şi chiar din literatura – estică sau vestică – a Europei contemporane lui. Pînă şi problematica apartenenţei sale, atît de intimă şi dureroasă pentru un supravieţuitor şi un mereu autoinculpat al supravieţuirii, pînă şi această obsesivă tensiune a interiorităţii, ca şi a dubitativei pedepse de a fi în lume, Celan a codificat-o în felul său unic, cu o atît de adîncă rezonanţă însă în scriitori înrudiţi. „Pentru mine, cel puţin în poezie“, spune el, „evreitatea nu este atît o condiţionare tematică, cît una «pneumatică»… Nu pentru că nu aş fi articulat şi tematic evreitatea, dar în această formă pneumatică ea este prezentă în fiecare dintre volumele mele.“ Regăsesc aici la marele poet bătălia amară cu sine şi cu mediul, cu care mă simt atît de solidar, ca şi refuzul valorilor de larg şi efemer consum ale carnavalului planetar al zilelor noastre. Poet orfic şi nocturn, Paul Celan a purificat şi exorcizat tenebrele într-o retorică sacrificială şi codificată, el a trăit şi creat în rana necicatrizabilă a perplexităţii, emiţînd semnale discontinue, solitare, din tărîmul celor dispăruţi, dînd glas amuţirii lor. Un glas al surdinei şi suferinţei, în limbajul fisurat şi obscur al inexprimabilului, în limba intranzitivă a traumei. Tocmai acest refuz al raţionalizării şi al coerenţei discursive sau lirice este chiar limbajul cataclismului. Oricît ar părea altfel, Paul Celan nu este doar poetul cataclismului numit Holocaust, ci şi al suferinţei de a fi om în lumea de tenebre a oamenilor şi al suferinţei de a da expresie frîntă şi fisurată şi şovăielnică acestei damnate intensităţi interogative. În acest fel, el reprezintă, cred, o voce majoră a istoriei şi sensibilităţii central şi est-europene. 

     Mulţumindu-vă, din nou, pentru cuvintele elogioase şi pentru omagiul dăruit modestelor mele strădanii, vă mulţumesc şi pentru oportunitatea de a fi putut evoca, aici, un mare absent, mereu viu şi de veghe între noi, sub a cărui tutelară aură mi-aş fi dorit să pot sta.

    Vă mulţumesc! 

NORMAN MANEA

AICI, PRINTRE PRIETENI VECHI ŞI NOI...

» anul XIX, 2008, nr. 6 (217)