Laudatio

Marta Petreu 

     Am onoarea şi bucuria de a vi-l prezenta pe scriitorul Norman Manea, profesor de literatură central şi est-europeană la Bard College, statul New York, din sua. Scriitor care s-a  întors, prin graţia universităţii noastre, cu această ocazie fastă, acasă...

    Am spus un cuvînt magic pentru Norman Manea: acasă. Într-adevăr, cititorul operei lui Manea este izbit de frecvenţa şi tensiunea afectivă ambivalentă a cîtorva cuvinte: acasă, patrie, excursie, limbă...

     Scriitorul, care a debutat în 1966, are la activ 20 de ani de activitate literară în ţară şi 22 de activitate literară în străinătate. Este scriitorul român cel mai tradus din acest moment, cărţile sale fiind publicate în engleză, franceză, germană, spaniolă, italiană, olandeză, portugheză, ebraică, greacă, suedeză etc. şi, mai nou, şi în chineză, şi apărute la edituri foarte bune din Europa, America de Nord, America de Sud şi, iată, şi din Asia extremă... Este deţinătorul a numeroase premii internaţionale, foarte prestigioase, de la Bursa Guggenheim şi Premiul MacArthur (cel supranumit „Nobelul american“) la rîvnitul premiu italian Nonino şi la acela, francez, Médicis Etranger. Nu greşesc cînd spun că Norman Manea este nu doar cel mai tradus, ci şi cel mai premiat autor român de azi, fireşte că în lume, iar nu în ţară. Un autor despre care ziarele, cele occidentale, au scris că reprezintă un plauzibil candidat român pentru Nobel... (Afirmaţia, o spun în paranteză, mai fusese făcută, în anii ’90, în ţară, şi anume chiar de către doi critici clujeni, profesori ai universităţii noastre: e vorba de profesorul Liviu Petrescu şi de profesorul Ion Vartic, şi a stîrnit atunci o interesantă furtună mediatică...) Iar dacă ne imaginăm literatura română sub forma unui trunchi de piramidă, locul lui Norman Manea este pe platoul de sus, al valorilor certe, care dau substanţă, perenitate şi demnitate culturii române extrem-contemporane.

     Norman Manea este autorul unei opere întinse, formate din proză (povestiri şi romane), din eseuri şi, mai nou, din poeme. Iată cîteva din titlurile cărţilor lui: Noaptea pe latura lungă (cartea de debut editorial, 1969), Captivi, Atrium, Cartea Fiului, Anii de ucenicie ai lui August Prostul, Octombrie, ora opt, Plicul negru, Despre clovni, Fericirea obligatorie, Întoarcerea huliganului, Pe contur, A cincea imposibilitate, Plicuri şi portrete. Unitatea acestei creaţii este dată de materia textelor; din mărturisirile pe care le-a făcut autorul în interviurile lui (mă refer la volumele Casa melcului şi Textul nomad) ne dăm seama că, în cazul său, avem de-a face cu un scriitor de inspiraţie autobiografică, care sublimează în proză şi în eseuri situaţiile trăite, iar mai puţin cu unul de invenţie.

     Într-adevăr, cînd, în mod ironic, şi deloc prietenos, istoria experimentează pe tine, pe pielea ta, amîndouă extremismele secolului al douăzecilea, provocîndu-te, de la cinci ani, să dai seamă la problema Cum poate fi cineva evreu şi ce drept la viaţă are un evreu – de cinci ani – în România anului 1941?, cînd realul îţi ridică la cinci ani o asemenea întrebare şi ţi-o repetă, aproape în aceeaşi formă, la patruzeci şi şase, în România socialistă a anului 1982 (mă refer, fireşte, la atacurile pe care le-a suportat prozatorul din partea ultranaţionaliştilor ceauşişti în revista Săptămîna, în anul 1982), urgenţa este să răspunzi la această provocare care ameninţă valoarea vitală, iar nu să inventezi o altă realitate, ne persuadează subliminal prozatorul. Literatura, pe care Manea a descoperit-o la nouă ani, prin intermediul unei cărţi cu coperte tari, verzi, o carte de poveşti de Ion Creangă, primită în dar la întoarcerea din deportare, din Transnistria, literatura poate fi un bun mijloc de investigare a condiţiei umane în secolul al XX-lea. Am spus: a condiţiei umane, iar nu strict a celei evreieşti. Mi se pare semnificativ că în povestirile despre Transnistria, autorul nu numeşte identitatea etnică a deportaţilor, ci vorbeşte pur şi simplu despre nişte oameni persecutaţi şi expulzaţi în pustie...

     Întemeiat pe pînza freatică a memoriei trăite, Manea a dat literaturii române cîteva din capodoperele ei de proză scurtă; mă gîndesc la povestirile Puloverul, Gheme decolorate, Moartea, Puteam fi patru, Ceaiul lui Proust, Povestea porcului, Lipova, în care vorbeşte despre deportarea la cinci ani în Transnistria, despre vinovăţia infantilă a copilului care rîvneşte puloverul gros şi colorat pe care mama lui l-a pregătit însă pentru Mara, fetiţa care „trebuia să se întoarcă vie, cu orice preţ“, pentru că „nimerise între noi din greşeală“, despre melancolia sfîşietoare a amurgurilor din stepa  transnistriană, despre prima ceaşcă de ceai băută la întoarcerea în „Patrie“... şi apoi despre experienţa celuilalt colectivism, socialist, despre cum învaţă, la întoarcerea din „excursie“, adică din deportare, lucrurile şi numele lor, despre dresajul prin care trece ca pionier al României socialiste etc. La fel, pe acelaşi temei autobiografic, Manea a dat literaturii române o capodoperă romanescă, bildungsromanul Întoarcerea huliganului. Cantitativ vorbind, dacă comparăm ce a scris Manea despre extrema dreaptă şi Holocaut cu ceea ce a scris despre extrema stîngă şi Gulag, este evident că socialismul românesc are prioritate, că în proza şi eseurile sale Circul sau Carnavalul totalitar, trăit cu de-amănuntul, în toate sordidele lui detalii socialiste, ocupă cel mai important loc.

     Cu un stil impresionist pointilist, scriitorul compune, prin aglomerarea de nuanţe şi elegiace, şi groteşti, atît autoportretul său, de August Prostul, cum îi place să se considere – adică autoportretul unui ins care îşi consumă, dubitativ şi ezitant, vîrstele, experienţele, spaimele, bucuriile, deci viaţa... –, cît şi portretul sau fizionomia (ca să folosesc un termen spenglerian) timpului şi locului românesc. A Patriei. Rezultă, din întregul operei sale, o dare de seamă despre amîndouă totalitarismele secolului al XX-lea, precum şi o surprinzătoare critică fizionomică a României, un portret critic al Patriei, care acoperă cam 70 de ani din istoria contemporană şi extrem-contemporană a ţării, adică din anii treizeci ai secolului trecut pînă azi. Trebuie să spun că e un portret al României ce refuză reducţia şi simplificarea în favoarea nuanţelor şi adevărului. E un portret complicat, în care Patria apare ca un spaţiu bizantin, al tranzacţiilor de tot felul, al compatibilităţii incompatibililor, drept „supa“ în care intră toate ingredientele. Un portret în care umbrele (antisemitismul, Clovnul Alb al puterii absolute, Securitatea, delaţiunea etc.) şi traumele repetate trăite de autor (din care nu putem exclude scandalul Felix culpa sau Mircea Eliade, de după 1990) sînt completate, în spiritul adevărului, cu bucuriile şi valorile pe care viaţa ile-a scos înainte. Peisajul bucovinean sau frumuseţea mării, Enescu sau Ionescu, de pildă..., apoi, portretul Mariei, tînăra femeie adoptată de părinţii săi, şi care i-a căutat repetat în Transnistria, ca pe adevărata ei familie... sau portretele cîtorva prieteni şi ale multor scriitori, evocaţi de Norman Manea pentru gesturile lor de solidaritate în momentele dificile din viaţa sa şi comentaţi pentru cărţile lor... În portretul României intră, obligatoriu, cărţile scriitorilor români despre care Manea a scris în Pe contur şi Plicuri şi portrete.

     Şi, dacă proza lui Manea este una şi a reflecţiei, a întrebărilor (nu neapărat a răspunsurilor), eseurile sale – multe dintre ele adevărate „exerciţii de admiraţie“ faţă de scriitorii români contemporani – au întotdeauna un nucleu epic, un trup viu în jurul căruia se încheagă comentariul literar. Să dau un exemplu, pentru a fi înţeleasă: dacă scrie despre Nichita, Manea povesteşte întîi cum a venit Nichita, exact cînd Manea era insultat în Săptămîna lui Eugen Barbu, şi i-a dat o floare... Pentru un egotist, cum este structural Manea, admiraţia pentru operele altora este o corecţie şi un factor important de echilibru.

     Dar mai ales patria a devenit pentru Norman Manea o Românie la purtător: limba română, în care continuă să scrie, şi în care a adus culturii române cele mai importante succese şi recunoaşteri.

     Manea a interogat în opera sa prozastică şi eseistică cîteva teme mari, universale: problema insului faţă în faţă cu puterea totalitară, a individului faţă în faţă cu manipularea, a responsabilităţii morale pe care o are intelectualul în faţa ispitelor pe care i le flutură mişcările de masă (această problemă, discutată calm de Manea într-un eseu despre Eliade, i-a atras ani de zile injuriile unei bune părţi a intelighenţiei româneşti, rănită narcisic în admiraţia sa ignorantă faţă de Eliade), problema exilului ca paradigmă a condiţiei umane, problema libertăţii şi a vinovăţiei morale infantile în condiţiile-limită de lagăr transnistrian, problema vieţii care îşi creează singură, chiar şi în societatea compact-totalitară, propriile ei supape de bucurie.

     El, Norman, a creat, în anii ’80, un concept filosofic – est-etica – pentru a sugera că literatura din România socialistă ar trebui să nu se închidă în estetism, ci, dimpotrivă, să înglobeze în estetic realitatea, cu problema etică cu tot. Prin asta s-a aflat şi se află, în mod spontan, pe poziţiile esteticii Cercului Literar de la Sibiu (deci pe o poziţie estetică născută în universitatea noastră, aflată în anii ’40 în exil la Sibiu), estetică ce susţine că arta trebuie să conţină aluviuni din toate celelalte domenii, să se hrănească dintr-un „furaj axiologic copios“. Pentru că, aşa cum a formulat  lapidar Radu Stanca: „Exclusivitatea estetică nu duce la capodoperă“. S-ar putea ca succesul european şi transatlantic al cărţilor lui Manea să se explice tocmai prin „impuritatea“ lor estetică, prin dezinvoltura şi obstinaţia cu care autorul a absorbit în literatura sa valoarea vitală, interogaţia istorică sau filosofică, precum şi anxietatea morală.

     Văd în această coincidenţă a esteticilor literare un motiv în plus pentru ca Norman Manea – care în acest moment aparţine atît literaturii române, cît şi celei universale, şi care prin propriile sale merite şi propriul său talent a ajuns să ne reprezinte în literatura universală – să devină doctor honoris causa al Universităţii „Babeş-Bolyai“. Să se întoarcă, altfel spus, acasă.  

MARTA PETREU

LAUDATIO

» anul XIX, 2008, nr. 6 (217)