Dumitru Ţepeneag  în două lecturi

Irina Petras  

     Au apărut, în ultimii ani, câteva cărţi despre Dumitru Ţepeneag: Nicolae Bârna, Ţepeneag: Introducere într-o lume de hârtie, 1998; Marian Victor Buciu, Ţepeneag între onirism, textualism, postmodernism, 1998; Daiana Felecan, Între veghe şi vis sau Spaţiul operei lui D. Ţepeneag, 2006; Laura Pavel, Dumitru Ţepeneag şi canonul literaturii alternative, Cluj-Napoca: Casa Cărţii de Ştiinţă, 2007, 180 pag.; N. Bârna, Dumitru Ţepeneag, Cluj-Napoca: Biblioteca Apostrof, 2007, 300 pag. „Eretic de stânga“ (Eugen Simion), greu de prins în vreo formulă, vechi anarhist cum se descrie singur, Ţepeneag s-a clasicizat, cu alte cuvinte. Sau, altfel spus, e gata să intre definitiv în graţiile istoriei literare, cu puţine şanse de a mai fi uitat în/de posteritate. Câteva cuvinte, aici, despre cărţile dedicate operei sale în 2007.

     Laurei Pavel (Antimemoriile lui Grobei: Eseu monografic despre opera lui Nicolae Breban, 1997, ediţia a doua, 2004; Ionesco: Anti-lumea unui sceptic, 2002; Ficţiune şi teatralitate, 2003) îi remarcasem, încă de la debut, siguranţa de sine, stilul proaspăt, alert, plăcerea de a se lansa în comentarii deschise, labirintice, desfăşurate, dar cu o logică strâns ritmată, trepidante, dar şi ţinute în frâu; felul în care împacă tinereţea scrisului cu matura bibliotecă susţinătoare. Vorbeam altădată şi despre densitatea senzuală, cărnoasă a stilului academic, despre riguroasa construcţie exegetică înmugurind neaşteptat sub bagheta ei. Un instrumentar, acesta, extrem de eficient faţă în faţă cu staturile histrionice, „spectaculare“, pe care a ales să le descrie.

     Eseul despre Ţepeneag răspunde câtorva întrebări despre onirism ca literatură alternativă („Care sunt argumentele actualităţii acestei literaturi, ţin ele cu precădere de forma neoavangardistă, să zicem, a inovaţiei onirice, ca metodă de generare textuală şi de structurare a scriiturii? [...] Este, totuşi, onirismul nu doar o incitantă strategie textualizantă, justificabilă ca opţiune coerentă de poetică şi de tipologie artistică, ci şi o mişcare literară cu implicaţii politice?“), dar ia în discuţie şi „râvnitele sincronizări sau simptomaticele defazări faţă de contextul literar şi cultural european“ ale metodei şi structurii literaturii onirice:  

     Discursul oniric poetic şi cel prozastic sunt structurate ca texte tot mai conştiente de propria textualitate, autonomă în raport cu posibilul referent, şi creatoare de lumi ficţionale parcă aseptice şi autarhice. În seria de articole teoretice În căutarea unei definiţii, Dumitru Ţepeneag propune o caracterizare ludică, plină de teatralitate, a visului romantic, de care onirismul se desparte parţial, cu toate că îi recunoaşte şi îi perpetuează câteva invariante culturale eterne: „[Romanticii] Priveau, dacă pot spune astfel, în vis, aşa cum priveşti prin gaura cheii. Căci ce este visul, dacă nu acest straniu spectacol de voyeurisme, scene văzute prin gaura cheii, şi spaimă şi bucurie totodată că eşti singur, omniscient şi ubicuu, într-o lume objectuală, unde şi oamenii devin obiecte, unde nu există relaţie, unde nu există veleitate socială sau politică. Nici acolo, probabil, nu e Dumnezeu, dar e ca şi cum ar fi“. 

     Analizând „teatralitatea privirii creatorului de vise textuale, o privire succesiv empatizată şi apoi distanţată de ceea ce vede“, Laura Pavel identifică „un tip anume de catharsis, prin fascinaţia contemplării clandestine“, „voyeurismul“ spectacular propriu şi prozatorului Ţepeneag, acea privire Prin gaura cheii (cum se numeşte o proză a sa), descriind perfect „mişcările de cosmogonie a textului şi imaginarului oniric“. Pot bănui că prozatorul a ales anume metafora aceasta, căci cheia e şi soluţie, răspuns la o problemă, are şi sugestii muzicale, de organizare armonică a zgomotelor mundane, iar în varianta de „gaură a cheii“, este clandestinitate picantă şi putere în acelaşi timp. Studii mai noi asupra visului aduc dinspre ştiinţă confirmarea strategiilor literare ale oniriştilor. Teoria continuei activări, de pildă, susţine că somnul are rostul de a transfera date din memoria temporară în cea de lungă durată. Transferul e de manieră pulsatilă şi face posibilă apariţia viselor, explicând atât continuitatea lor, cât şi schimbările bruşte de perspectivă şi sens. Procesul de consolidare prin vis a amintirilor pe care se sprijină şi starea de veghe asigură stocarea în adânc a datelor întregii existenţe individuale. Visurile au, în viziune freudiană, şi rolul de a proteja somnul, căci traduc stimulii externi în fragmente de realitate onirică, incluzându-i tramei în desfăşurare. Noua „poveste“ poate satisface/împlini şi lucruri imposibil de realizat aievea, dar râvnite. La rândul ei, literatura onirică îşi asumă şi rolul de paravan faţă în faţă cu o realitate perturbatoare, dar şi pe acela al zonei de mijloc, amestec de prezenţă şi absenţă. Privirea prin gaura cheii (a visului) are realitatea deopotrivă complexă şi incertă a literaturii. „În vis, totul e văzut, orice senzaţie devine senzaţie vizuală [...] cel care visează se transformă până la urmă într-o privire ubicuă, într-un Ochi atotputernic“, scria în 1969 D. Ţepeneag. Eseul Laurei Pavel descrie roluri şi fantasme narative, lumi imaginare speculare, nivele ficţionale complementare, arpegii şi capcane discursive, refracţii şi angulaţii inedite ale privirii auctoriale, libertăţi regizorale, artificialităţi programate ş.a.m.d., reuşind, în cele din urmă, o situare mai exactă şi mai nuanţată a scriitorului în contextul literar contemporan.  

     Nicolae Bârna (Ţepeneag: Introducere într-o lume de hârtie, 1998; Comentarii critice, 2001) scrie cu o prospeţime de veşnic tânăr cititor, neinhibat de mode şi tabuuri. Critica literară cere, în definiţia sa, minte limpede, supunere la obiect, dar şi emoţie şi implicare ardentă. Regăsesc şi în noua carte despre Dumitru Ţepeneag aerul jucăuş şi „iresponsabil“, revărsarea frazelor nestăpânite asupra textului comentat, deschiderea năucitoare a parantezelor, ambiguizarea şi dezambiguizarea dezinvoltă a fiecărui pas verbal, exclamaţiile, monologurile critice. Şi aici, ideea care contează cu adevărat, „subversivă“, e lansată ca într-o doară. Astfel, de la reîncorporarea lui Ţepeneag în peisajul literar naţional, fenomen în plină desfăşurare, speră efecte secundare: abandonarea exclusivismelor de generaţie, atenuarea clivajului, dar mai ales

     redescoperirea unei evidenţe temporar uitate, anume că, dincolo de demarcările tactice şi de fragmentările – motivate literar – necesare, pe termen scurt, înnoirii, o literatură e un continuum complex, în care momentele de ruptură nu pot, raţional, duce la negări retroactive generale, ci se sprijină inevitabil pe textura subiacentă a dialogului cu diacronia, inclusiv cu cea imediat anterioară oricărui moment dat. 

     Contând pe disponibilitatea pentru primenire şi pe cantitatea de aşteptare activă de care e în stare prozatorul comentat, cartea lui Nicolae Bârna îl descrie cu nenumărate bucle prospective, aproximând reacţia posterităţii la o operă cu destin oarecum hărţuit. Răspunsurile lui Ţepeneag la chestionarul literaturii şi vieţii improvizează lucid şi oarecum tendenţios în marginea datelor realului. Mai multele feţe şi voci scot la iveală o stranie, pedantă ritmare interioară, pulsatilă, aş zice, o organizare minuţioasă a circumstanţei fiecărui verb existenţial. Limbajul, realitatea obiectivă şi ficţiunea sunt deopotrivă de „reale“ sub scriitura abilă a prozatorului. Timpul şi spaţiul sunt spuzite cu mărunte perforaţii (găuri de cheie!) prin care intră şi ies imagini, crâmpeie cu sens obscur. Încap mereu remanieri, dar şi disconfortul înaintării pe nisipurile mişcătoare ale contextelor mereu schimbătoare. Nicolae Bârna ţine pasul şi cadenţa în monografia sa neconvenţională, pe care o cuminţeşte în final adăugându-i o bibliografie (aproape) la zi şi un tabel didactic al cărţilor lui D.Ţepeneag. 

IRINA PETRAŞ

DUMITRU ŢEPENEAG ÎN DOUĂ LECTURI

» anul XIX, 2008, nr. 2 (213)