Un anume sens al minunării
Irina Petraş

GHEORGHE SĂSĂRMAN s-a născut la Bucureşti în 1941, într-o familie de refugiaţi din Ardealul de Nord. Absolvent al Institutului de Arhitectură „Ion Mincu“ şi doctor în teoria arhitecturii, a fost publicist-comentator la Scânteia şi la revista Contemporanul, revenindu-i rubrica de arhitectură şi urbanism. Membru al Uniunii Scriitorilor din România, este autorul mai multor volume de proză SF: Oracolul, 1969; Cuadratura cercului, 1975, 2001; Himera, 1979; Cupa de cucută, 1994; Sud contra Nord, 2001. A scris şi piese de teatru (Farul, Deus ex machina). A publicat cărţi de teorie a arhitecturii: Funcţiune, spaţiu, arhitectură, teza de doctorat din 1978; Gândirea estetică în arhitectura românească, 1983. În 1980 i se acordă Premiul Europa, pentru cea mai bună povestire europeană SF (Evadarea lui Algernon). Stabilit în Germania în 1983, este preşedinte de onoare al Ligii Asociaţiilor Româno-Germane din Germania (înfiinţată în 16 noiembrie 2002, organizaţia îşi propune să „militeze pentru păstrarea identităţii culturale a membrilor comunităţii româneşti, în procesul unei integrări armonioase în sânul societăţii germane“).
După 1989, reia legăturile cu prietenii din ţară. Într-un interviu cu Radu Bărbulescu, îi evocă, nostalgic, pe Adrian Rogoz, Mircea Opriţă, Dan Culcer, Florin Bănescu şi Gheorghe Schwartz, Horia Aramă, Laurenţiu Ulici, pe colegii de clasă Virgil Stanciu, Ion Pop şi Gheorghe G. Pop (alias Gavril Şedran), pe Cornel Robu. Acestuia din urmă îi datorează revenirea, după 1990, în presa literară românească („De reţinut că, deşi sunt cetăţean german şi trăiesc la München de optsprezece ani, rămân pentru editorii de aici un est-european, cel puţin cât timp nu mă prezint cu un text gata tradus în limba germană...“). Cornel Robu semnează fişa Săsărman din Dicţionarul scriitorilor români. El vorbeşte despre „simbioza între arhitectură şi science-fiction“, despre „utilizarea pretextului literar pentru meditaţia filosofică, sociologică, morală asupra destinului umanităţii“, dar mai remarcă şi felul aparte în care se conturează în prozele lui Gheorghe Săsărman acel sense of wonder specific literaturii SF.
Observaţiile sale rămân, în mare, valabile pentru volumul Vedenii, de curând apărut la Ideea Europeană (Bucureşti, 2007, 190 p.), chiar dacă recuzita SF e acum cu totul abandonată ori măcar deviată, atenuată până la surdină. Snoave, fabule, povestiri cu tâlc, prozele nu mai converg înspre un anti happy-end, ci sunt mai degrabă texte „anti-end“, deschise, suspendate, nesigure pe propriile încheieri şi sensuri. Alegorice, parabolice, larg metaforice, ele se lasă, în multe puncte, colorate autobiografic, dar apelează masiv la ambiguităţi de tot soiul pentru a sugera, tatonând nedefinit, un rost, o cale. Inserabile prozei fantastice, vedeniile nu ascultă însă întru totul nici de regulile acestui gen. Realismul ambiguizat al textelor deviază „gheara“ fantasticului descris de un Roger Caillois, să zicem, înspre banal, obişnuit, cotidian. Temele sunt largi, interpretabile, alunecoase, împotmolite în zvonul minor al existenţei diurne. Tâlcul se lasă descifrat din prima pagină, povestea înaintează menţinând o doză confortabilă, incitantă de suspans, dar încheierea e de obicei o fundătură ori o răscruce.
În Operaţiunea K3, de pildă, burghiul uriaş ce străpunge mai multele etaje ale unei clădiri ezită între intruziune şi subminare agresivă, insidioasă a preţiosului privacy, dar păstrează suficiente conotaţii ale penetrării, unele senzuale, erotice. Drapelul alb vorbeşte despre infinitele şi divergentele lecturi ale lumii înconjurătoare, însă şi despre cantitatea de rău şi adversitate pe care o conţine orice sistem, în cele din urmă. Tema exilatului e prezentă şi în Dorul, coşmarul, vina, trădarea debilizând strădania integrării în altă lume. „Arta fugii“, dar şi tragedia ei mocnită sunt fundal pentru mai multe dintre proze. Iată câteva secvenţe din Dorul:

Se opri din bărbierit şi se abandonă cu totul fluieratului, privindu-se, ca hipnotizat, în oglindă. Nu era o simplă toană, ci o pornire irezistibilă, venită parcă din străfundurile insondabile ale subconştientului, deopotrivă acaparatoare şi incendiară. Nu se ştiuse în stare de atâta măiestrie, fluiera cu o patimă aproape dureroasă, scotea sunete ca de nai prin care ar fi trecut când crivăţul, când austrul, când zefirul. Textul propriu-zis nu avea nicio relevanţă, poate că de fapt nici nu se potriveau acele versuri, ci altele, motivul muzical era totul, melodia aceea melancolică, tânguitoare, care îi răscolise sufletul, de parcă de ani şi ani de zile o jale nespusă ar fi pândit un prilej ca să izbucnească. Oare să fi fost dorul? În urmă cu două decenii, înainte de a se fi decis el însuşi să plece în pribegie, un prieten care tocmai făcuse cerere de emigrare şi-a adus la birou, într-un borcan cu apă, o ramură de salcie plină de mâţişori abia îmbobociţi. Aşa vei fi şi tu printre străini, ar fi vrut să-i spună după câteva zile, când din scoarţa fragedă se iviră fire palide, translucide, ca ale unei mustăţi anemice, vei fi ca nuiaua aceasta desprinsă de trunchi, văduvită de legătura cu glia, încercând zadarnic să prindă rădăcini într-un mediu ostil, aseptic. Când mai apoi, la rândul lui, îşi luase lumea în cap, o făcuse fără prea multe iluzii şi fără să privească în urmă. Imaginea acelei crengi rupte, abandonate unui fluid neprielnic, pe care şi-ar fi putut-o dedica sieşi, îi pierise cu totul din minte. [...] Iar acum, pe nepusă masă, această izbucnire pustiitoare, ca o vâlvătaie stârnită din senin. Să fi fost oare acesta mult temutul dor fără leac al desţăratului? Dor de ce? [...] Nimic statornic, de care să se simtă legat pentru veşnicie, niciunul dintre arhetipurile care să-l cheme nostalgic spre obârşii, pe care să le identifice cu ţara de baştină, cu patria, cu vatra strămoşească. Era înclinat să se socotească mai curând un cetăţean al lumii, un cosmopolit, un apatrid sau, poate mai exact, un locuitor pierdut în anonimat al satului global. Şi chiar dacă nu era an să nu întreprindă măcar o călătorie prin ţară, nu-şi amintea să fi simţit la trecerea frontierei altă emoţie decât aceea a apropiatei revederi cu rudele sau cu prietenii de odinioară. [...] De unde, atunci, sfâşierea aceasta mistuitoare? Să fi fost doar neputinţa de a-şi recunoaşte rădăcinile? [...] Ne în stare să găsească un nume potrivit pentru durerea lui, îşi vărsă tot oful în arpegii fluierate cu patos, faţă în faţă cu propriu-i chip răsfrânt în luciul rece al oglinzii. Era ca şi cum, adus la disperare, el chiar în cântec şi-ar fi căutat identitatea pierdută, în sunetele acelui bocet pe care buzele îl modulau cu tot mai multă simţire, pe când un vers singular prindea contur în mintea lui golită de orice gând: cine iubeşte şi lasă...

Varianta balcanică îmbunătăţită e un conglomerat pe mai multe voci despre istoria unei zone bulversate. Interesante, valabile, opiniile convocate alcătuiesc totuşi un canon strident, forţat, lipsit de nuanţă şi de subtilitate. În metrou combină cel puţin trei teme: a morţii, a labirintului, a subteraneităţii, fiecare cu mai multe valenţe de satisfăcut prin lectura liberă. Jurnalul aduce cu sine tema prevestirii, a predicţiei, însă finalul coboară totul în comun, de vreme ce suprema prevestire e cea a morţii diaristului, absolut firească şi oarecum banală. Fortăreaţa de nisip ţese pe tema creatorului, un scriitor descoperind că o forţă exterioară îi comandă şi îi conduce creaţia. Cumva pe dos decât în celebra proză fantastică a păianjenului hipnotizator, eroul va descoperi în final nu că maimuţărea fără voie, implacabil, o entitate din afară, ci că această forţă a fost dintotdeauna în mintea sa.
În literatura sa, Gheorghe Săsărman este secondat de arhitect şi de ziarist. Cel dintâi ştie să construiască, să oblige materiale diverse să se supună planurilor sale, dar uită adesea însemnătatea materialelor înseşi şi cade în plasa unor stereotipii, a amestecurilor inabile de limbaje. Pe de altă parte, ziaristul e atras de senzaţional, îl caută, îl fabrică, cu exagerări de ton care pun în pericol armonia estetică a textului. Una peste alta, Vedenii-le se citesc uşor şi cu plăcere. Ambiguitatea lor e incitantă, tot aşa cum sfătoşenia ardelenească strecurată pe nesimţite în pagină dă sentimentul reconfortant al unei posibile aşezări în firesc, dincolo de toate devierile şi inserţiile coşmareşti. O undă de umor, fie el şi galben, se infiltrează în interstiţii, iarăşi spre binele lecturii.

 

IRINA PETRAŞ

UN ANUME SENS AL MINUNĂRII

» anul XVIII, 2007, nr. 12 (211)