Portret de scriitor în depresie severă
Marta Petreu

În memoria Laurei,
moartă de moartea lui Sebastian,
şi la aceeaşi vîrstă

Sebastian – Eliade

ÎN AUGUST 1927, Sebastian debutează în Cuvîntul cu un articol, Sentimentalul Gourmont, în care polemizează cu articolul recent apărut al lui Eliade, Metode gourmontiene (6 aug. 1927). Nici că exista o modalitate mai bună pentru a-i atrage acestuia atenţia asupra sa. De la acest început polemic s-a trecut la o „pace armată“, iar apoi, prin meritul şi străduinţa îndelungată a lui Sebastian, s-a ajuns la un moment dat la prietenie. La una inegală, în care unul – Sebastian – a fost cel care a iubit şi-a adus repetat ofrandele, iar celălalt – Eliade – s-a lăsat iubit şi, pe măsura temperamentului şi caracterului său, a iubit şi el. După busculada iniţială, reconcilierea şi împrietenirea s-au întîmplat, se pare, abia prin 1932, după întoarcerea lui Eliade din India. Pînă atunci însă, Sebastian i-a dat tîrcoale lui Eliade, făcîndu-i avansuri. Astfel, în 1928, cu ocazia dezbaterii de presă despre Itinerariul spiritual şi tînăra generaţie, Sebastian intră în bătălie de partea lui Eliade, pe care-l complimentează ceremonios:

Ni se părea că Itinerariul spiritual (pe care nu îl cunoaştem în întregime) al domnului şi prietenului nostru Mircea Eliade, pe lîngă foarte sigure precizări de atitudine faţă de fenomenul cultural de astăzi...

Mai mult, deşi, cum am mai spus, se distanţează de „misticismul domnului Eliade“, îl justifică printr-o flatantă analogie (Jacques Rivière e şi mistic, şi limpede la gînd, iar Eliade de asemenea).
Peste nici o lună, relaţiile lor sînt încă protocolare: Sebastian i se adresează cu „Dragă Domnule Eliade“, dar, în lungile scrisori pe care i le trimite de la Brăila, se oferă a fi cunoscut în fibra lui intimă. De pildă, în scrisoarea din 19 august 1928, se destăinuie:

Am nevoie de o anumită rînduială exterioară, de o anumită ordine cunoscută deja, de o anumită familiaritate a lucrurilor şi pereţilor unei odăi, pentru ca să mă mişc prin ea cu paşi fireşti, pentru ca să mă recunosc pe mine însumi…

etc., etc. Cu alte cuvinte, se autodescrie pentru a se face cunoscut, pentru că, de fapt, doreşte o prietenie în vederea căreia îl curtează pe Eliade intens. A urmat plecarea lui Eliade (noiembrie 1928) în India şi a lui Sebastian la Paris (decembrie 1929). De la Paris, tînărul critic comentează pentru ziarul Cuvîntul, în mai 1930, debutul editorial al lui Eliade – Isabel şi apele diavolului – în termeni foarte elogioşi, şi făcîndu-i romancierului avansuri de împrietenire:

Întîmplarea făcuse să ne cunoaştem în casa Cuvîntului, unde împărţeam, cu rosturi diferite, acelaşi foileton. Sunt oameni în faţa cărora te găseşti închis, limitat şi fără putinţa de comunicaţie, ca în faţa unei case fără ferestre. Am trecut pe lîngă Mircea Eliade cu regretul pe care îl încerc ori de cîte ori trebuie să renunţ la cunoaşterea unui om: parcă posibilităţile vieţii se reduc atunci. Dar îl regăsesc în Isabel...

Împrietenirea lor, care, după cum se vede din citatul de mai sus, îl preocupa pe Sebastian ca forţarea intrării într-o monadă, trebuie să fi început de aici. La sfîrşitul anului 1931 se aflau amîndoi în Bucureşti, iar Cuvîntul, apoi şi „Forumul“ şi „Criterionul“, cu întîlnirile repetate de organizare, au favorizat împrietenirea celor doi scriitori. În textele din epocă (Comarnescu, Arşavir Acterian, Ilovici), numele lui Sebastian apare mereu imediat după al lui Eliade, semn că erau văzuţi şi percepuţi împreună, ca prieteni. Între 1932 şi 1935, Sebastian scrie în mod repetat despre cărţile lui Eliade, comentînd pe rînd: Solilocvii, în 1932; din nou Isabel..., în 1932; Maitreyi, în 1933; Lumina ce se stinge, în 1934; de două ori Ocenografie, în 1935; Şantier, în 1935; Huliganii, în 1935, şi lăudîndu-l pe prolificul autor cu o ingeniozitate pe care numai pasiunea ţi-o poate da.

Scrisul său este pentru mine una din cele mai absorbitoare [în vol.: „absolvitoare“, eroare tipografică] pasiuni intelectuale,

recunoaşte cronicarul. Elogiile sînt superlative: Eliade este un „remarcabil temperament“, Solilocvii este „una din acele cărţi în tovărăşia cărora eşti bucuros să gîndeşti“, „Isabel poate să schimbe soarta romanului la noi, ca gen“, iar autorul este un „miracol“ care a scris „o întreagă bibliotecă de manuscrise“, şi, dacă ar fi fost francez, ar fi luat „neîndoios premiul Goncourt“; Maitreyi „este un fapt unic“, depăşeşte orice măsură, inclusiv „îl depăşeşte pe Mircea Eliade însuşi“; Lumina ce se stinge este o „adevărată revoluţie a genului epic românesc“. Inclusiv ideea – în vogă în epocă, discutată zgomotos de extrema dreaptă, în surdină de extrema stîngă – a „omului nou“, care apare în Oceanografie, este, ca să spun aşa, inocent inocentată de Sebastian (sîntem în ianuarie 1935, în preludiul convertirii lui Eliade la extrema dreaptă): omul nou la Eliade ar fi „un om viu, un om spontan, un om liber“, şi despre asta „s-ar putea discuta cu cartea lui Mircea Eliade în mînă, zile întregi“. Summa summarum, pentru Sebastian, Eliade este un personaj uluitor, care transformă tot ce atinge în „problemă esenţială“.
Între timp, şi Eliade scrie despre Sebastian, de două ori: despre Femei (1933) şi, spre cinstea lui, într-un moment greu pentru Sebastian, în 1934, despre De două mii de ani... Iar dacă ne gîndim că, de pe urma comentariului la romanul cu scandal, Eliade s-a ales cu o polemică cu G. Racoveanu, chiar de trei ori. Eliade a apărat, inteligent şi pe larg, romanul De două mii de ani... Ba, mai mult, a pus în evidenţă un sofism al celebrei prefeţe naeionesciene – „o translaţie nejustificată“, asta e formula lui Eliade –, acela despre damnarea eternă a evreilor (arătînd că numai Dumnezeu, iar nu Nae, poate stabili cine va fi mîntuit şi că graţia divină poate fi acordată oricui, fie acesta creştin sau nu, după cum poate fi retrasă oricui, inclusiv unui creştin). Faptul că Eliade – la fel ca alţi colegi de generaţie: Noica, Ion I. Cantacuzino, Eugen Ionescu – i-a apărat romanul, îndrăznind chiar să-l critice pe Nae Ionescu (care se autoplasează în postură de Dumnezeu), faptul că Eliade a intrat în polemică pentru el cu G. Racoveanu l-au umplut pe Sebastian de mulţumire. În avalanşa de critici şi injurii venite din toate direcţiile, Sebastian s-a simţit protejat de cîţiva din colegii săi de generaţie. Iată ce-i scrie el, în august 1934, lui Eliade:

Ultimele răspunsuri ale lui Racoveanu mi-au făcut rău. Mi-e aproape milă de el. Nu înţeleg cum poate cineva cădea pînă aici. Răspunsul tău, dragă Mircea, excelent. Mai mult şi mai bine nu se putea spune. Îmi pare profund rău că ai fost tîrît în porcăria asta, oarecum din cauza mea.

Aşa că nu e de mirare că în anul următor Sebastian îl pune la punct pe Miron Radu Paraschivescu, care, de pe poziţii comuniste, îl acuzase pe Eliade, într-o publicaţie comunistă (Cuvîntul liber), de fascism.

Mircea Eliade scrie un studiu despre Autonomia vieţii spirituale. // După trei zile, cineva, prin Cuvîntul liber, îl somează să răspundă dacă această „autonomie“ este sau nu fascistă. Te întrebi uluit cît de încurcată trebuie să fie o minte, pentru ca să coboare, imediat, de la o problemă spirituală la o formulă politică. [...] // Prevăd o zi în care se va inventa o botanică fascistă şi una radicală, o chimie reacţionară şi una progresistă, o algebră liberală şi una conservatoare. Se va stabili să anumite plante sunt burgheze, în timp ce altele sunt marxiste. [...] Omenirea merge cu paşi repezi spre o înţelegere poliţistă a lumii. [...]  Inima şi mintea umană încape umilit între dinţii acestui cleşte cu gura căscată: dreapta-stînga.

Aşa cum în 1933 nu voise să vadă glisajul lui Nae Ionescu şi al Cuvîntului înspre extrema dreaptă şi antisemitism, la începutul anului 1935 Sebastian nu vrea să vadă semnele tot mai pronunţate ale apropierii lui Eliade de extrema dreaptă. În noiembrie însă, nu mai are încotro şi notează:

bag de seamă mereu mai marcantele alunecări spre dreapta din partea lui.

A băgat de seamă – şi a suferit. Legat de Eliade şi de Nina (cu care acesta se însurase în ianuarie 1934), n-a vrut să strice o prietenie „pentru atîta lucru“, aşa că a ales să tacă:

Dar nu voi lăsa ca asemenea disensiuni să umbrească nici măcar cu o impresie dragostea mea pentru el. Voi încerca pe viitor să evit „controversele politice“ cu el.

Decis – exact ca în dureroasa lui pasiune pentru Leny, exact ca-n nefericita sa dragoste intelectuală pentru Nae Ionescu – să salveze iubirea, Sebastian s-a purtat cu Eliade ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat. Dintr-o scrisoare din vara anului 1936, rezultă de altfel ce strînse sînt relaţiile dintre cei doi: Sebastian împrumută bani de la familia Eliade, Nina, pe toată durata absenţei soţului ei (plecat în Anglia), „dejunează zilnic la noi“, iar Sebastian comentează cu prietenul său toate bucureştenismele, inclusiv evenimentele politice (asasinarea lui Stelescu), ca şi cum între ei nu ar fi apărut nicio deosebire de alegere. Toamna se întîlnesc repetat,  iar Sebastian le citeşte Jocul de-a vacanţa. În februarie 1937, comentează, deşi contre cœur, Domnişoara Christina, recunoscînd încă o dată fascinaţia pe care creativitatea lui Eliade o exercită asupra sa:

E ceva aşa de năvalnic în opera sa...

În jurnalul său însă, exclamaţiile pe seama lui Eliade se înmulţesc. Sebastian suportă tot mai greu „jocul de duplicitate pe care amiciţia noastră îl impune de cînd cu convertirea lor [a prietenilor] gardistă“.
Aşa cum pe Nae l-a numit mereu naiv şi copilăros, Sebastian îi pune şi lui Eliade acelaşi diagnostic, de copilărie şi naivitate. În toamna anului 1937 (cînd Eliade participa la campania electorală a Gărzii) şi la începutul anului 1938, Sebastian consemnează nu numai totala înregimentare a lui Eliade într-o mişcare politică antisemită, ci (exact ca-n primii paşi ai iubirii pentru Leny), şi timpul care s-a scurs fără să-l vadă şi fără să-şi vorbească la telefon:

Aproape două luni de cînd nu l-am mai văzut pe Mircea. Aproape 10 zile de cînd nu ne-am mai telefonat.

Bilanţul său la sfîrşit de an îi spunea că-l pierduse; ba, mai mult, că pierduse (cam) tot ce avea:

A pierde o situaţie – Cuvîntul; un om faţă de care mă simţeam responsabil – Nae Ionescu; o serie de prieteni – Ghiţă Racoveanu, Haig, Marietta, Lilly, Nina şi, în sfîrşit, prietenul cel dintîi şi cel din urmă, Mircea – a pierde totul, absolut totul...

De fapt, nu pierduse încă totul – această experienţă radicală i-a fost rezervată pentru anii războiului. Şi nici atunci nu a pierdut chiar totul – de exemplu, cum singur recunoaşte, el nu a fost deportat... Dar a pierdut mai mult decît îşi putea permite, aşa că în 1937, la 30 de ani, constata „golul“ pe care viaţa îl făcuse în jurul lui. Miracolul de normalitate pe care l-a reprezentat la sfîrşitul anilor ’20 şi începutul anilor ’30 un scriitor român evreu la Cuvîntul, normalitate subliniată de Eliade şi sancţionată în 1934 de o parte a opiniei publice, se spulberase complet în 1937, instalînd în jurul lui Sebastian golul. Golul însemna atît absenţa placentei generaţiei, cît mai ales absenţa celor doi: a lui Nae, care e desemnat clar ca supraeu: „un om faţă de care mă simţeam responsabil – Nae Ionescu“; a lui Eliade, desemnat ca geamăn: „prietenul cel dintîi şi cel din urmă, Mircea“.
Dezlipirea propriu-zisă de Eliade a fost şi dureroasă, şi lungă (începută în toamna lui 1937, desprinderea a tot durat, pînă cînd într-un sfîrşit, în vara lui 1942, Sebastian pune punct în interiorul său acestei relaţii, diagnosticînd „infamia morală“ a lui Eliade). Sebastian numără zilele de cînd nu l-a văzut pe prietenul său, iar cînd în sfîrşit îl întîlneşte, îl priveşte „cu mare curiozitate“, recunoscîndu-i „gesturi pe care le uitasem“, minunîndu-se de „volubilitatea lui nervoasă“ etc. Concluzia – una care ţine de logica inimii, nu a raţiunii: 

Mi-e greu să nu-mi fie drag.

Autoritatea lui Mircea asupra sa este reală şi insidioasă; de pildă, delimitat public de fondul obscur şi „mistic“ al acestuia, Sebastian îl respectă în mod ritual în intimitate:

din superstiţie (Mircea mi-a spus o dată că e bine să începi a lucra de luni), am scris cîteva rînduri,

scrie Sebastian în data de luni, 8 august 1938.
Ar fi interesant de pus faţă în faţă jurnalul lui Sebastian din 1937-1939 cu acela al lui Eliade din aceeaşi perioadă, jurnal ce a existat şi pe care scriitorul l-a ascuns la un anume Gicu, de unde, probabil, a fost confiscat de Siguranţă. Punctul de vedere al lui Eliade, dacă s-a păstrat, ar trebui să conteze în evaluarea relaţiei celor doi. Deocamdată, pe baza mărturiei lui Sebastian (Memoriile lui Eliade sînt prea sumare şi evazive), ne dăm seama că el era cu adevărat îngrijorat, în 1938, cînd a început arestarea gardiştilor, pentru soarta lui Eliade:

... pentru că umblau tot felul de zvonuri despre arestarea gardiştilor – i-am telefonat lui Mircea şi pe urmă m-am dus să-l văd.

Arestarea lui Nae îl agită şi-l „dezolează“. Aceea a lui Eliade, înregistrată în notele sale zilnice cu întîrziere de peste o lună, îl afectează:

Am vorbit cu Marietta, ca să aflu veşti despre Mircea. (Telefonul lui nu răspunde.) E la Miercurea-Ciucului de la 1 august.

Preocupat de soarta celor doi oameni pe care-i iubea şi pe care ar vrea să-i ştie liberi, Sebastian se comportă delicat, respectîndu-i de pildă lui Eliade inclusiv doliul după Corneliu Zelea Codreanu. Fisura interioară se produsese însă, dezlipindu-i pe cei doi ca pe două continente între care se cască oceanul. În decembrie 1938, întîlnindu-l întîmplător pe Eliade (întors din lagăr şi din spital) la Fundaţie, Sebastian este efectiv surprins de semnele afectuoase ale lui Mircea:

spre surpriza mea, Mircea se ridică în picioare şi mă îmbrăţişează. // Gest reflex? Amintiri vechi mai puternice decît faptele recente?

Cu noduri, prietenia lor continuă – dar e tot mai greu să o numeşti prietenie – şi în 1939: se întîlnesc din cînd în cînd sau Sebastian află de la prieteni comuni despre reacţiile politice viscerale ale lui Eliade. Fiecare moment politic tensionat, ce poate atrage arestarea legionarilor, e cumpănit de Sebastian cu atenţie, căci se teme pentru Nae şi Mircea. Asasinarea primului-ministru Armand Călinescu (septembrie 1939) îl angoasează:

Ce s-o fi întîmplat cu Nae? Rosetti a întrebat şi i s-a spus că „e dispărut de două zile“. „Dispărut“ ce înseamnă? Fugit? Dus în altă parte şi ţinut sub pază? Împuşcat? Am telefonat la Mircea, îngrijorat şi de soarta lui. Mi-a răspuns chiar el la telefon şi i-am vorbit despre corectura unui articol al lui pentru Revistă. Dar ce vroiam să aflu, aflasem: trăieşte.

Şi – dacă avem în Jurnalul lui Sebastian dovada clară a unui evreu îngrijorat pentru soarta a doi legionari (chiar dacă legionari fără acte în regulă, cum au fost Nae şi Eliade), trebuie să observăm că în Jurnalul portughez nu găsim reciproca. Eliade, pe toată durata 1941-1944, ca om aflat la adăpost, nu e nicidecum îngrijorat pentru soarta prietenului său evreu, asta în condiţiile legislaţiei româneşti antisemite şi ale deportărilor făcute de România... Sebastian apare în jurnalul eliadesc în 20 iunie 1941, ca referinţă strict literară, apoi în 29 mai 1945, cînd Eliade îi consemnează moartea. De-a lungul războiului însă, soarta „de cîine“ a lui Sebastian nu l-a preocupat – conform probelor existente pînă acuma – în niciun fel. Cînd Eliade a venit, în vara anului 1942, la Bucureşti, nu l-a căutat pe Sebastian. Explicaţiile sale – din Memorii, din diferite scrisori sau interviuri – sînt ambigue: sugerează că s-a ferit să-l caute pentru că era el însuşi urmărit (de Siguranţă? de Gestapo? nu precizează). Iată versiunea din Memorii, care de fapt nu explică nimic:

mi-am dat seama că sînt urmărit. [...] Trebuia [...] să fiu „cît se poate de prudent“. De aceea am întîlnit foarte puţini dintre vechii mei prieteni: Mircea Vulcănescu, Constantin Noica, Dan Botta şi alţi cîţiva. L-am întîlnit doar o singură dată pe profesorul Alexandru Rosetti. Am evitat să-l văd pe Mihail Sebastian, şi faptul acesta, care m-a îndurerat, iar pe Sebastian l-a mîhnit profund, va avea grave consecinţe mulţi ani în urmă.

O altă explicaţie se află în corespondenţa savantului cu Scholem:

Nu-mi voi ierta niciodată prudenţa exagerată, dictată de frica de atotputernica poliţie secretă. Era ultima dată cînd mai puteam discuta cu prietenii, de atunci aproape toţi morţi: ultima oară cînd puteam să vorbesc cu Sebastian şi să-i explic „poziţia mea“. Speram însă că, o dată războiul terminat, ne vom relua relaţiile.

E o explicaţie ciudată, căci, ce rău – mai mare decît celorlalţi prieteni, aceştia, legionari sau pur şi simplu cu convingeri de dreapta, cu care s-a văzut – i-ar fi putut provoca lui Sebastian? În interviuri se declară suspect în ochii Gestapoului, şi deci grijuliu cu Sebastian, nu l-a căutat ca să nu-l „compromită“.
Indiferent care a fost cauza reală, nici Nina, mai multă vreme prezentă în Bucureşti, nici Mircea nu l-au căutat pe Sebastian. Acesta – regresat, în anii războiului, din scriitor român în evreu, se simţea mizerabil;  cînd îl căuta cîte un prieten, se ferea să iasă cu el pe stradă, pentru ca el, evreul Sebastian, să nu-l compromită pe acesta. În 1942, felul cum a fost uitat de Nina şi de Mircea l-a dus la o însemnare de bilanţ:

Nina e de 2-3 săptămîni la Bucureşti. Evident, nu m-a căutat şi n-am văzut-o. Nici nu ştiu ce i-aş putea spune. Se pare că Mircea va fi numit la Roma. [...] Mi se spune (Rosetti) că ar avea 400.000 lunar. Poate e exagerat. Dar nici 200 n-ar fi răi. Să recunosc că am avut un moment de revoltă, de scîrbă şi de tristeţe cînd am aflat toate astea. În timp ce el duce o existenţă de magnat, în regiuni paradisiace, de viaţă, de pace, de lux, de confort, de visare – în timp ce el trăieşte din plin „ordinea nouă“ –eu trag aici după mine o existenţă mizerabilă de prizonier. // Iar după război – presupunînd că voi scăpa şi că ne vom întîlni – anilor lui de înflorire eu nu le voi putea opune decît triştii mei ani de umilinţă şi ratare. // Ratarea nu se scuză niciodată, cu nimic. Izbînzile – chiar cînd sînt rodul infamiei morale – tot izbînzi rămîn.

Felul cum e construit tot pasajul, prin opoziţia Sebastian – Eliade, cu finalul: „chiar cînd sînt rodul infamiei morale“, arată clar că diagnosticul final, de „infamie morală“, este pentru Eliade.
Comparînd cele două jurnale – într-o comparaţie şchioapă, căci al lui Sebastian acoperă şi anii terorii antilegionare, şi anii terorii antisemite (1938-1944), în timp ce Jurnalul portughez acoperă doar o parte din perioada antisemitismului românesc de stat şi o parte din antilegionarism –, ajungem la firea celor două personaje: Sebastian, o natură pasională şi morală, implicat în drama prietenului său legionar, pe care-l veghează, delicat şi grijuliu, de la distanţă; Eliade, natură egotistă, rece, care reuşeşte, în anii 1941-1944, să pună complet între paranteze existenţa ameninţată a prietenului său evreu. Între cei doi a existat, aşa cum am mai spus, o iubire: una inegală, în care unul a iubit, celălalt mai ales s-a lăsat iubit. Nu e o judecată morală – dragostea, chiar în forma prieteniei între doi bărbaţi tineri, amîndoi heterosexuali de altfel, scapă, prin iraţionalele ei, cîntăririi morale; ci e o judecată de existenţă, o descriere a stării de fapt. Unul dădea, al doilea mai ales primea. Aşa că nu e deloc de mirare că, atunci cînd Eliade a aflat de moartea fostului său prieten, l-a plîns, dar mai puţin pentru viaţa lui neîmplinită şi mai mult pentru ceea ce Sebastian, prin moarte, nu mai putea să-i dea lui, lui Eliade:

Aflu [...] că Mihail Sebastian a murit ieri. [...] Am cîştigat enorm din prietenia lui. Contam pe această prietenie, ca să mă reîntorc la viaţa şi cultura românească.

În continuare, Eliade îl pomeneşte pe Sebastian în Jurnalul său parizian, îi citeşte textele postume şi, după cum am arătat în altă parte, îl proiectează în figura lui Ciru Partenie din Noaptea de Sînziene. Ca un fel de ironie involuntară, ediţia primă a Iphigeniei, piesă despre care Sebastian a avut păreri îndoite şi suspiciuni de legionarism, i-a fost dedicată de Eliade lui Sebastian şi lui Haig Acterian. Remuşcare tîrzie, şi-n acest gest, ca şi-n conceperea personajului Partenie măcar în parte după chipul lui Mihail? Tot ce se poate.
Depresia severă de care a suferit Sebastian începînd cu 1937, foarte grav în anii războiului, s-a datorat, cred, într-o bună parte felului în care a fost trădat de „prietenul cel dintîi şi cel din urmă, Mircea“.


Anii depresiei

SEBASTIAN A stat la începutul carierei sale în „casa Cuvîntului“, iar faptul că a fost acceptat ca evreu în acest loc anume, de către un om pe care îl mitiza, şi a fost îndemnat să scrie ce voia el i-a dat aripi. Portretul pe care i-l putem compune din însemnările colegilor lui de generaţie, la sfîrşitul anilor 1920 şi începutul anilor 1930, ni-l arată pe cît de informat, pe atîta de orgolios, de înţepat. Cu o siguranţă de sine bazată pe informaţie şi pe scrisul de bună calitate, Sebastian devine ofensiv pînă la necuviinţă. Ideologia „paricidă“ a generaţiei sale i-a venit, în prima perioadă (1927-1934), ca o mănuşă. Faptul că ţinea de gruparea de la Cuvîntul şi de elita generaţiei ’27 l-a făcut să se simtă cu spatele apărat şi să aibă o superbă, juvenilă siguranţă de sine. Drept urmare, el s-a şi lansat într-o serie de judecăţi critice severe şi adesea nedrepte asupra unor personalităţi importante ale vieţii culturale, într-un număr mare de polemici – politicoase ca formă, impertinente ca fond. Locul unde era plasat – Cuvîntul şi elita generaţiei ’27 (adică asociaţia „Criterion“) – i-a atras prin el însuşi ostilitatea unor intelectuali, inclusiv a unei părţi a generaţiei sale (aripa avangardistă, marxizantă). De pe urma amplasării şi de pe urma polemicilor proprii – multe partizane, el preluînd (probabil fără să-şi dea seama) adversităţile lui Nae Ionescu –, Sebastian şi-a creat duşmani, dar şi-a şi cîştigat un anume respect, de critic important şi de polemist redutabil. Sincer în judecăţile sale, Sebastian a utilizat însă premise fabricate de-a gata de locul unde se afla şi de personajul strălucitor, dar malefic care a fost „directorul“ său „de conştiinţă“. Adversitatea la adresa lui Lovinescu, Ralea, Ibrăileanu ş.a. se datorează, în cea mai mare parte, partizanatului faţă de Cuvîntul.
În cadrul generaţiei ’27, Sebastian subscrie la anumite puncte programatice, cum ar fi adversitatea faţă de bătrîni, anticartezianismul şi noua sensibilitate estetică (pe care el o crede una moral-estetică), dar se delimitează ferm de dimensiunea mistică a generaţiei şi, apoi, pe măsura ascensiunii ideologiilor colectivist-extremiste, şi de dimensiunea colectivistă. Sebastian este un burghez, un individualist, un „om în sacou“, într-o lume care începea să umble „în cămaşă“ şi „în uniformă“.
Marile lui iubiri sînt Nae Ionescu (care a jucat pentru el rolul de supraeu), Mircea Eliade (care a fost pentru el obiect de fervoare, „prietenul cel dintîi şi cel din urmă“) şi Leni Caler (care a fost obsesia lui erotică). Nae şi Eliade l-au trădat – iar cu Leni, care a început şi a sfîrşit prin a i se oferi, cu Leni nu prea a ştiut ce să facă.
Avînd pretenţia lucidităţii, Sebastian asistă, necrezîndu-şi ochilor, la metamorfoza politică a lui Nae Ionescu şi a lui Eliade; şi, pentru că-i iubea, justifică glisajul lor în mişcarea politică legionară, considerîndu-i pe amîndoi doar naivi şi copilăroşi. Felul cum îşi amortizează judecata critică asupra acestor doi oameni, pe care îi iubea, arată cît de naiv şi de copilăros, cît de dispus la autoiluzionare este, în dragoste, el însuşi.
Iubirile intelectuale ale lui Sebastian, adică Nae Ionescu şi Mircea Eliade, au avut în epoca lor de dezamăgire şi destrămare exact aceeaşi structură ca iubirea erotică pentru Leny: pe de o parte, aşteptare chinuită, în care Sebastian numără zilele de cînd nu a văzut persoana iubită, îşi propune să n-o caute, dar o caută, îşi propune să o rupă cu ea, dar nu se ţine de promisiune; pe de altă parte, după ce enumără trădările persoanei îndrăgite (fie Nae, fie Eliade, fie Leni), îi caută scuze şi temporizează în luarea unei decizii radicale – ruptura. Sebastian nu a rupt niciuna din cele trei iubiri ale sale, ci a agonizat în fiecare din ele. A agonizat cu fiecare din ele în el, pînă cînd expierea s-a produs de la sine. Cu spiritul său autoanalitic (de Swann, cum singur observă în Jurnal), el este capabil să se autoanalizeze (măcar pînă la un punct!), dar este incapabil să rupă, chiar şi cînd raţiunea intelectuală şi raţiunea morală îi cer asta.
Sebastian a avut elan şi tupeu cam pînă prin 1933-1934. Odată cu spargerea generaţiei şi intrarea unora în cămaşă verde, a altora în cămaşă roşie, în timp ce unii au rămas pe poziţii de centru politic şi nu s-au înregimentat activ nicăieri (Sebastian însuşi e printre ei); odată scandalul romanului De două mii de ani..., scandal care nu l-a demolat pe Sebastian – căci mulţi din colegii săi de generaţie (Ion I. Cantacuzino, Eugen Ionescu, Noica, Eliade şi alţii) şi dintre necolegii lui, dar critici cu prestigiu (Pompiliu Constantinescu), l-au apărat –, dar care l-a arătat ca vulnerabil; odată cu înverzirea lui Eliade (toamna 1935) şi a celorlalţi prieteni din cercul restrîns al elitei criterioniste; odată cu aceste evenimente, Sebastian învaţă singurătatea. Între începutul anului 1934 şi sfîrşitul anului 1937, datorită acestor evenimente tectonice (politizarea şi spargerea în trei fracţiuni a generaţiei; scandalul cu De două mii de ani..., care l-a şi întărit, l-a şi fragilizat; înrolarea prietenilor săi apropiaţi în extrema dreaptă), în decurs de 3-4 ani, situaţia lui Sebastian se schimbă radical, iar el poate să-şi facă la (în decembrie 1937) vîrsta de 30 de ani, bilanţul pierderilor.
Ce-a urmat însă a fost cu mult mai rău.
Introducerea legislaţiei antisemite în România (1938), pierderea locului de muncă la Fundaţii, ameninţarea directă la care a fost, ca evreu, supus, războiul, deportările evreilor (inclusiv deportarea fratelui său) sînt o parte, numai o parte din ce-a avut de îndurat.
Pe măsură ce antisemitismul cîştigă teren, Sebastian este tot mai însingurat, în jurul lui generaţia face un gol – iar relaţiile lui se restructurează; în loc să se vadă cu Nina şi Mircea Eliade, cu Marietta Sadova şi Haig Acterian, cu Vulcănescu etc., se vede cu Eugen Ionescu, cu Comarnescu, apoi cu Rosetti, Ralea, Vianu, cu Lena Constante, cu Vişoianu şi alţii. Jurnalul său înregistrează, de pildă, cam în aceleaşi zile, o întrevedere cu Eliade, o alta cu fosta ţintă a batjocurii sale, cu Ralea.
Structural un civil, un burghez, Sebastian are ca vis – sfîşietor – normalitatea burgheză sau chiar mic-burgheză. El visează

puţină linişte, o femeie, cărţi şi o casă curată.

Sau exclamă:

Frig, vînt, toamnă. O casă caldă, intimă, în care să citesc şi să scriu lîngă o femeie iubită – vis irealizabil după care am tînjit, şi mai ales în asemenea zi.

E un vis care-l plasează în familia opiomanilor lui De Quincey, la fel cum erotica lui îl plasează în familia lui Kierkegaard, Nietzsche, Kafka, Pavese; în consecinţă, un vis irealizabil, pentru că datorită acelui accident de la şaptesprezece ani şi jumătate, ale cărui urmări se văd în toate relaţiile lui erotice înregistrate de Jurnal, Sebastian se simţea incapabil să şi-l realizeze.
Forţa iniţială a lui Sebastian provine din scris – a scris de la început foarte bine, fiind nu doar talentat, ci şi informat –, iar aplombul lui, din apartenenţa la un grup în care se simţea apreciat, încurajat, apărat, respectat, chiar temut.
În momentul în care grupul de apartenenţă – fortăreaţa şi placenta lui publică – a început nu doar să se destrame, ci a început să-l hăituiască, să-l alunge, să-l  „omoare“ şi să-l livreze pentru a fi omorît; adică, în momentul în care Nae scrie celebra sa prefaţă, iar Sebastian îşi pierde, în 1935-1937, prietenii criterionişti, care devin antisemiţi, Sebastian se prăbuşeşte.
Şi anume, el cade în depresie.
Cînd, după ce l-a pierdut pe Nae, Sebastian îl pierde şi pe Eliade, el are două reacţii psihosomatice evidente, pe care Jurnalul său le consemnează clar: se simte tot mai obosit şi visează tot mai mult.
Pentru cineva care urmăreşte laitmotivul extenuării, este evident că acesta se instalează în Jurnal în primăvara anului 1938. Iniţial, astenia lui pare a avea o cauză imediată: Sebastian pierde nopţile, bea prin crîşme, şi deci e obosit. Dar băutul însuşi este un simptom al panicii lui umane, de fiinţă tremurînd în întunericul gol care se instalează. Iniţial, oboseala lui cedează la o cură de natură, căci Sebastian, precum Anteu, se reface dacă atinge muntele, marea, cîmpul, iarba. Apoi însă oboseala lui se instalează definitiv, însoţindu-l pe Sebastian ca umbra, pînă la moarte.

„Nu ştiu ce am. Sunt mereu obosit. Sunt obosit“; „obosit [...] destrămat“; „nu este oboseală fizică, ci degradare morală“; „lene descurajantă, inutilitate“; „Sunt obosit, obosit, obosit“; „profunda mea oboseală [...] poate e o deficienţă de viaţă“; „Mă simt astăzi pe jumătate mort: indiferent, insensibil, fără dureri, fără speranţe, fără aşteptări“; „Niciodată n-am fost mai bătrîn, mai tern, mai fără elan, mai fără tinereţe“; „Coarde sparte, gesturi inutile, cuvinte şterse“; „Sunt bătrîn, trist, veştejit, apatic, pierdut“.

Aş putea extrage mult mai multe asemenea frînturi dezarmante, despre o epuizare organică şi psihică pe care el însuşi nu reuşeşte să şi-o explice şi din care efectiv nu se poate smulge. Singur observă undeva că alţi oameni, alţi evrei pe care îi cunoaşte, deşi supuşi aceloraşi restricţii ca el, funcţionează, fac faţă, în timp ce el pur şi simplu nu mai poate.
În paralel, Sebastian visează. Pe măsură ce-şi pierde reperele din real, le mută în inconştient, pe măsură ce prietenii îi întorc spatele, iar el încearcă să se dezbare de năravul de-a le mai perturba şedinţele de cuib, ei îi ocupă inconştientul, adică somnul şi visele. Vise care nu o singură dată sînt coşmaruri. Şi cu cît viaţa sa socială e mai redusă, cu atîta activitatea sa onirică este mai vie. Singur recunoaşte că visele sale sînt bizare. El îi visează pe Nae, pe Nina, Eliade, pînă şi pe Zelea Codreanu.
După aceste două simptome majore – oboseala şi activitatea onirică intensă – se poate induce că, în 1938, Sebastian intră într-o depresie care îl duce, treptat, tot mai afund, pînă la certitudinea iremediabilului:

Nu e nicăieri nimeni care să poată face ceva pentru mine, nu e nicăieri nimic care să-mi poată veni în ajutor.

După ce şi-a pierdut garsoniera şi s-a mutat cu părinţii, unica sa bucurie era să rupă foaia din calendar, cu satisfacţia că „a mai trecut o zi“. Trecuse, într-adevăr, războiul mai avea mult pînă să se apropie de sfîrşit, iar Sebastian însuşi mai avea foarte puţin (patru ani şi douăzeci şi trei de zile) pînă la propria sa moarte.
Deşi relaţiile sale sociale nu încetează – cum am mai spus, el se vede cu Rosetti, Ralea, Vişoianu, Vianu, Comarnescu, Eugen Ionescu, cu schimbăciosul Camil Petrescu, Lena Constante etc. –, în absenţa vechiului său grup de apartenenţă, de care se simte trădat şi linşat, Sebastian trăieşte cu sentimentul solitudinii monadice:

Trăim fiecare cu singurătatea noastră, ca în nişte celule de sticlă. Putem schimba saluturi, zîmbete – asta e tot.

Din superbia lui, din impertinenţa lui de la douăzeci de ani, nu a mai rămas în picioare nimic. În timpul războiului, Sebastian, ofensat şi umilit pînă la măduvă, abia mai are curajul să iasă pe stradă. Există, în acest jurnal, o pagină uluitoare: nota din 19 octombrie 1941, cînd marele meloman se duce la concert, la Ateneu, unde Gieseking cîntă Schumann, Bach şi Beethoven. Sebastian întîi a ezitat să meargă şi s-a acuzat de „frivolitate“ morală că vrea muzică, cîntată de un neamţ, în condiţiile în care evreii sînt în lagăr. După deliberări chinuitoare, şi-a luat bilet, apoi au început remuşcările şi noi dileme: să meargă? să nu meargă? S-a dus – şi s-a simţit mizerabil, căci exclus, stingher, timorat:

Senzaţie stranie de a intra în sala Atheneului, unde nu mai călcasem de atîta vreme! Nu-mi puteam învinge timiditatea, ruşinea, frica. Aş fi vrut să nu mă vadă nimeni, să nu văd pe nimeni. Mi se părea că sînt un fel de fantomă revenită pentru o clipă la lumină. Ce freamăt de rochii, de mîini albe, de blănuri, de uniforme. Nenumărate fete tinere frumoase. Cîteva femei admirabile. Bărbaţi aproape toţi bine îmbrăcaţi, calmi, respirînd siguranţă de sine, confort. Pe strapontina mea mă simţeam mizerabil, disgraţiat, urît, bătrîn, trist, jerpelit. Războiul trece numai prin mine? Numai eu îl trăiesc? [...] Jumătate din bucuria concertului mi-a fost luată de obsesiile cu care venisem acolo, fără să pot scăpa de ele nici o secundă.

În toată aglomerarea asta de necazuri şi nenorociri, în care Sebastian s-a simţit atît de singur – deşi cu siguranţă a fost ajutat, măcar de Rosetti, dacă nu şi de alţii – şi în care se agăţa uneori de gîndul unei reglări de conturi cu foştii lui prieteni, apare la un moment dat un personaj straniu, ce aduce o notă suprarealistă şi binefăcătoare în viaţa sa: e vorba de prinţul Antoine Bibescu, cu care s-a cunoscut în 1932.
După ce Sebastian e invitat la Corcova (prima dată în mai 1939), după ce Sebastian se întreabă, mefient, „ce vrea Antoine Bibescu de la mine?“, nu cumva să-l lanseze ca dramaturg pe scenele bucureştene?, prinţul se instalează în viaţa lui Sebastian în noiembrie 1941. Mai exact, Sebastian se instalează în viaţa şi în reşedinţa de la Corcova a acestui neverosimil personaj. Şi, dacă pînă acum Sebastian, pradă gravei sale depresii, fugea de lume şi se închidea în propria lui suferinţă, Bibescu îl scoate pur şi simplu din bîrlog şi-l plimbă, dintr-o excentricitate deplină, prin Bucureştiul monden. De neuitat este seara de 26 septembrie 1942, cînd Antoine îl duce la două teatre deodată:

„A face apariţia“ e cuvîntul indicat. Cred că am avut şi într-o parte şi într-alta o intrare de mare succes. N-a fost desigur om în sală care să nu întoarcă ochii spre noi,

deoarece prinţul, în haine albe de doc şi în comozi papuci de casă, se proţăpeşte lîngă scenă şi vorbeşte tare..., apoi părăseşte sala şi se instalează – „ foarte confortabil“ –, cu Sebastian cu tot, „pe piatra grilajului“ de la Ateneu.
Dacă în octombrie 1941, la rîvnitul concert Gieseking, Sebastian nu şi-a putut „învinge timiditatea, ruşinea, frica“, la intrarea în sală, acum, sub aripa acestui prinţ excentric, nu numai că se simte în siguranţă, dar se şi amuză copios. Deşi problemele lui de existenţă rămîn:

Dar ce să fac eu cu lumea asta de lux? Eu, care mîine trebuie să plătesc chiria? Eu, care nu ştiu unde să găsesc cei 100 000 lei care mi-ar asigura din nou coşniţa casei pe un trimestru?,

din punct de vedere psihic, Sebastian a fost salvat. Prin incursiunile în lumea de lux a acestui aristocrat cultivat şi excentric, Sebastian a primit o porţie de demnitate, de respect, de care avea nevoie pentru a putea supravieţui; în plus, a primit şi un anume confort fizic, căci a stat îndelung la Corcova, unde s-a refăcut fizic, ca un om grav deteriorat ce era. În mai 1943 stă la Corcova nouă zile, în august-septembrie, treizeci şi şapte de zile, de fiecare dată prinzînd puteri. Cînd Bibeştii sînt în Bucureşti, el dejunează sau cinează cu ei la Mogoşoaia ori la Athenée Palace, avînd ocazia să constate că evreitatea sa este protejată şi acceptată ca atare:

– Prince, aimez-vous les juifs? l-a întrebat [corespondentul Agenţiei Havas] pe Antoine.
– Pas de gaffe! l-a întrerupt A. Notre ami est juif.

A fost, repet, relaţia salvatoare pentru Sebastian, care l-a ferit, foarte probabil, de totala prăbuşire în sine. Nu l-a vindecat – şi nici nu ar fi avut cum –, dar l-a ţinut în viaţă. Într-un frumos text scris după moartea mai tînărului său prieten – Mihail Sebastian la Corcova –, prinţul Bibescu, care fără îndoială l-a îndrăgit pe Sebastian, îşi aminteşte candoarea copilăroasă cu care scriitorul, invitat la ei, a sugerat din start o vacanţă de-o lună: „– Voi putea sta o lună aci, nu-i aşa?“.
Bibescu l-a ajutat deci pe Sebastian să supravieţuiască războiului. În privinţa războiului, să observăm că Sebastian (care a urmărit crispat linia fronturilor şi discuţiile din tîrg despre cine va cîştiga în final) se oripilează cînd unii interlocutori mizează pe Germania hitleristă ori cînd alţii au rezerve faţă de Uniunea Sovietică. Dar el însuşi – adversar natural al hitlerismului – nu mizează, de fapt, pe Uniunea Sovietică. Speranţa lui, explicit formulată în jurnal, se îndreaptă înspre Anglia. Cu alte cuvinte, în vreme ce realitatea oferea o imposibilă alegere între hitlerism şi comunism (alegere reală, care a blocat din punct de vedere moral toată societatea românească), Sebastian se îndreaptă, printr-un sofism inconştient, înspre a treia cale: liberalismul britanic. Este foarte simptomatic să urmăreşti cum Sebastian, la provocarea: cui să-i dorim victoria?, indică mereu Anglia, făcînd abstracţie că ea este aliata Uniunii Sovietice, dar nefăcînd abstracţie că Anglia nu este colectivistă, ci burghez-liberală.
Cum se ştie, el participă la actul de la 23 august 1944, făcînd servicii de presă lui Pătrăşcanu, Zilber et comp. şi contribuind la relansarea României libere. Dar se retrage rapid:

Mă felicit că experienţa mea la România liberă s-a terminat repede [...]. Imbecilitatea îndoctrinată e mai greu de suportat decît imbecilitatea pură şi simplă.

La toate ofertele care i-au fost făcute (România liberă, Fundaţiile Regale, ziarul lui Carandino – Zaharia Stancu, ziarul lui Branişte, Radio, liceu etc.) răspunde cu Nu: „Nu pot. Nu mă interesează. Nu vreau“. Visul lui, clar exprimat în 20 septembrie 1944, este pe vechea sa linie individualistă şi liberă:

Nouă ne trebuie libertatea lui Montaigne: o libertate de intelectual care îşi apără singurătatea.

S-a speculat mult în revuistica românească, după apariţia Jurnalului, despre colaborarea sa cu Pătrăşcanu şi Zilber şi despre faptul că, dacă n-ar fi murit, ar fi devenit comunist. Nimic din ce citim în Jurnal nu îndreptăţeşte o asemenea părere, nici chiar faptul că, la sfîrşitul anului 1944, s-a dus la schi cu Pătrăşcanu, Lena Constante şi alţii. Felul cum s-a retras de la România liberă după numai cîteva zile, felul cum a refuzat tot felul de oferte de colaborare şi integrare, opţiunea lui pentru „libertatea lui Montaigne“ etc. îl arată bine apărat în propria sa individualitate. Dacă ar fi trăit, ar fi fost, cel mai probabil, angrenat în procesul Pătrăşcanu şi închis; numele lui a apărut în interogatorii, aşa că nu ar fi scăpat. Cred că Belu Zilber are dreptate cînd scrie că

Moartea a scăpat doi oameni de proces şi închisoare. Primul este scriitorul Mihail Sebastian, al doilea sociologul Anton Golopenţia.

*ÎN PRIMUL val, Jurnalul lui Mihail Sebastian a fost receptat mai ales pe dimensiunea lui politică şi istorică, comentatorii cărţii fiind bulversaţi de revelaţia legionarismului şi a antisemitismului concret din lumea românească a anilor 1935-1944. După prima lectură, cititorul Jurnalului rămîne cu senzaţia întunecată a unei lumi fără soluţie, în care Sebastian nu avea unde să se ducă.
Sebastian a fost un om al nuanţelor şi al adevărului, iar Jurnalul său este pe măsura omului. Aşa că această carte dă o imagine mai bogată şi mai complexă despre România interbelică decît s-a observat la prima lectură. Ea descrie o Românie legionară şi antisemită, dar descrie şi cealaltă Românie, nelegionară şi neantisemită, antilegionară şi anti-antisemită (ca să folosesc un termen din Caietele lui Cioran).
Nu toată România a fost legionară şi antisemită, dar la un moment dat (cam de prin 1935 pînă în 1937) şi o lungă bucată de vreme, toţi oamenii din jurul lui Sebastian au fost legionari şi antisemiţi. Acesta este paradoxul Jurnalului şi aceasta a fost tragedia autorului.
Într-o ţară în care nu există incompatibilităţi, cum spune Sebastian, Sebastian însuşi stă, metaforic vorbind, într-un cuib legionar şi suferă că iubiţii săi prieteni sînt legionari şi antisemiţi. Şi, din miezul acestui cuib verde, din care camarazii, de altfel, se străduiesc din răsputeri să îl scoată afară, el descrie România şi înverzirea ei progresivă – dar care n-a fost niciodată completă; Jurnalul însuşi depune mărturie de existenţa unor oameni de mare valoare, Rosetti, Ralea, Vianu etc., care nu au fost nici legionari, nici antisemiţi. 
Ce-a căutat Sebastian în acel loc? De ce nu s-a retras mai devreme dintre ei? De ce i-a atacat din start pe aproape toţi oamenii cu care avea mai multe compatibilităţi structurale decît cu Nae Ionescu, Eliade, Marietta Sadova, Haig Acterian, George Racoveanu, Polihroniade ş.a.? De ce, dacă locul lui, de intelectual raţionalist şi individualist, pe deasupra evreu, era alături de compatibilii Lovinescu, Ibrăileanu, Ralea, Vianu, Rosetti, Vişoianu, Pompiliu Constantinescu, Cioculescu etc., de ce s-a cramponat de Cuvîntul şi de elita de dreapta a generaţiei ’27?
Sînt întrebări pe care le consider legitime, care nu-l acuză pe Sebastian, ci pur şi simplu chestionează o situaţie.
Cazul lui, de ins care întîrzie nepermis de mult în iubirea pentru Nae Ionescu şi pentru Mircea Eliade, pare edificator pentru a ilustra forţa distructivă şi autodistructivă a iubirii.
Luînd în calcul toată evoluţia lui Sebastian şi toate pericolele care l-au pîndit, inclusiv ofensele care i-au deteriorat grav imaginea sa de sine, cred că în drama lui există mai multe straturi: la suprafaţă, există ameninţarea istorică reală, războiul, legislaţia antisemită din România, situaţia evreilor şi situaţia familiei lui Sebastian; apoi, mai adînv, stratul hărţuielilor cotidiene, problema banilor, a locuinţei, a frustrărilor de tot felul; apoi problema dezamăgirii lui enorme în dragostea pe care le-a purtat-o lui Nae Ionescu şi lui Eliade, precum şi a dezamăgirii în prietenia faţă de elita generaţiei sale; şi, în final, relaţiile lui mereu problematice cu femeile sale.
Cred că Sebastian, ca om problematic, ar fi fost nefericit – în alt fel, desigur – şi dacă  statul român n-ar fi devenit o „imensă uzină antisemită“, iar România o lume în care el îşi pierde prietenii şi reperele; i-ar fi rămas, de pildă, nefericirea în dragoste, şi ea s-ar fi dilatat la dimensiunea întregii lui conştiinţe. La fel, cred că Sebastian ar fi suferit – în alt fel, evident – şi dacă nu ar fi fost evreu, ci român, deoarece felul în care au căzut oamenii în afara umanului în timpul celui de-al Doilea Război Mondial ar fi afectat seismograful său moral. Deşi asemenea raţionamente sunt prin definiţie ilicite, nu mă pot abţine de a le face.

*

LUI SEBASTIAN nu-i plăceau centenarele. La douăzeci de ani, trecut deja de mijlocul vieţii, conchidea că un centenar este o sărbătoare morbidă, o etichetare şi o clasare mortuară a unui autor şi a operei sale.
Cazul Sebastian nu a fost încă nici etichetat, nici clasat.
Mi s-ar fi părut drept ca la centenarul său să avem pe masă opera lui completă.

Fragment.
Pentru a economisi spaţiul, notele au fost suprimate.

 

MARTA PETREU

PORTRET DE SCRIITOR ÎN DEPRESIE SEVERĂ

» anul XVIII, 2007, nr. 11 (210)