Sebastian, evreii şi avangarda
Mihail Ciornei

„LA CORUL anti-unu participă şi ziarul Cuvântul prin redactorul ei (sic) Mihail Sebastian“, menţionează Saşa Pana în memoriile sale, Născut în ’02. Într-adevăr, Sebastian nu s-a numărat printre admiratorii mişcărilor de avangardă ale anilor douăzeci şi începutului anilor treizeci ai secolului trecut. De ce ne-am fi aşteptat să fi fost printre aceştia? Pentru simplul motiv că, pe de o parte, Mihail Sebastian a dezvăluit cu sinceritate şi curaj în romanul-jurnal De două mii de ani... condiţia sa de autor evreu – marginalizat din afară şi adânc complexat dinăuntru –, iar pe de altă parte, a devenit aproape trivială constatarea că evreii au participat într-un număr mare (exagerat, au spus unii) la avangarda românească interbelică.
Într-un studiu dedicat acestui subiect, Evreii în mişcarea de avangardă românească, Ov. S. Crohmălniceanu începe prin a relua explicaţia dată fenomenului de către clasicii criticii literare româneşti, E. Lovinescu şi G. Călinescu. Primul scria că faptul se datorează „spiritului semitic aplecat către negaţie“, direct legat de o înclinare înspre un revoluţionarism de ordin estetic şi politic. Călinescu constată faptul că scriitorii de origine iudaică „sunt întotdeauna informaţi, colportori de lucrurile cele mai noi, anticlasicişti, modernişti etc.“, fără a preciza însă de ce ar avea ei toate aceste calităţi (sau defecte?). Citind însă Istoria sa, găsim adesea observaţii şi judecăţi critice bazate pe clişee bine cunoscute: de pildă în versurile pastorale ale lui Al. Robot, Călinescu regăseşte „ereditatea biblică a poetului“. Vorbind de H. Bonciu, criticul observa că „obiceiul de a vedea drame şi probleme în toate clipele vieţii e al scriitorilor germano-evrei de tipul Werfel“. În fine, iată cum explica G. Călinescu simbolismul foarte tânărului Tzara: „În poeziile române ale lui Tzara, scrise între 1912 şi 1915, temele sunt simboliste (provincie, duminici, spitaluri), cu sentimentalismul şi voluptatea de mirosuri puternice şi de viaţă rurală, tipică evreilor comprimaţi în ghetouri, pe care le va dezvolta Ilarie Voronca“.
În ciuda faptului că Ov. S. Crohmălniceanu nu părea în întregime convins de explicaţiile celor doi iluştri predecesori, în cartea sa despre expresionismul românesc, publicată în 1971, îl va urma pe Călinescu şi va afirma – scriind despre Fundoianu – că „doar cineva care păstreză foarte vie amintirea getto-ului şi are, primul printre ai săi, prilejul să calce cu tălpile goale pămîntul reavăn, să doarmă în fân, sau să guste lapte proaspăt muls, poate trăi exaltarea simţurilor lui Fundoianu“. În cele din urmă, nici Crohmălniceanu nu oferă o explicaţie a prezenţei în număr disproporţionat de mare a autorilor şi artiştilor evrei în avangarda românească, mulţumindu-se doar să observe că aceasta „a dat loc la nu puţine atacuri antisemite“. Aşa se închide cercul vicios în care a fost prins adesea şi Mihail Sebastian: evreii reacţionează la antisemitismul mediului exterior prin manifestări exagerate, care, la rândul lor, sporesc antisemitismul. Cercul este vicios atât prin gândirea sa circulară, cât şi prin concretizarea acestei gândiri în act.
Într-un articol despre Rémy de Gourmont publicat în 1927 (articolele citate apar în colecţia de publicistică intitulată Jurnal de epocă, editor Cornelia Ştefănescu), Sebastian face o observaţie foarte interesantă: „Gourmont trăieşte în şi între două vremuri“ şi, împreună cu el, şi contemporanii săi trăiesc „o tragică fărâmiţare între un elan şi o neîncredere, între o victorie şi o înfrângere, între un entuziasm şi o dezamăgire“. Odată constatată această nouă condiţie existenţială, în care contradicţia este mereu prezentă, inerentă momentului, scriitorului nu-i rămâne decât a observa lucrurile pentru „a găsi adevăruri“. Nu e nevoie de invenţii formale şi de subtile psihologizări ale visului sau ale automatismelor gândirii noastre; în acestea, Sebastian vedea doar o simplă „nevroză postbelică“. Desigur, recunoaşte autorul (citez dintr-un al doilea articol, tot din 1927, în care e discutată corespondenţa dintre Jacques Rivière şi Alain-Fournier, dar Gourmont revine în discuţie şi el), apare acum „o întreagă literatură ruptă cu nelămuririle sale din nelămuririle unei psihologii moderne, o muzică în care – oricât de străine ritmuri ar avea – trebuie să recunoaştem vestea unei alte vieţi, o plastică nouă, un dans nou, o modă nouă. Sunt evident semne să fim se-rioşi“. Dar e foarte greu, conchide Sebastian, să deosebeşti valoarea de tentativele facile şi stridente în arta contemporană: „farsorii şi măgarii s-ar găsi oricând şi doar nu pentru aceea vom bănui autenticitatea zilelor de acum“.
Ideea exprimată adesea de Sebastian în polemicile sale cu reprezentanţii avangardei, după care Marele Război nu a produs în fapt o ruptură, o schimbare apocaliptică, ce impune o redefinire a existenţei umane şi a lumii în termeni noi, o regăsim desigur şi la alţi autori, atât în România, cât şi în afara graniţelor ei. Interesant este să o găsim însă într-un loc şi, mai ales, într-un context cu totul neaşteptat: la 4 martie 1941, un tânăr critic belgian, Paul de Man, publica în cotidianul Le Soir, unde avea o rubrică permanentă de critică literară, un articol intitulat Les Juifs dans la littérature actuelle. (În contextul discuţiei noastre, povestea „scandalului de Man“ nu are nicio importanţă; voi menţiona doar că descoperirea unor articole antisemite scrise în timpul războiului, în Belgia ocupată, de ilustrul critic de mai târziu, părintele deconstructivismului, a stârnit un scandal de proporţii în Statele Unite. Cei interesaţi vor găsi toate articolele relevante în două volume publicate de University of Nebraska Press: Wartime Journalism 1939–1943 Paul de Man, ed. W. Hamacher, N. Hertz şi T. Keenan, 1988 şi On Paul de Man’s Wartime Journalism: Responses, 1989.)
Iată ce scria de Man la sfârşitul perioadei interbelice: nu este deloc adevărat că Primul Război Mondial ar fi reprezentat o ruptură, o catastrofă gigantică ce ar fi creat o discontinuitate în lumea creaţiei artistice. Dislocate au fost, desigur, structurile politice şi cele economice, dar nu cele ale creativităţii spirituale: „... la vie artistique a été relativement peu remuée, et les formes que nous connaissons actuellement sont des suites logiques et normales de ce qu’il y avait eu avant“. Acest argument vine să contrazică ideea, falsă după de Man, care susţinea că evreii ar fi răspunzători pentru starea de decădere a literaturii moderne. Avangardele, precum futurismul şi suprarealismul, îşi au rădăcinile într-o perioadă care precedă cu mult războiul (romantismul european, poate?). Dimpotrivă, de Man este surprins că evreii au avut un rol atât de mic de jucat, „vue les caracteres specifiques de l’esprit juif“! Într-atât, încât „une solution du problème juif qui viserait à la création d’une colonie juive isolée de l’Europe, n’entraînerait pas, pour la vie littéraire de l’Occident, des conséquences déplorables“.
Concluzie interesantă în sine, dar care depăşeşte cadrul discuţiei noastre. Să revenim la Sebastian şi la atitudinea sa faţă de modernism. În memoriile lui Saşa Pană, menţionate mai sus, am găsit şi acest fragment: „Suntem la începutul lui 1929. De la Paris a sosit a treia carte de poeme a lui Ilarie Voronca Plante şi animale cu trei desene de C. Brâncuşi. O carte de mare carat poetic («zăpada floare a aerului» şi alte câteva sute de imagini de neuitat)“. Sebastian, în cronica sa „Plante şi animale de Ilarie Voronca“ (Tiparniţa literară, 1929), caută „caratul poetic“ şi nu-l găseşte; dimpotrivă, criticul ajunge la concluzia că toată originalitatea poetului, „toată arta sa poetică se rezumă la o manieră stridentă de compoziţie“; „scriitorul (sic) îşi artificializează benevol versul, muncindu-l în construcţii care nu sunt numai ridicule de neromâneşti, dar mai ales profund dizgra-ţioase şi antiartistice“! La sfârşitul unei lungi „deconstrucţii“, Sebastian ajunge la concluzia că „domnul Ilarie Voronca descinde ca sensibilitate din Apollinaire“. Mai făcuse această apropiere şi în legătură cu Ulysse, de altfel. Este interesant să reţinem însă faptul că la baza criticii sale stă aceeaşi idee a „continuităţii“ exprimată anterior: la urma urmelor, şi „Alcools cu nota lor tristă aminteşte de Heine şi de Jammes“, scrie Sebastian. Şi când „[Voronca] stăruie sincer pe drumul ei, izbuteşte să scrie strofele pure din Priveşte (p. 10), singura pagină coerentă şi egală cu sine…“
Nu cred în explicaţia simplă (şi simplistă) a participării evreilor la avangardă ca fiind motivată în principal de obsesia lor antitradiţionalistă. Încercând să se elibereze de o tradiţie specifică, care condamnă la condiţia de exclus şi de etern rătăcitor, evreul – spune clişeul – a fost gata să se bată cu orice tradiţie şi să inventeze mereu lumi noi, menite să şteargă amintirea celor trecute. Un critic antisemit, Nicolae Roşu, menţionat de altfel de Sebastian în Jurnalul său, ilustrează caracterul caricatural al clişeelor şi stereotipurilor şi imposibilitatea de a stabili un „adevăr“ bazat pe ele: „dadaismul şi suprarealismul francez exploatează oboseala morală şi sufletească a unei societăţi zbuciumate de război“, scria acesta în anii treizeci şi adăuga: „curentele agresiv revoluţionare în artă apar ca o explozie a instinctelor primare degajate de sub controlul raţiunii; socialismul german postbelic, în mare parte militat de evrei, foloseşte oportunitatea unei înfrângeri pentru a dicta constituţia de la Weimar (scrisă de un evreu) [...] bolşevismul rusesc este opera agitatorilor evrei. Evrei sunt Tristan Tzara şi Pablo Picasso, promotorii dadaismului şi cubismului“…
Sobru şi ţinându-se departe de clişee şi de explicaţii facile, la douăzeci de ani – în anul în care se forma generaţia ’27, căreia simţea, după propria-i mărturisire, că nu-i aparţinuse – Mihail Sebastian scria: „Diversitatea tumultuoasă a vieţii moderne se pretează greu unei simplificări schematice şi, redusă numai la o trăsătură, îşi pierde înţelegerea“. Pentru oricine, evreu, român sau hotentot.          
Septembrie 2007

 

MIHAIL CIORNEI

SEBASTIAN, EVREII ŞI AVANGARDA

» anul XVIII, 2007, nr. 10 (209)