Unde-mi eşti tu, dulce limbă românească?

Claus Stephani

ANUL TRECUT am plecat din München pentru câteva zile în Ţară. Da, aţi auzit bine – n-am spus că am fost în România, fiindcă nu fac parte din categoria turiştilor, ci mi-am vizitat Ţara. Am fost deci în Ţara mea. În acel loc cu amintiri, cu bucurie şi tristeţe, râsete şi lacrimi, durere şi iubire – un loc veşnic frumos şi uneori chiar feeric, al cărui chip azi îl port în mine, în eul meu tăcut. Este Heimat-ul interiorizat, corect spus pe nemţeşte un innere Beheimatung (greu de pronunţat şi de aceea nu vă voi chinui în continuare cu alte expresii germane). Se spune că acest cuvânt, „Heimat“, n-are sinonime în alte limbi şi nici în limba română, căci prin „vatră“ sau „patrie“ se denumeşte de fapt altceva.
Să revenim însă la ceea ce am spus mai înainte. Mi-am păstrat Heimat-ul în felul meu, într-un mod individual, sentimental şi spiritual, cu toate că de ani de zile locuiesc în capitala Bavariei, unde am un domiciliu permanent. Nu mă pot plânge, sunt „un integrat“ din punct de vedere social şi profesional, n-am probleme cu limba germană, deci cu nemţii majoritari, şi nici cu minoritarii „din alte naţionalităţi“, care, la München, provin din peste 80 de neamuri.
Deci am fost în Ţară, unde acum însă sunt un străin, ca de altfel şi în Germania. Cu toate că în România, chiar după câteva zile deja, mă simt iarăşi ca altădată, „ca acasă“, uitând pentru o vreme că sunt doar un oaspete bine-venit, cazat temporar undeva, urmărit tot timpul de gândul despărţirii – momentul de care nu poţi scăpa, care apare peste o săptămână, iar apoi peste câteva zile şi la urmă peste câteva ore.
Am fost şi în Bucureşti. Acolo am reîntâlnit câţiva prieteni dragi. M-au invitat la un mic party. După îmbrăţişări şi săruturi de revedere, m-au întrebat:
– Ai lăsat maşina în parking?
Am răspuns că am lăsat-o într-un loc de parcare.
Apoi gazda ne-a invitat la un pahar de ţuică bătrână (după ce spusesem că, fiind în Ţară, nu vreau whisky, nici gin):
– Please, my friends, la un drink, haideţi în living. Ileana, adu, te rog, sticksurile şi snacks…
Am discutat şi despre weekend-uri la Sinaia, despre make up-ul doamnelor din noua high society, probleme de marketing ş.a.m.d. Dar, cum era firesc, şi despre România şi UE, de la care, aşa se crede probabil şi acum, mâna cerească o să cadă pe meleagurile nevinovate ale Ţării, transformându-le în mod miraculos chipul într-un stil „vestic“ şi „european“, un fenomen care s-ar putea compara cu mutaţia unei femei de la ţară care, părăsindu-şi satul, renunţă de la o zi la alta la portul ei rural şi îmbracă un costum de damă de la oraş, vopsindu-şi părul, rujându-şi buzele, iar apoi deodată apar probleme vizibile când începe să umble în pantofi cu tocuri înalte.
Lângă fostul magazin „Eva“, pe bulevardul Magheru, se află un chioşc, unde poţi consuma pui la rotisor – aşa se spunea cândva şi sunt convins că şi acum toată lumea mă înţelege şi ştie despre ce este vorba.
Aici lângă „Eva“ (desigur, între timp şi-a schimbat şi ea numele, dar nu ţin minte cum se numeşte acum), deci la acea rotiserie, poţi citi o reclamă într-o limbă care, după cum se vede, pătrunde în toate sferele vieţii publice din Ţară, chiar şi în puiul fript: ţi se recomandă gustoşii killer chicken.
Întrebându-l pe omul care vinde aceste killer chicken ce anume vrea să ne sugereze cu reclama ciudată, mi-a răspuns  că este „un slogan menit să atragă turişti străini“. Ia te uită, domnule. Poate ne vine în Ţară şi un soi de turişti care aici îşi caută moartea, consumând „pui ucigători“. Mai ştii? Mare-i grădina lui Dumnezeu în UE!
Dar problema se poate pune şi altfel.
De fapt, ce se întâmplă aici pe plan lingual? Cândva, renumitul lingvist român Alexandru Graur, care de mult nu mai este printre noi, avea o emisiune săptămânală la radio, pe care eu, pe atunci student la Filologie, o ascultam cu plăcere – „Limba noastră“. Cred că în acele vremuri pericolul pierderii sau cedării limbii române în favoarea unui miş-maş, cum se spune în limba idiş, sau, mai up to date, un mixture anglofon nu exista. Acum însă acest fenomen este audible and visible.
Probabil într-o bună zi şi românii, ca şi ceilalţi cetăţeni din marele imperiu multietnic european, primind acum indicaţii preţioase tocmai din îndepărtatul Bruxelles, vor trebui să mănânce şi ei roşii din Olanda, „roşii UE“. Această legumă ciudată, oferită de toţi discounter-i, n-are niciun gust, iar culoarea ei te duce în eroare, fiindcă ai impresia că ea este coaptă. Sau ne vor sosi roşii din Spania şi Italia. Ceva mai frumoase la culoare, dar despre care chiar azi-dimineaţă, în buletinul de ştiri, s-a spus că conţin diverse pesticide dăunătoare, consumatorii fiind avertizaţi să nu le cumpere.
Am putea spune acum că aşa ne-a fost dat să fie… Căci de altfel şi în München de obicei nu mai găseşti acele cireşe frumoase, dulci şi negre din Franconia bavareză, ci… cireşe aduse din Italia sau Portugalia. Uneori chiar din China. Asta este, ar fi vorba românului fatalist, vorbă pe care n-am uitat-o. Se pare că „legumele UE“ fac parte dintr-un destin pe care chiar noi ni l-am ales. Vom mânca deci de acum înainte roşii din Olanda şi ceapă din Portugalia. 
Dar să-mi fie permisă o întrebare care mi se pare firească, căci una-i ceapa, iar alta-i limba:
Cine ne obligă să ne batem joc de propria noastră limbă?
Cei care doresc să vorbească limba engleză, s-o vorbească. Foarte bine. Treaba lor. Totul este o.k., no problem, ca să zic aşa.
Dar să nu intre cu engleza lor peste limba lui Eminescu şi Coşbuc, limba lui Blaga şi Arghezi, ca s-o spun aşa mai direct şi fără ocolişuri.
Unde-mi eşti tu, dulce limbă românească?
Recent, la Bucureşti, într-un anturaj amical, plăcut, sărbătorind o zi de naştere, cei prezenţi au început să cânte: Happy birthday to you…
Noi, aici, la München, nu demult, în-tr-o situaţie similară, fiind, după cum se pare, mai conservatori, mai înapoiaţi, am cântat: Mulţi ani trăiască!
Se poate oare crede ca limba noastră, vorbită aici, în străinătate, să aibă şansa unei vieţi mai lungi decât cea din Ţară? Maybe yes, maybe not. 

NOTĂ. Dr. Claus Stephani, scriitor, istoric de artă şi etnolog, a emigrat în 1990 din Bucureşti, stabilindu-se la München. Are numeroase cărţi apărute în limba germană, atât în România, cât şi în Germania. În ultimii ani la, Editura Hasefer, din Bucureşti, a publicat volumele Basme evreieşti, culese pe meleagurile Carpaţilor (apărute şi în două ediţii italiene), A fost un ştetel în Carpaţi şi albumul bilingv (român-german) de artă Imaginea evreului în pictura modernă.

 

CLAUS STEPHANI

UNDE-MI EŞTI TU, DULCE LIMBĂ ROMÂNEASCĂ?

» anul XVIII, 2007, nr. 10 (209)