Biserica reformată din strada Lupului

Lukács József

Locul unde a fost construită biserica

STRADA KOGĂLNICEANU din Cluj, sau strada Lupului, cum s-a numit în Evul Mediu, este un loc cu o deosebită încărcătură spirituală. Capătul străzii dinspre răsărit pare să fie închis de faţada sobră, aproape severă a bisericii reformate, al cărei frontispiciu de piatră se înalţă din frunzişul teilor care o înconjoară ca pe o piramidă sau un uriaş „A“. Această siluetă – care pare să fie o replică a bisericii Sfîntului Francisc din Assisi – o putem asemui cu simbolul alfa, începutul spiritualităţii, al credinţei în Cel Atotputernic, pentru care a fost creat acest templu, din dorinţa marelui rege născut la Cluj şi în stilul şi prin munca unor călugări cerşetori şi predicatori ai Cuvîntului Domnului. Tot aceeaşi stradă adăposteşte, aşa cum urmează, de la est la vest, clădirea Colegiului Reformat, instituţie de învăţămînt fondată în 1545, iar vizavi de aceasta, locuinţele profesorilor, Colegiul Naţional „Emil Racoviţă“, Biblioteca Academiei, construită pe locul casei demolate a primului enciclopedist ardelean, Apáczai Csere János, Arhivele Statului, palatul Teleki, unde funcţionează sala de lectură a Bibliotecii Judeţene, mai încolo, locul primului teatru permanent din Transilvania, peste care astăzi se înalţă Colegiul Academic, clădirea Gimnaziului Catolic, construit din pietrele abaţiei benedictine de la Cluj-Mănăştur, apoi vechea mănăstire iezuită, ordinul creator de universitate, mai tîrziu reşedinţa ordinului piarist, a călugărilor profesori, iar în capătul vestic al străzii se înalţă clădirea universităţii clujene.
Trebuie explicat şi numele vechi şi misterios al străzii pe care se ridică acest templu, deoarece de secole este pomenită ca biserica din strada Lupului (Farkas utca). Această denumire medievală a fost pomenită prima oară în scris în anul 1453, în limba latină, ca Platea Luporum, în 1466 în limba maghiară, ca Farkas wcza, iar în 1566 în limba germană, ca Wolfergass.
Există două explicaţii pentru numele acestei străzi: prima, susţinută de lingvistul şi istoricul Szabó T. Attila, spune că înainte de construcţia zidului de incintă al oraşului, în timpul iernilor mai aspre, lupii au coborît din pădurile ce acopereau Dealul Feleacului pînă la gospodăriile din marginea oraşului Cluj, adică pînă acolo unde astăzi se întinde strada Kogălniceanu.
A doua explicaţie, formulată de istoricul Herepei János, susţine o teorie care este o deducţie logică combinată cu dovezi istorice. Astfel, în Cronica lui Anonymus, unde se vorbeşte de ocuparea Ardealului de către maghiari, este povestit cum una dintre căpeteniile maghiarilor, Tétény (sau Töhötöm, Tuhutum), auzind de bunătatea şi rodnicia pămîntului de dincolo de păduri (Ultra-, mai tîrziu Trans-silvania), a trimis o iscoadă, în persoana lui Ogmand, tatăl lui Opaforkos1, să adune informaţii despre acele teritorii. În numele Opaforkos se poate recunoaşte numele de Apafarkas, care în limba maghiară înseamnă tatăl lupului (apa = tată, farkas = lup). Ogmand sau Agmand a fost numele unei ginţi maghiare care s-a stabilit în zona rîurilor Barcău, Almaş şi Căpuş, adică chiar zona unde, după afirmaţiile lui Anonymus, s-a dat lupta între Gelu şi oştile maghiare. Se cunoaşte, din vestigiile arheologice ale unui cimitir maghiar, că a existat o aşezare timpurie maghiară, datată pe la sfîrşitul secolului al IX-lea, în zona străzilor Pietroasa şi Pata (astăzi străzile Aurel Suciu şi Nicolae Titulescu). Se pare că primii maghiari s-au stabilit mai spre est de actualul centru al Clujului, adică de teritoriul oraşului medieval. Aceştia trebuiau să fie membrii ginţii Agmand, al cărei şef a fost Apafarkas. Lupul, fiind pomenit şi în numele şefului, trebuie să fi fost deci animalul totemic, simbolul ginţii. De aici a dedus istoricul Herepei că trebuia să existe un drum care lega zona în care s-au găsit mormintele maghiare de zona unde a existat oraşul roman, iar mai tîrziu centrul oraşului medieval. Acest drum a fost numit după animalul totemic al ginţiii Agmand, adică după lup, strada Farkas2.

Ctitorul şi constructorii bisericii

CLĂDIREA GOTICĂ a celei mai mari biserici reformate din Cluj este o construcţie impozantă şi încercată de evenimente istorice, mai ales de acelea tensionate, chiar tragice, ale perioadei de înfăptuire a Reformei religioase. Biserica din strada Lupului a fost construită înainte ca religia Romei să fie înnoită de Luther, de Calvin şi de Dávid Ferenc şi este una dintre cele mai mari şi mai unitare edificii de cult ridicate de un ordin călugăresc cerşetor. A fost construită, din dorinţa regelui Matia Corvinul, pentru ordinul călugărilor franciscani.
Călugării Sfîntului Francisc s-au stabilit în Ardeal după marea invazie a mongolilor din 1241 şi au construit mănăstiri în Bistriţa (1268), Orăştie, Sibiu şi Tîrgu-Mureş. În cursul secolului al XV-lea, bucurîndu-se de sprijinul deosebit al lui Iancu de Hunedoara şi al regelui Matia, franciscanii observanţi3 au fondat şi construit mănăstiri în Şumuleu-Ciuc, Albeşti, Teiuş, Hunedoara, Mediaş, Haţeg, Sebeş, Braşov şi Cluj, dar şi în oraşe din afara Ardealului, la Tîrgovişte şi la Bacău.

Construcţia bisericii

ISTORIA BISERICII din strada Lupului începe în 1486. În acel an, conducerea oraşului Cluj a primit o solicitare din partea regelui Matia, transmisă de voievodul Ardealului, Ştefan Báthory4, să fie îngăduită şi sprijinită construcţia unei biserici şi a unei mănăstiri pentru preferatul lui ordin monahal, adică pentru călugării franciscani, mai precis pentru călugării franciscani minoriţi (numiţi şi fraţii cei mici sau observanţi), acea ramură a ordinului care respecta cu severitate regulile de sărăcie ale Sfîntului Francisc din Assisi5. În cererea formulată, regele a acceptat locul unde urma să fie construită mănăstirea franciscană din oraşul său natal, loc pe care îl recomandau6 patricienii clujeni: în colţul sud-estic al oraşului, în capătul Platea Luporum, adică al străzii Lupului, în apropierea Turnului Croitorilor. Oferirea terenului pentru mănăstire nu putea să fie o problemă uşoară pentru conducerea oraşului. Pînă în acel moment, zidurile de incintă ale oraşului fuseseră construite, iar între ziduri nu mai era teren nefolosit. Luînd în calcul acest considerent, putem înţelege amplasarea bisericii practic în mijlocul străzii Lupului. Pur şi simplu nu mai era destul teren şi pentru biserică, şi pentru mănăstire, aşa că a fost sacrificată mai mult de jumătate din lăţimea străzii şi acolo s-a ridicat biserica.
În 9 septembrie 1486, consiliul oraşului şi primarul (judele) Ambrosius Szabó (Sabo) au îndeplinit doleanţa regelui. Au desemnat terenul în locul stabilit de acesta, dar au cerut ca acei cetăţeni care aveau proprietăţi pe terenul viitoarei mănăstiri să fie despăgubiţi de călugări.
După un an, în 5 septembrie 1487, regele Matia, într-un document redactat la Wiener Neustadt, a poruncit cu severitate conducerii oraşului Cluj să sprijine cu toate mijloacele începerea lucrărilor de construcţie, respectiv să desemneze două persoane din partea consiliului orăşenesc care să stea la dispoziţia călugărilor, protejîndu-i şi ajutîndu-i7.
În 18 ianuarie 1490, cu patru luni înainte de moarte, regele Matia a formulat încă un ordin legat de biserica din strada Lupului. Documentul a fost redactat la Visegrád şi era destinat işpanului camerei sării (administratorului minelor de sare) din Ardeal, Tharcsay Márton. În scrisoare, regele a dat ordine amănunţite cum să fie continuată construcţia bisericii. L-a desemnat ca şef al construcţiilor pe Frater Joannes (călugărul Ioan), care a fost trimis pe acest şantier împreună cu colegii lui călugări, adică o echipă profesionistă de constructori. Şeful minelor de sare a primit ordin să îndeplinească întocmai toate doleanţele şi poruncile călugărului Ioan. În aceeaşi scrisoare, regele a ordonat ca toate costurile şantierului, adică arderea varului, tăierea şi transportul pietrei şi al celorlalte materiale de construcţii, plata zidarilor să fie suportate de vistieria regală, iar pentru ca echipa de lucrători să nu aibă niciun fel de lipsuri, să fie ridicate chilii din lemn pentru călugări8.
Activitatea călugărului Ioan nu este cunoscută cu exactitate, ci doar bănuită din coincidenţele de stiluri şi procedee de construcţie pe care le întîlnim în mai multe localităţi în care s-au construit edificii de cult în aceeaşi perioadă. Astfel, au fost observate asemănări între construcţii ale palatului regal din Buda, biserica ortodoxă din Ráckeve, abaţia de la Pannonhalma, palatul regal de la Visegrád, biserica reformată (în trecut biserica Sf. Gheorghe) din Nyírbátor (Ungaria), dar şi cu biserica reformată din Dej, biserica evanghelică din Mediaş, biserica mănăstirii dominicane din Cluj (astăzi, biserica franciscană), biserica romano-catolică de la Turda.
La patru ani după moartea regelui Matia, în 24 august 1494, regele Ulászló (Vladislav) al II-lea, aflat la Sibiu, a emis un ordin adresat administratorilor camerei de sare, Kápolnai Miklós şi Ispánfi István. În scrisoare, regele Vladislav dispune, datorită stimei pe care o poartă Sfintei Maria, pentru continuarea construcţiei mănăstirilor de călugări şi de maici, ce poartă hramul Sfintei Maria, din oraşul Cluj, să fie daţi 300 de forinţi-aur pe seama vistieriei de sare de la Turda. Această finanţare trebuia continuată pînă la terminarea tuturor clădirilor mănăstirii9. Scrisoarea regelui ne dă prima informaţie despre existenţa unei mănăstiri de maici, alături de mănăstirea călugărilor.
În 12 decembrie 1503, a fost formulat testamentul Elisabetei, văduva cetăţeanului clujean Stephanus Weyneer, prin care a lăsat o anumită sumă de bani noii biserici, dedicate Sfintei Maria, a călugărilor minoriţi franciscani (fratribus ordinis beati Francisci confessoris fratrum minorum in nova ecclesia beate Marie virginis in eadem civitate Coloswar fundata degentibus)10. Din acest document putem ajunge la concluzia că biserica a fost terminată în anul 1503, adică la 27 de ani de la începerea lucrărilor de construcţie.
Se pare că finanţarea în sare din partea regilor maghiari a continuat şi după anul 1503, cînd putem considera terminate lucrările de construcţie, deoarece într-un document eliberat la cancelaria regală de la Buda, în 27 martie 1520, regele Ludovic al II-lea a ordonat şefului camerei sării din Ardeal, Batthány György, să dea cît mai repede sarea cuvenită franciscanilor clujeni. Se pare că întîrzierea s-a datorat timpului nefavorabil, care îngreuna extracţia şi transportul sării11.
În anii următori mai aflăm despre donaţii şi moşteniri lăsate prin testament pentru beneficiul mănăstirii minorite. În 24 octombrie 1531, doamna Orsolya (Ursula), văduva patricianului Zilahy Pál, a lăsat 100 de forinţi ca să fie împărţiţi între biserica parohială Sf. Mihail şi cele două mănăstiri din oraş12.
Din 16 februarie 1544 avem încă o informaţie ce dovedeşte existenţa mănăstirii de maici pe lîngă biserica şi mănăstirea călugărilor franciscani. Două călugăriţe, Dorottya din Cluj şi Veronika din Buda, în numele călugăriţelor ordinului Sf. Clara de pe lîngă mănăstirea Sfintei Maria din Cluj, au protestat împotriva evacuării lor de către conducerea oraşului Cluj, din chiliile, capela, baia, fîntîna, curtea şi grădina cumpărată de ele.

Descrierea bisericii

TERMINATĂ ÎN toată detaliile ei în deceniile din ajunul Reformei religioase, biserica  franciscană purtînd hramul Sfintei Maria a devenit cel mai mare şi mai frumos edificiu de cult ridicat de franciscani în Ardeal. A fost construită în aproximativ trei decenii, între anii 1486 şi 1503, deci într-o perioadă foarte scurtă, dacă facem comparaţie cu alte construcţii de aceleaşi dimensiuni şi din aceeaşi epocă istorică.
Este o biserică-sală cu o singură navă. Lăţimea de 15 m a navei este surprinzător de mare, dacă ne gîndim că peste această lărgime trebuia construită bolta ogivală. Nava, lungă de 60 m, este compusă din cinci travee dreptunghiulare. Sanctuarul este format din trei travee dreptunghiulare şi se termină cu cele trei laturi ale unui octogon. Cele patru perechi de pilaştri prismatici din interiorul navei conduc spre bolta ogivală direct, fără intermediul capitelurilor, nervurile de piatră care formează bolta gotică în mreajă, aflată la o înălţime de 19 m. Interiorul bisericii este luminat de 17 ferestre mari, cele mai multe tripartite, care păstrează mulurile originale polilobe şi flamboiante. Portalul vestic, aparţinînd stilului gotic tîrziu, atrage atenţia prin cadrul cu baghete foarte fin profilate. Deasupra portalului putem observa un ancadrament ogival, în colţurile căruia mai putem zări cîteva fragmente de sculptură. Din acestea putem deduce că în acest loc trebuia să fi existat o ornamentaţie în relief, asemănătoare multor portaluri gotice. Despre soarta acestei sculpturi, singura informaţie rămasă ne parvine din jurnalul din anul 1704 al contelui Wesselényi István13. La data de 4 noiembrie 1704, fiind la Sibiu, a notat următoarele: „am văzut în capela generalului [Rabutin] o sculptură din piatră, un obiect foarte vechi, pe care erau sculptate cîteva dintre patimile Domnului nostru Cristos. Iar pe aceasta au găsit-o în zidul Clujului, unde aceasta era de curînd aruncată“. Este de remarcat că această sculptură a fost găsită zidită în zidul de incintă al oraşului, iar valoarea ei artistică, chiar şi după atîtea stricăciuni, era aşa de mare, încît comandantul trupelor austriece din Transilvania, generalul Rabutin, un aristocrat francez exilat de Ludovic al XIV-lea, a adunat-o şi a dus-o cu el la Sibiu, unde a amplasat-o în capela lui personală. De atunci nu se mai ştie nimic de ea: poate s-a pierdut definitiv sau poate că Rabutin a luat-o cu el în Austria sau, cine ştie, poate chiar în castelul Bussy din Franţa, reşedinţa conţilor Rabutin de Bussy. De valoarea artistică a acestei sculpturi, dar şi a altora, despre care avem informaţii că au fost distruse, ne putem da seama din sculptura foarte fină a ancadramentului porţii principale (vestice). Pe aceasta, în cele două colţuri din partea superioară, s-au păstrat două reliefuri ce înfăţişează doi îngeri. Aceste sculpturi, adevărate capodopere ale goticului transilvănean, poate nu mă hazardez prea tare dacă presupun că sînt creaţiile sculptorului Gheorghe din Cluj, despre existenţa căruia ştim din testamentul soţiei sale, Magdalena, redactat pe la finele anului 1531, că a fost un cetăţean respectat al oraşului, că a lucrat la construcţia bisericii şi că atît el, cît şi soţia lui au fost înmormîntaţi în biserică.
Zidurile bisericii sînt sprijinite din exterior de contraforturi în trepte. Pe unele dintre ele s-a păstrat decorul de arcade oarbe (asemănătoare cu cele de la biserica Sf. Mihail din Cluj), iar pe sprîncenele care separă arcadele încă se pot vedea cioturile cîtorva creaturi sculptate: animale sau mici monştri care încearcă de sute de ani să intre în spaţiul sacru al bisericii.
Spaţiul deschis, luminos al bisericii nu este întîmplător. Trebuie să ne gîndim că biserica a fost construită de un ordin călugăresc care avea ca regulă de bază sărăcia şi care se autosusţinea din cerşit. Principala lor activitate era propăvăduirea învăţăturii biblice prin predici şi rugăciune. Aveau nevoie deci de un spaţiu bisericesc degajat, fără nave laterale şi fără coloane care să fragmenteze spaţiul interior, astfel încît atenţia enoriaşilor să se poată îndrepta în voie spre altar şi spre amvonul de unde se ţinea predica.
Multe descrieri ale bisericii amintesc, cu părere de rău, că aceasta nu are turn. Este o informaţie ce izvorăşte din neatenta observare a clădirii. În cazul construcţiilor franciscanilor, era o regulă în toată Europa ca turnul bisericii să fie construit pe una din laturile sanctuarului. Nici în acest caz nu au făcut excepţie. Şi astăzi putem vedea parterul şi primul etaj al vechiului turn, atît cît a supravieţuit în urma vicisitudinilor istoriei, pe latura sudică a sanctuarului. Turnul original a fost distrus în 1603, iar în timpul reconstrucţiei bisericii din timpul principelui Gheorghe Rákóczi I a fost construit greşit, astfel încît, foarte curînd după terminare, în vara anului 1646, a trebuit demolat pînă la nivelul primului etaj. Acest ciot al vechiului turn există şi astăzi, în el este amenajată arhiva bisericii reformate. În timpul franciscanilor, parterul turnului era folosit ca sacristie, iar pe aici s-a putut intra pe coridorul acoperit, care împrejmuia cîndva curtea interioară a mănăstirii.
Importanţa acestei instituţii monahale poate fi evidenţiată şi prin numărul mare de călugări care trăiau aici. Astfel, în anul 1534 convieţuiau aici 34 de călugări şi novici, printre ei şi organistul Bonaventura Kassai. Aceas-tă informaţie este foarte importantă pentru argumentarea importanţei bisericii. În perioada respectivă, numai trei biserici din Ardeal aveau orgă: cea din Tîrgu-Mureş, cea din Mediaş şi biserica minorită din Cluj14.

Biserica în timpul Reformei religioase

CĂLUGĂRII FRANCISCANI nu s-au putut bucura timp îndelungat de noua şi impozanta lor biserică şi mănăstire. Noile idei ale Reformei au fost însuşite de tot mai multă lume, iar biserica catolică era în regres continuu. În anul 1545, biserica parohială Sf. Mihail a fost transformată în biserică luterană, iar călugării dominicani din Cetatea Veche şi călugării franciscani din biserica Sf. Maria au fost siliţi să plece din oraş. În anii următori, Dieta transilvăneană a adoptat hotărîri cînd de reprimire a călugărilor, cînd de alungare a lor. În sfîrşit, în baza unei hotărîri din 15 martie 1556, franciscanii au fost alungaţi definitiv. După unele informaţii contemporane, călugării înşişi au ars icoanele, lăsînd în urma lor pereţii pustii ai bisericii şi ai mănăstirii. Clădirea a rămas părăginită timp de peste două decenii.
În anul 1579, principele Ştefan Báthory a adus călugării iezuiţi între zidurile goale ale fostei mănăstiri franciscane. Ei au fondat aici o şcoală, care a fost ridicată, în anul 1581, prin dorinţa aceluiaşi Ştefan Báthory, ajuns rege al Poloniei, la rangul de academie. Această instituţie de învăţămînt a fost prima universitate din Transilvania.
În anul 1603, după domnia principilor catolici din familia Báthory15, a fost ales un domnitor protestant, Székely Mózes. Oştile lui au ocupat Clujul, iar cetăţenii, în cea mai mare parte unitarieni, în data de 9 iunie 1603, la îndemnul preotului unitarian al Clujului, episcopul unitarienilor ardeleni, Toroczkai Máté (1579-1603)16, au început să distrugă edificiile care au aparţinut catolicilor, îndeosebi cel al iezuiţilor. La îndemnul lozincii: „dacă vrei ca rîndunica să nu se mai întoarcă, trebuie să-i distrugi cuibul“, clujenii s-au năpustit asupra bisericii şi mănăstirii, începînd să le demoleze. Distrugerile au continuat sistematic, cîteva săptămîni, timp în care au reuşit să distrugă întreaga mănăstire, interiorul, icoanele, frescele şi statuile sfinţilor şi acoperişul locaşului de cult, după care au început demolarea bolţii ogivale. Cînd au scos pietrele de boltă, aceasta s-a surpat, omorînd pe loc patrusprezece persoane17. Întîmplarea fiind socotită un semn divin, a fost încetată demolarea bisericii, dar ruinele au fost lăsate în paragină.
Despre aspectul din acel moment al bisericii ne putem da seama din relatarea călugărului iezuit italian Giovanni Argenti, martor ocular al tristelor evenimente, adresată comandorului ordinului iezuit, Aquaviva. Argenti, povestind distrugerea bisericii, ca-racteriza acest locaş de cult drept cel mai frumos din toată Transilvania („La libreria che era bellissima […] comminciareno a destruggere il seminario et il collegio, et finalmente la chiesa, che era la più bella in tutta Transilvania“)18.
Un alt martor ocular al acestor evenimente a fost istoricul Szamosközi István. El a relatat cu multe detalii, foarte asemănătoare cu cele relatate de Argenti, despre demolarea mănăstirii. Printre altele, aminteşte şi o pierdere personală: înainte cu cîteva zile de tristele evenimente, a împrumutat o carte din propria bibliotecă unui respectabil profesor iezuit; era vorba despre cartea istoricului roman din sec. III Flavius Proculus Iustinus, carte ce a provenit din celebra bibliotecă Corvina a regelui Matia şi care a fost distrusă de mulţime.
Ruinele bisericii au rămas în paragină pînă în anul 1622. În anul 1613, principele Gabriel Bethlen a încercat aducerea înapoi a iezuiţilor, dar conducerea Clujului a permis stabilirea lor doar în apropierea zidurilor oraşului, adică în Cluj-Mănăştur. În tot acest timp, zidurile bisericii au fost folosite drept sursă de piatră pentru alte construcţii din oraş. Printr-o lege adoptată de Dieta transilvăneană, întrunită în mai 1622, principele Gabriel Bethlen a donat biserica în ruine bisericii reformate. Pe atunci, majoritatea clujenilor erau de religie unitariană. Drept urmare, puterea financiară a reformaţilor, aflaţi în minoritate, era mult prea mică faţă de costurile necesare reconstruirii impozantului edificiu, astfel că acesta a rămas ruină în continuare.
În 25 august 1627 s-a întîmplat o altă catastrofă, care a agravat şi mai mult starea ruinelor. În ziua aceea, un fulger a lovit Turnul Croitorilor, depozitul de praf de puşcă al oraşului, aruncînd în aer peste 12 tone de explozibil. În urma deflagraţiei, turnul a fost distrus în întregime, dar a avut de suferit şi biserica aflată la cîţiva zeci de metri distanţă.
În aprilie 1638, principele Gheorghe Rákóczi I a iniţiat, în sfîrşit, reconstrucţia bisericii. Nu este neglijabil faptul că principele era de religie reformată, deci a fost mult mai sensibil la problema reconstruirii unui locaş de cult reformat. Din fericire, în loc să caute procedee cît mai simple şi mai ieftine de reconstrucţie, cum s-a întîmplat în atîtea locuri din Transilvania, principele a ales să caute meşteri pricepuţi şi să refacă cît mai aproape de forma sa originală această mare ruină, devenită biserică reformată. Acest lucru nu era uşor. În cei 120-130 de ani care au trecut de la terminarea bisericii, tainele construirii bolţilor gotice au fost uitate nu numai în Transilvania, dar şi în Europa de Vest. În anul 1642, principele Rákóczi a adus tocmai din Kurlandia, o regiune de lîngă Marea Baltică, aflată astăzi pe teritoriul Letoniei, trei meşteri constructori, care încă cunoşteau tainele zidirii bolţilor ogivale. Ei au sosit în Cluj în primăvara anului 1642 şi au reconstruit bolta bisericii din strada Lupului în forma sa originară, aşa cum se poate vedea şi astăzi. Se ştie că unul dintre meşteri se numea Gheorghe şi că în decembrie 1643 toţi trei au plecat la Alba Iulia19, la porunca principelui.
Biserica, reconstruită în toate detaliile ei, a fost inaugurată şi sfinţită în 1 iulie 1647, cu ocazia sinodului bisericii reformate.

Istoria bisericii ca locaş de cult reformat

DUPĂ RECONSTRUCŢIA din anii 1640-1647, timp de aproape un secol şi jumătate, biserica nu a avut parte de evenimente tragice, pînă în 31 august 1798. În acea dată, în urma unui incendiu ce a pornit din strada Fînului (actuala stradă Napoca), s-a făcut scrum jumătatea sudică a oraşului, adică perimetrul străzilor Turzii (Universităţii), Lupului (Kogălniceanu), Király (I. C. Brătianu). Incendiul a afectat foarte grav atît biserica iezuită (piaristă), cît şi biserica reformată. Acoperişul acesteia din urmă s-a distrus în totalitate, împreună cu clopotniţa construită din lemn, împreună cu clopotele turnate cu ocazia reconstrucţiei. Reparaţiile au durat aproape cinci ani.
În anii 1910 şi 1911, biserica a fost restaurată; atunci a fost clădit, în partea vestică a navei, balconul interior, pe care a fost amplasată orga construită în anul 1913 de firma Angster din Pécs. Cum am amintit, această biserică a fost una care dispunea de orgă încă din sec. al XVI-lea. Acest instrument a fost însă distrus în 1603. După reconstrucţia din 1640-’47, principele Rákóczi a avut grijă ca biserica să fie înzestrată cu instrumentul muzical, devenit între timp indispensabil, al liturghiei reformate. Cînd, în 1913, a fost amplasată noua orgă, pe aceasta a fost montat vechiul instrument.

Amvonul bisericii20

CEL MAI important obiect de artă din interiorul bisericii este amvonul. În cadrul lucrărilor de reclădire a bisericii din 1646, în timpul principelui Gheorghe Rákóczi I, a fost creat amvonul ce se găseşte şi astăzi în biserică.
Se ştie că toate stilurile arhitecturale au ajuns în Ardeal cu o oarecare întîrziere sau, altfel spus, stilurile precedente au dăinuit mai mult timp aici, în acest colţ de lume destul de conservator.
Amvonul bisericii reformate din strada Lupului este un exemplu strălucit al stilului pe care istoricii de artă l-au denumit stilul Renaşterii înflorate. Acest stil a supravieţuit chiar şi în epoca stilului baroc. Originar din regiunile de nord ale Italiei, acest stil apare în Ardeal chiar odată cu acest amvon renascentist, superb sculptat în piatră.
Motivul de bază al acestui stil îl constituie frunza de acant, plantă specifică Italiei de Nord. În stilul Renaşterii înflorate, motivele principale, florile, vrejurile şi frunzele, pornesc şi se reîntorc, creînd o imagine variată şi ritmată. Suprafeţele ornamentate, adică atît lespezile, cît şi ancadramentele, sînt acoperite cu o precizie geometrică. Cu timpul, motivul florii de acant dispare, întrucît meşterii sculptori sau pictori nu mai cunoşteau această plantă. Locul lui va fi luat de imaginea plantelor autohtone, flori cu petale, viţă-de-vie, lalele şi frunze de stejar.
Amvonul bisericii este creaţia a doi meşteri sculptori: chenarul panerului şi postamentul sînt creaţiile pietrarului maghiar Benedek, iar lespezile verticale ale panerului hexagonal, cu compoziţii mai încărcate, sculptate în alabastru, inclusiv cele două table, foarte fin încrustate, cu caractere ebraice, cu textele celor zece porunci, sînt creaţiile sculptorului sas Elias Nicolai. Colaborarea dintre aceşti doi sculptori, unul maghiar, iar celălalt sas, este o ocazie foarte rară cînd se pot observa viziunile şi concepţiile atît de diferite ale meşterilor maghiari şi saşi. Baldachinul amvonului este sculptat în lemn şi este aurit. Pe coroana baldachinului găsim o sculptură care înfăţişează un pelican care îşi sfîşie pieptul pentru a-şi hrăni puii. Acesta este un simbol al Bisericii Universale şi reprezintă o aluzie la sacrificiul lui Cristos.
Ca un amănunt interesant, merită amintit faptul că, pe latura vestică a celui de-al doilea pilon al peretelui sudic, găsim o inscripţie gravată în anul 1577, mai mult ca sigur de un elev. Această inscripţie o putem considera primul graffiti din Cluj. Această inscripţie sună aşa: Qui non canit in coro / Stat, sicut bos in foro, adică Cine nu cîntă în cor stă ca boul în tîrg.

Blazoanele nobiliare aflate în biserica din strada Lupului21

INTERIORUL ELEGANT, de o sobrietate puritană al bisericii reformate este completat de o impresionantă colecţie de blazoane nobiliare. Este vorba despre blazoane care au legătură cu ceremoniile de înmormîntare. Cele mai vechi blazoane, 11 la număr, au supravieţuit încă din a doua parte a secolului al XVII-lea.
În secolele trecute, cînd era înmormîntat un nobil, în cortegiul funerar, în faţa sicriului, era dus blazonul lui. În cazul în care decedatul avea legături cu biserica reformată din strada Lupului/Kogălniceanu, de exemplu a fost enoriaş al bisericii, a fost elev al Colegiului Reformat sau a fost botezat, confirmat sau cununat în biserică, după înmormîntare, blazonul lui era adus şi depus în biserică. Astfel s-a format această impresionantă colecţie de însemne heraldice, care a fost expusă în biserică în a doua parte a secolului al XIX-lea, prin grija preotului Herepei Gergely. Unele dintre blazoane sînt din argint aurit, cum este de exemplu blazonul guvernatorului Transilvaniei, contele Gheorghe Bánffy, altele sînt pictate pe pergament, iar altele pe hîrtie. În spatele amvonului găsim cîteva carte mortuare, necrologuri tipărite, care evocă amintirea unor personalităţi importante ale bisericii reformate: episcopi, predicatori, profesori, dar aici este şi carta celebrului tipograf ardelean, Misztótfalusi Kis Miklós, din anul 1702.

ÎN BISERICĂ au fost înmormîntate, de-a lungul secolelor, foarte multe persoane, de la călugări, enoriaşi mai înstăriţi, meşteri constructori care au luat parte la construcţia bisericii pînă la membri ai aristocraţiei ardelene. Cea mai mare parte a monumentelor lor funerare au fost distruse odată cu devastarea bisericii din secolul XVII; cele cîteva pietre de mormînt rămase au fost duse în lapidariul Muzeului de Istorie al Transilvaniei. În momentul de faţă există un singur monument funerar în biserică: este vorba despre cel creat în anul 1942 de către arhitectul Kós Károly pentru familia principilor Apafi. Aici sînt înhumate rămăşiţele pămînteşti ale principelui Mihail Apafi I (1626-1690) şi ale soţiei sale, principesa Bornemissza Anna (1628-1688), ale principelui Mihail Apafi II (1665-1713) şi ale soţiei sale, Bethlen Kata (1666-1724).

Note
1. Gh. Popa-Lisseanu, Izvoarele Istoriei Românilor, vol. I, Faptele ungurilor, de secretarul anonim al regelui Béla, Bucureşti, 1934.
2. Triburile şi, în cadrul lor, ginţile maghiare aveau cîte un animal totemic. Astfel, familia lui Árpád, adică căpetenia supremă, avea vulturul (pasărea turanică). Neamul Gyula-Zsombor, sub conducerea căruia s-a cucerit Ardealul, avea ca simbol leul. Nu degeaba găsim şi astăzi, în peretele sudic al bisericii Calvaria din Cluj (care era ctitorie regală), un relief care înfăţişează un leu. Căpetenia gintei Agmand, care era subordonată neamului Gyula-Zsombor, avea ca simbol lupul. Neamul Kalota, cei care s-au stabilit între Oradea şi Cluj, a avut ca simbol cerbul. Mai tîrziu, după destrămarea triburilor şi a ginţilor, familiile de nobili care aveau descendenţa în vechile triburi sau ginţi au primit dreptul să aibă ca însemne heraldice aceste animale totemice.
3. Termenul provine din observare, observantia (lat.) = a ţine, a respecta legea.
4. Pomenirea voievodului Ştefan Báthory în documentul care porneşte de fapt construirea bisericii şi a mănăstirii franciscane din strada Lupului din Cluj nu este întîmplătoare sau nu se datorează doar vreunei obişnuinţe protocolare. Soţia lui Ştefan Báthory era Szilágyi Margit, iar prin ea voievodul se înrudea cu regele (mama regelui Matia era Szilágyi Erzsébet). Báthory a început şi el edificarea unei mănăstiri franciscane la Nyírbátor (în Ungaria, la aproximativ 40 km vest de Carei), centrul familiei sale, cu hramul Sfîntului Gheorghe. Construcţia acestei biserici şi mănăstiri a finanţat-o din prada cuvenită lui după bătălia cîştigată împotriva turcilor, în 13 octombrie 1479, la Cîmpul Pîinii (aflat la graniţa dintre judeţele Alba şi Hunedoara, în dreptul localităţii Şibot).
5. Minoriţii sau observanţii erau sprijiniţi în mod deosebit de Iancu de Hunedoara, deoarece aceşti călugări cerşetori au avut o influenţă uriaşă asupra poporului din clasele mai sărace ale societăţii, iar marele erou al luptei antiotomane avea nevoie de mobilizarea ţăranilor înarmaţi pentru campaniile sale. Nu trebuie pierdut din vedere că însuşi confesorul şi tovarăşul lui Iancu de Hunedoara era călugărul franciscan observant Ioan Capistrano, cel care ulterior a fost  sanctificat.
6. Din formularea regelui – „pe locul recomandat de voi“ – putem înţelege că au mai existat discuţii pe tema construcţiei mănăstirii între Matia şi reprezentanţii Clujului.
7. Jakab Elek, Oklevéltár Kolozsvár történetének I. kötetéhez (Arhivă de documente pentru istoria Clujului, vol. I), Buda, 1870, p. 272, CLXXIII.
8. Ibid., p. 290, CLXXX.
    Citind mai atent această scrisoare a regelui Matia, observăm alte informaţii interesante. Astfel, aflăm că şeful minelor de sare îl cunoştea pe călugărul Ioan, fapt ce se poate interpreta şi că au mai lucrat împreună. Regele scria că trebuie să îl trimită acolo pe călugărul Ioan, informaţie care se poate interpreta că şantie-
rul a ajuns cumva într-un impas. Mai departe regele vorbeşte despre faptul că trebuie construite chilii pentru călugări, ca să le fie asigurat tot confortul pînă cînd vor sta acolo. Iarăşi, putem interpreta această informaţie în sensul că este vorba despre o echipă de călugări constructori, care după terminarea unei lucrări vor fi detaşaţi la ridicarea unui alt edificiu.
9. Jakab, p. 305-306, CLXXXVIII-L.
10. A kolozsmonostori Konvent jegyzøkönyvei II. (Procesele-verbale ale Conventului de la Cluj-Mănăştur, vol. II), publicate de Jakó Zsigmond, Budapest, 1990, p. 233, documentul 3295.
11. Jakab, p. 352, CCXIX-L.
12. A kolozsmonostori Konvent, p. 533, documentul 4362.
13. Wesselényi István, Sanyarú világ I. Napló 1703–1705 (Lume amară, vol. I, Jurnal din anii 1703-1705), publicată de Magyari András, Bukarest, 1983, p. 270.
14. Karácsony János, Szent Ferenc rendje története Magyarországon 1711-ig (Istoria ordinului Sf. Francisc în Ungaria pînă în anul 1711), Budapest, 1924, p. 102.
15. Ştefan, Cristofor şi Sigismund Báthory.
16. Astfel relatează evenimentele doi martori, Szamosközi şi Argenti. Trebuie avut însă în vedere că ambii erau mai mult decît adversarii episcopului Toroczkai, deci trebuie să fim circumspecţi cu afirmaţiile lor. Certitudine este că în epoca aceea marea majoritate a clujenilor împărtăşeau credinţa unitariană şi priveau bisericile catolice, cu icoane şi statui ale sfinţilor, drept temple în care erau adorate chipuri cioplite.
17. Szamosközi István, Erdély története 1598– 1599, 1603 (Istoria Ardealului 1598-1599, 1603. Hebdomas VI, Cartea a V-a), Budapest, 1981, p. 376-382; Entz Géza, Erdély épitészete a 14–16. században (Arhitectura Ardealului în secolele 14-16), Kolozsvár, 1996, p. 348; id., A Farkas utcai templom (Biserica din strada Lupului), in A kolozsvári Farkas utcai templom címerei, Budapest-Kolozsvár, 1995, p. 16-18.
18. Entz, A Farkas utcai templom, p. 17.
19. Ibid., p. 19.
20. Datele despre amvonul bisericii le-am aflat din volumul B. Murádin Katalin, Faragott køszószékek Erdélyben (Amvoane sculptate în piatră din Transilvania), Budapest-Kolozsvár, 1994.
21. Kovács András, A Farkas utcai templom címerei (Blazoanele bisericii din strada Lupului), Budapest-Kolozsvár, 1955, p. 39-94 + planşe.