Poeme

Să ne cunoaştem scriitoarele
IULIA BALCANAŞ
(n. 13 februarie 1983)

cine sunt oamenii ăştia care se uită lung la mine?

de unde încep lucrurile care se termină în mâinile mele, cum se face că nu mai pot să scuip resturi de la prânz prin ţeava de plastic pe care am ţinut-o atâta timp, cine sunt oamenii ăştia care se uită lung la mine din spatele uşilor închise ale troleului, crezi că aş putea să le iau cămăşile, să le vopsesc gulerele, să intre pe poarta fabricii fără ecuson? cu cine să-mi petrec sărbătorile, pe cine am uitat să trec pe lista de cumpărături? cât datorez statului şi în ce măsură mai este familia bucata de carne care pluteşte deasupra sosului din tocăniţă? pe cine să iau de urechi şi să aşez pe un scaun mic, cu picioarele depărtate de masă, cu un şervet deasupra capului, fără tacâmuri, fără pâine, cu toate degetele adunate în acelaşi borcan bine legat? şi tu crezi că restul vine de la sine?

antropofobii

*** am început să am glezne de femeie turbată, cu oasele rotunjite, şi totuşi ieşite din carne, semn că încă mai creşte în mine senzaţia că am un copil, un copil care se hrăneşte cu frica de viaţă şi calciul din venele cele mai lăturalnice. *** cu mâinile suflecate până la uşa de la intrare, adulmec aerul întunecat; drept în faţa mea, osemintele bibliotecii universitare, dioptrii adormite cu coatele bine înfipte în masă aici am aflat cum e să ai toate simţurile îndreptate cu forfecuţa, apoi vopsite cu oja fosforescentă, mai ales noaptea, când tot întunericul vine şi se aşază pe tine, haina moale, bătătorită, un patinoar ambulant, deasupra patului, în fiecare dimineaţă... *** adevărul e crud, îl rumeg în silă şi faţa ta, din spatele feliilor de pâine, îmi pare atât de uscată... nici aer nu-mi vine să respir, nici apa stătută din organe s-o curăţ... e mai uşor să sapi un mormânt decât să îţi ucizi demonii cu dinţi de lapte,
se-adună cu toţii în formă de bibelou, îşi aleg un loc pe raftul întâi
şi nu-ţi rămâne decât să înrămezi hoarde de cioburi în cântecul unor felicitări colorate, noduri închise ermetic la capătul zilelor de concediu...

LAVINIA BRANIŞTE
(n. 23 februarie 1983)

În spatele lor

Mă aşez în metrou
Totdeauna în spatele lor:
Bărbaţi cu ceafa frumoasă,
Tunsă scurt,
Pitită uneori după un guler curat.
Şi când îşi pleacă ochii
Să-şi citească ziarul
Ceafa se ridică încet
Ca o maşinărie scoasă la atac,
Iar eu mă mut
Mai încoace sau mai încolo
Fix în bătaia ei.
Sunt dependentă de bărbaţii care stau cu spatele la mine.
Ceafa mea neatinsă lasă în urma ei
O dâră de linişte.

Viitorul meu

Nu ştiam
Că rusoaica aceea
Poate să-i ghicească mamei în palmă
Viitorul meu.
Şi nu ştiam că mama
Are palme atât de adânci
Încât în ele să încapă
Viitorul fetei
Teribil de bogat.
Vor începe toate peste un an, i-a zis.
Peste un an palmele mamei căuş
Vor vărsa peste mine
Ca la botez
Tot viitorul adunat de ea
Şi apoi, cuminte,
Se va spăla pe mâini în faţa mulţimii
Retrăgându-se încet
Cu spatele.

În Gara de Nord, la linia 7

În Gara de Nord,
La linia 7,
Băiatul de lângă mine
Îşi plânge la telefon amorul pierdut.
Vocea lui blândă
Atrage ca un miros de mâncare bună
Călători şi vagabonzi,
Câini şi porumbei şi vrăbii
Şi trenuri care trag la linie cât mai aproape
Ca să audă totul.
Zgribuliţi ne strângem în jurul lui
Şi-i lăsăm respiraţia caldă,
Izvorul lumii,
Să ne atingă pielea.
Prima ninsoare coboară şi ea, curioasă,
Peste vagoane.
n

OTILIA VANDA CIUBAN
(n. 24 septembrie 1974)

Azi 

sunt îngerul plângăcios
umblu cu tălpile dezgolite prin margarete

mi-e prieten doar
lupul
şi numai atunci când îi definesc necuprinsul

Cu respiraţia lăsată arvună bălţilor
confund visul cu vederea
Ultima oară când plânsul şi-a făcut adăpost
permanent
în orbitele-mi sângerânde
lacrima s-a prefăcut numaidecât în fulg
Jur-împrejurul meu
zăpada-şi construieşte colibă

Sunt singură cu îngerul plângăcios
dedesubtul nostru
greierii joacă-n music-halluri
fără de oprire
copiii rostesc aceeaşi frază
neştiind că roata se desparte de spiţe
la vederea cercului

Îndărătul pădurilor
lupul înfulecă neîncetat
cuvintele pe care le scriu

în lipsa ierbii
Lebăda

Gâtul a început să mi se lungească.
Îmi crescuseră aripi pline cu pene albe.
Subit am început să nasc sumedenii de lebede mici.
S-a împânzit lacul.
Plâng.
Nu mă mai recunoaşte mama.

Autoportret

 „Poezia foloseşte cuvintele
din disperare.“
(NICHITA STĂNESCU)

Nu sunt decât o pată minusculă
de roşu absent
pe o întindere de verde concret

o insectă în drumul ei spre absolut

o lacrimă stâncoasă
mântuind floarea de colţ

o imbecilitate
în lumea mizeriei...

un ţipăt scurt
pe întinsul durerii

o desfătare
a aerului
în aşteptarea tangoului...

ANDRA ROTARU
(n. 5 ianuarie 1980)

Literatura tânără sau vârstele ei 

Despre noi şi despre ceilalţi, despre lumea ca un bol de posibilităţi şi despre datul imediat. Faţă în faţă cu necunoscuţii şi cu imaginea de sine care se construieşte inevitabil prin medieri şi relaţionări.

Vârsta I, când imaginea ta pe o cutie de lapte sau o cană de bebeluş nu înseamnă mai nimic, când cei din jur sunt la fel şi tu eşti la fel pentru întreaga lume. Când surâsul alb-negru nu se conturează în camera de filmat, când vocea ta impregnată cu vocale şi consoane stâlcite are melodicitate ca într-un ropot cu foarte multe alte voci.

Caut cu frenezie în ţarcul care dintr-un metru şi jumătate pe alt metru şi jumătate face posibilă fiecare clipă de viaţă. Sunt ţinută departe de adulţi şi de vânzoleala aceasta, printr-un simplu încadrament de lemn. Nu pot să provoc lumea să facă nimic altceva decât îi este propriu: să-mi arate afecţiunea pe care este capabilă să o simtă şi să-mi ofere câte ceva din universul meu: jucării, dulciuri, să se răstoarne odată cu mine, care sunt simbolul ei dintr-un trecut.
Încă nu fac nimic – decât prin starea de a fi copil, e intrinsec şi normal.

Vârsta II, sau întâietatea fraţilor în faţa mea – care sunt încă o mică povară, un număr a ceva ce deja există. Înmulţirea familiei, înmulţirea speciei, înmulţirea responsabilităţilor părinţilor şi rudelor. Este vârsta subminării autorităţii sau a câştigării ei. Instinctiv şi îndoielnic, prin încercări şi observarea reacţiilor pe care le provoacă micile mele şiretlicuri. Reacţiile lor sunt hilare, greoaie, greşite: pot primi pedepse sau pot deveni micul Cupidon, mica maimuţă pe care nu se supără nimeni. Nu-mi asum lucrurile din jur, mă joc în fiecare zi cu fiecare nouă descoperire, nu mă traumatizează nimic în afara privirii părinţilor, nu ştiu prea bine ce se întâmplă dacă mă comport într-un fel sau altul. Viaţa mea constă în pedepse şi bucurii. Pedepsele le uit, bucuriile, fiindcă vin pe cale orală, le mănânc. A doua zi o iau de la capăt.

Vârsta III, când desprinderea din casa în care copilăria nu înţelegea restricţia, lasă urme: dorul, distanţa, schimbarea oamenilor din jur, încercarea altor bariere decât ale celor deja cunoscute. Pierderea şi interzicerea reversibilităţii. Captarea sentimentelor într-un bol de indiferenţe prin care nimic nu este de fapt altfel decât înainte. Asta este singura soluţie prin care voi zâmbi în continuare şi nimic nu mă va speria, nimic nu îmi va provoca frică sau jenă.
Cercul nou de copii care te arată cu degetul, deşi tu ştii că eşti o maimuţă nouă care trebuie să aparţină grupului pentru că nimeni nu este altfel decât tine. Dar eşti altfel, ţi-o repetă. Oare prima temere? Nu, surâsul meu pe buze nu va dispărea niciodată, simt mirosul copilăriei şi carpetele cu urşi polari şi căprioare, şeherezadele şi gustul gumelor de mestecat care se topesc pe orice alt cer al gurii, la fel.

Vârsta 0, vidă, nulă, de respingere şi anihilare a celor din jur, de provocare şi cerere a universului de dinainte, de reîntoarcere între zidurile ţarcului unde normalitatea nu vrea nimic pentru a exista, unde pornirile sunt fireşti şi fără finalităţi greşite. Privirea chipului unei măşti mortuare şi plânsul, peste tot acum e plânsul. Regretul oricărui lucru care era posibil. Prima poezie în care reconstruiesc toate pierderile. Unde începe să prindă contur fiecare senzaţie. Scriu şi asta este bucuria secretă în faţa celorlalţi. Nimic nu mai este ireversibil, mă reîntorc unde vreau – doar simţind şi lăsându-mă să gust din tristeţe.

Vârsta I, când ceea ce scriu nu are voie să fie privit de nimeni, este cel mai bun ascunziş de mine şi de ceilalţi. Unde cresc fără oprelişti, unde fac doar ceea ce îmi vine să fac, unde nu ştiu ce fac, dar creşte de la sine. Unde nimic nu are definiţia exactă pentru scrisul acesta fără oprire. Îi spun jurnal şi îi pun lacăt. Rândurile sunt doar ale mele, e o intimitate bine păzită, pentru că nu ştiu să-i fac părtaşi şi pe ceilalţi la ea. Cred că e normal aşa, nu conştientizez prea bine de ce sunt pudică, e ceva ce alţii nu au. Fac comparaţii între mine şi lumea din jur, iar cei din jur doar citesc, nu văd pe nimeni în preajmă care să aibă stările mele schimbătoare când singurul lucru care mă linişteşte este să scriu.
Închid uşile de la camere, încep să am ticuri şi fiecare gol trebuie umplut, fie că este vorba de o hârtie sau de un oval pe o tablă şcolară, forma trebuie definită bine; de lipsă şi de vid nu vreau să aud, ele nu sunt exterioare, le ştiu prea bine şi îmi aparţin. Le întorc privirea către organele dinăuntru, cu forme geometrice cărora le intuiesc propria umplere.

Vârsta bis, la care îmi definitivez stările şi le justific curgerea prin venele astea care încep să se dilate şi să îmi inunde întregul corp, când fluturii agăţaţi în ferestre dau din aripi, când jocul corpului captează fiecare nouă expunere a sa în faţa celorlalţi. Mă joc aici şi nu-mi mai este frică, încep să înţeleg de ce sunt aşa şi ce nisipos este drumul pe care îl parcurg. Stau cu Florile răului în braţe şi ele sunt liane pentru mine, de la ele începe viaţa mea. Scriu prima poezie. Am 13 ani. De aici înainte nimic nu mai este la fel, las stăvilarele să se umple de apă, să mă inunde şi nu mi-e frică, nu mă voi îneca.
Am construit mult velele acestea, încă de la prima răsuflare sub cerul plin de lumini fericite în leagănul de copil în care am surâs pentru prima dată lumii. Îmi surâde şi ea mie, dându-mi înapoi ce i-am luat pe nerăsuflate.

Vârsta II, formele şi culorile care mă înconjoară ca un carusel prin care mă leg de oameni, de mâinile şi trupurile lor. Le fac crochiuri şi îi las să treacă prin viaţa mea. O urmă este tot ce vreau de la fiecare senzaţie şi de la fiecare emoţie. Dau cu alb şi negru, culoarea pământie nu-mi face bine, nu pot să stau în grund, am nevoie de freamătul apei din mine, am nevoie de stările pasagere, de nou, am nevoie de întreaga lume. Haşurez rapid tot ce este în jur pentru că formele dispar repede, tristeţea strânsă trebuie să îşi urmeze paşii fireşti. Nu o pot ţine ascunsă în mine, este a tuturor, nu este nimic inovator aici, este doar vârsta în care eu am sens, în care ceilalţi au un sens, în care albul se umple, în care colile mari de hârtie se desenează cu ceea ce este în mine. Când ceilalţi nu mă privesc.
Expunerea are însă timpi morţi, lucrul acesta este cel după care fug. Aleargă, Andra, aleargă! Niciodată umplând toate lucrurile, niciodată mulţumită pe deplin, pentru că lipsa nu există doar în mine, o privesc şi ea există până la judecata de apoi.

Vârsta III, când renunţ la picturile în alb şi negru pentru că sufletul nu este doar haşurat, el se umple, devine viu, are viaţă, simt deja pulsul crescând al roşeţii în obraji, trecerea de la paloare la inevitabil şi moarte. Dar mai ales simt afecţiunea din orice coajă de copac sau natura moartă care trebuie să fie vie înainte de a o prinde de retina mea, care este şi ea prea neagră pentru a închide ochii lucrurilor din jur.
O aşez din nou în forma ei vitală, o las să existe, să nu se piardă. Prima expunere solară, chipul încadrat în raze. Nu văd dacă luminez ceva. Îmi ating propria mână după un parcurs derizoriu. Este.
La vârsta de 17 ani am primit cel mai frumos cadou cu putinţă, un album de artă cu picturile Fridei Kahlo. O gust precum un orb, o ating în treacăt cu privirea şi e insuficient, ea este pentru mine acea mască mortuară pe care am văzut-o prinsă în foile Florilor răului, îmi hrăneşte fiecare amintire, fiecare crochiu şi portret al lui Moise pictat în anii de liceu. Nu este doar alb şi negru, nu este doar vârsta fugitivă, nu este doar tristeţea de moment. Este întregul ochi al meu care îşi ramifică visceralul până înăuntrul locului unde ne naştem cu toţii.

„Într-un pat sub cearşaful alb“, şi ceilalţi.

Ezit când aleg titlul, el vine din instinctele primare:
„de ce stau într-o cameră cu morţi, nu ies pe stradă?
în viitor oamenii vor opri lângă mine
un popas lung
cu flori şi Pietà
într-un pat
sub cearşaful alb
oamenii se vor îmbiba de culoarea mea brună

mă dezlipesc autocolant de ziua de azi
şi las stropi
pe şoseaua fără trecători“

Vârsta IV, când nu-mi mai dau seama ce am făcut şi toate sentimentele sunt desacralizate, când mi-am lăsat mâinile să se prindă de barele ţarcului de copil şi să ies din acei metri ai lui. Când am vrut să privesc lumea din jur şi să strig că m-am întors acolo. Unde e bucuria şi inocenţa, unde pulsiunile se nasc odată cu fiecare om agăţat în traseul meu mnezic, în fiecare curs aleatoriu al vieţii, când menirea este singura care definitivează tot ce este mai bun. Care îţi oferă totul, de la fiecare om dispărut din viaţa ta, fiecare emoţie simţită, fiecare clipă de durere, când nimic nu trece. Când tu nu ai cum să devii altcineva decât acea jucărie în mâinile protective ale vieţii. Şi scriu despre ea şi nu văd în lume decât împlinirea, când nu gust din bolul naturii moarte decât înfăţişarea ei firească, când literatura din jur este malul la care stăm aninaţi.
Grupuri întregi de tineri care s-au născut la fel, care vor trece poate împreună prin porţile care ne vor duce către ţărmuri, urcaţi în bărci cu vele.
Vom eşua pe limbi de pământ unde lumea se construieşte din doi oameni, vom găsi pavaje în apă, gropi circulare fără nimic pe fundul mării, vom porni în vertij sau vom descoperi pământ nou.

Şi este asta de folos când în jurul tău nu este nimeni, când descoperi că ai ajuns undeva unde nu a mai ajuns nimeni, că sufletele din jur sunt amintiri, că nu există reversibil, că nu va veni nimeni la propria înmormântare, că nu va citi nimeni gândurile tale, că singura călăuză zi şi noapte când deschizi ochii este dorinţa de a privi lumea de dincolo în ochi, sigur că ai atins-o?

RITA CHIRIAN
(n. 20 mai 1982)

kirke

XXII
şi mai târziu pleoape translucide şi-ţi spun:
eşti o curvă numai curvele fac asta şi
jumătatea ei de banchetă goală solemnă
şi pietrele mici galbene care mă-mpiedică
să-mi ţin spatele drept
şi maria cu umerii imobili şi cu ochii înfundaţi în orbite
şi mâna ta căutând pachetul de ţigări
în acelaşi timp cu mâna mea
şi mâinii mele fiindu-i ruşine şi
uite zic anii noştri într-un gest
şi pleoape translucide şi nu plâng
nici când el vine pe insulă şi-ntreabă: e bine e bine
şi carnea se desprinde de oase lasciv
şi pereţii se pulverizează albaştri
şi n-am plâns
pe parchetul curat pe gresia curată pe cerul curat
şi dragostea lor ca hârtia murdară agăţată de-un toc
dragostea lor şi
mama: fii calmă şi: mamă sunt calmă
e cald şi el spune: mi-e dor
şi singurătatea-şi lipăie apa în
venele mele şi
troleibuzul în care urc gândindu-mă
ce bine    să mor
şi nu
şi ziua se roteşte
şi telefonul: mi-e dor şi:
spală-ţi geaca e murdară îi spun

XXIII
undeva mecanismele intră în colaps o infimă greşeală
o coajă care-ţi atinge dintele bolnav

o să coborâţi televizorul
mariei i s-au mărit dioptriile
n-am şters praful de deasupra mi-amintesc
din nou teama de improvizaţii
şi nu trag podul de la mal

oare puteţi scoate un fotoliu afară
maria o să-şi aducă masa şi nu prea e spaţiu
aş putea veni seara acolo să fumez o ţigară mă gândesc

maria e obosită
toată ziua şi-a cărat bagajele ca un hamal taciturn
şapte etaje că liftu-i stricat ne-am fi putut atinge
braţele pe scări ne-am fi cerut scuze zâmbindu-ne afabil
o-aşteaptă un somn adânc pe ce parte a patului

n-am lăsat lenjerie curată îmi spun

tăblia mesei între noi ca marea roşie deschizându-se
îmi plimb privirea ca peste muşchii unui autopsiat
voi încheindu-vă frazele în nu-ţi aminteşti familiar indignat
întrebându-mă de ce maria şi-a vopsit părul blond
şi dacă la plecare o să vă luaţi de mână

XXIV
fiindcă deodată ţi-aminteşti
părul spălat hainele periate ca şi cum ne-am întinde
pe spate şi toţi ar veni să-şi ia rămas-bun
mărunţişuri femeieşti pe porţelanul cariat al veceului

XXV
am învins îţi urlu poveşti vând cel mai bine

ştii
în prima noapte când m-am mutat
o maşină a lovit un câine şi scâncetul lui era
alarma unui sistem complicat
vecinii ieşiseră-n geam cu ţigările aprinse
toţi câinii din cartier îşi fluturau cozile într-o-ndelungată
obişnuinţă
am căutat o piatră să-i sfărâm ţeasta să tacă să tacă

şi ei mi-au strigat nu-l pune-ntre flori

m-am plimbat cu câinele agonizând în braţe
cum mi-aş fi purtat trupul frumos într-un mall

DIANA GEACĂR
(n. 9 ianuarie 1984)

poem de dragoste
(pentru vivi)

ea se ridică pe vârful picioarelor
în faţa fiecărui gard cu liliacul în floare
a plecat de la job
mai devreme decât ar fi trebuit

ea se ridică pe vârful picioarelor
şi se gândeşte
pentru cine este crenguţa de liliac

şi dacă nu ar avea timp să iasă

este o zi foarte frumoasă

după o scurtă călătorie cu metroul
totuşi
se întâlneşte cu o fostă colegă de liceu
într-o pizzerie din regie

ceva de băut ceva de mâncare
şi pe lângă toate
senzaţia că
n-a mai mâncat de nu ştiu când
cum să-i spun
ceva mult mai găunos

că nu aici ar trebui să fie

ea aşază crenguţa de liliac lângă meniu
şi zâmbeşte chelneriţei
peste două bucăţi de pizza rămase
(să vi le pun la pachet?)
ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat

ca şi cum nimic nu se întâmplă nici acum

când se ridică pentru că
este cam târziu şi
apoi fosta colegă de liceu
îi spune:
nu-ţi iei crenguţa de liliac?

atunci ea face un semn
cu mâna în faţa uşii
punându-şi geanta pe umăr
s-a sculat foarte devreme
aranjându-şi hainele
şi berea asta a făcut-o bună de nimic

cu mătuşa mariana

(nu ştiu ce să fac cu mâinile
în situaţii ca astea

ca asta)

cum te mai simţi?
nici să nu mai fumezi
treci pe scaunul celălalt că eu
mai bag câte o ţigară
ce m-am luat de mă-ta atunci
şi i-am zis
lasă fă fata în pace
cât stă cu ăla stă
şi dacă-i place
poţi să faci tu ce-oi face
cum fă să te duci cu george
după ei la uşă?
dacă nu-i place
îl lasă ea

eu nu mă certam aşa cu simona?
apoi
una într-un dormitor
cealaltă în altu
eu nu mai mâncam până dimineaţa
ea da
că-i era foame

parcă mă-ta
când vorbea cu unu din moreni
cum făcea?
da să nu mă spui
şi-o bombănea mama
dumnezeu s-o ierte
la masă stăteam toţi
şi ea cu lingura aşaaa prin farfurie
apoi se ridica
cică avea de învăţat
eu munceam toată ziua
sor-mea stătea cu cartea de poveşti

(îmi pun o mână sub genunchi
cealaltă sub ceaşca de cafea)

ştie mă-ta că a murit nicu?
i-a plesnit un vas de sânge la cap
păcat că era tânăr
tanti rodica n-o mai duce mult
a stat la noi 2 luni prin bucureşti
face citostatice
mai du-te şi tu la ăl bătrân
că ştii cum e
o juma de oră să te vadă
i-am luat eu doi saci de haine să i le spăl
duminică eram înapoi
i-a mai spălat şi simona
n-ai venit la pomană la mama

vezi că plânge fata
simona
pune ceva la ailaltă că-ţi curge
ca la robinet
câţi bănuţi avem câţi?
cum zice adi cu geo
fă ai şi tu ţâţe acuma
că erai stearpă
aş mai face şi eu unu
îmi pare rău de ăla
pe care l-am dat afară în israel
ar fi avut 17 ani cred
era cu războiul din golf

cu ăla mic al lu geo
alergam după el toată ziua la ţară
aci aruncă toaate alea prin casă
ia să mai vii că uite ce cuminte e
nu-i mai înroşesc curu
cosmin dă un pup la fată
mă plictisesc aici diana

CĂTĂLINA GEORGE
(n. 8 ianuarie 1977)

love flash

mîncam peinirli adică bărcuţa
aceea de aluat cu strat de bacon şi brînză
i-aş fi împărţit grăsimea şi savoarea cu tine
cînd am simţit cum mi se umflă creierul
fără să ştie
îmi vîjîiau urechile
în subteran
acolo unde îţi trec prin haine curenţii oraşului
cu fiecare metrou care trage aerul după el
ca o cometă obosită de
atîta miros de tunel şi urină

gazele din piaţa unirii
direct pe conturul transparent al nărilor
de la teatrul naţional radiaţiile întind pielea
firele de salivă produse cu efort şi durere
le păstrez
pentru săruturile
transmiţătoare de asfalt în stare lichidă

încă vorbeam
rezistase semnalul
mi-ai zis că au intrat deja vibraţiile prin conturul palid
am încheiat transferul cu o remarcă neclară
despre banalul situaţiei
strîngîndu-mi buzele şifonate de care se agaţă mereu
cîţiva pui de noxe

am putea aluneca
dacă ne-ar asculta cineva respiraţiile

în pernă (fata din videoclip)

pe fata asta o ştiam chiar dacă n-o văzusem
trăieşte într-un videoclip
prin care degetele ei ies uneori în relief ca
printr-o perdea lipicioasă
vie fără să facă nimic

acolo ea îşi mişcă buzele în 10.000 de feluri
şi o singură respiraţie
cînd muşcă din hamburger sau îi vorbeşte
iubitului direct în piele
pe el îl ţine ascuns după genele
supradezvoltate

nu-ţi lasă prea mult de privit

aşa o ştiam vocea ieşea
ca o panglică argintie de metal
apoi mişca valuri prin pereţi
cînd o asculţi trebuie neapărat să strîngi
bine
degetele
pe frunte
ca să afli totul
aşa am ajuns şi eu la albul
rece strălucitor al ochilor

cu orice rotire vocea îmi înconjoară
creierul
ca o gelatină cu bucăţi de căpşuni
păstrez abdomenul moale
ambiţiile se macină între picioare
pînă se fac praf
în videoclipul din buric fata înfige
un tăiş alb
cu blîndeţea salivei adunate
în perna mea
nopţi după nopţi

tăietura

doi ani pentru asta
pentru tăietura neprevăzută în perlele de grăsime
uimitor de albe şi vii

m-am speriat cînd m-am văzut pe dinăuntru
mi-am strîns cu degetele carnea brusc despicată
şi am început să plîng ca un copil
aşa rugător
să vină cineva să acopere ce nu trebuia arătat
apoi doar apoi
după ce sîngele începuse să se întindă peste tot
mi-am făcut griji cu adevărat

mă gîndeam că trebuie să fiu cusută
să stau trează într-o cameră de urgenţă
pentru o amărîtă de răbufnire cu cuţitul în mînă

atîta timp doar pentru a-ţi revendica
sîngele

dacă nu mă pot vedea pe dinăuntru fără să îngheţ de frică
vampirul trebuie să fiu eu
pentru că tăieturile înaintează toate în mine
la derută
să absorb ce e deasupra ce-i dedesubt
cu metrou şi respiraţii spate la spate
şi cîinii cu labe tăiate care se ţin după mine
după ce le spun o singură dată „cuţule“
mila pentru propriile mele organe
zdrobite
poate înghiţi
vînătaie cu vînătaie
întregul oraş

inele de grăsime

îţi înşiri pe burtă inele de grăsime
de care nu mai poţi scăpa nici în somn
lipicioase
se întind peste întregul oraş
locuitorii lui se revoltă pregătesc lansatoarele de rachete
iar aici te trezeşti

ce mai ştii
ai renunţat sau nu la ultima achiziţie care să-ţi ridice moralul
asta pentru toate x-urile agăţate de tine
pentru orele dintre paranteze nici măcar asta nu ajută
te arunci doar cu spatele în oglindă plonjînd direct
din scaunul cu roţi şi spătar înalt

ai început să cauţi pe stradă
dar prin geamurile maşinilor
nu se vede nimic

aici se păstrează cel mai bine distanţa în grup
am încercat să spun ceva
feţele din jur arată ca decupate
direct din altă carne
adică pielea nu răspunde pentru nimic
cînd se desprinde ca o pungă de noile
lipicioasele
inele de grăsime

CRISTINA ISPAS
(n. 29 august 1979)

mese încărcate cu flori

1.
fetiţa e ca un soldăţel de plumb
uitat iarna pe balcon
chircit sub o crustă de frig

stă pe scaun în faţa ta cu genunchii lipiţi
îşi pipăie scalpul
părul moale i se lipeşte de buricele degetelor
atâta tot

ieri a aşteptat aşa mai mult de două ore oamenii s-au luminat rece s-au stinsfrica a crescut s-a strâns la picioare un căţeluş de aer cald care se dezumflă
pe măsură ce îl priveşti şi intri în elacasă fetiţa ar fi fost alta s-ar fi lăsat turceşte pe covorul de iută ar fi adunat creioanele colorate şi caietul cu foi veline ar fi desenat mese încărcate cu flori

2.
dezveleşte cu grijă ştrudelul cu mere de hârtia foarte fină îl duce la gură şi nu mănâncă omul negru se mişcă dinţii lucioşi desenează o paranteză goală în privirea ei lacrimi calde îi spală îi curăţă de frig (dacă n-ar fi fost aici ar fi îngrijit cu dragoste copii tuberculoşi într-un spital de provincie ar fi alunecat liniştită pe culoarele fără lumină ar fi salutat politicos pe toată lumea ar fi cărat tăvile cu cartofi copţi şi cănile de ceai fierbinte)
îşi ridică mâna învelită în ghips
o sprijină mai bine de masă
s-au semnat toţi
unii au lăsat amprente gălbui de salivă
alţii au zdrobit frunze uscate sau biscuiţi cineva chiar a desenat un soare cu razele ca nişte arcuri scurte boante la vârf

3.
mi-aş dori să-i strâng pe toţi la un loc
să fie un un ecran imens
extraplat
fetiţa să troneze în faţă
în haine roşii de catifea
cu guler de blană
să fie mai frig ca niciodată
să le crape pielea de ger

să stea cu tălpile goale
pe un strat de zăpadă
să scânteieze zăpadă ca nisipul umed la mare
sub tălpile fetiţei
şi ea să zâmbească
să nu-i fie deloc frig

să aprindă televizorul
să le lumineze şi lor mintea
aşa cum se-ntinde lumina
când te muţi cu tot cu pijama
la bunicii din vale
întâi pe frunzele fine 
dup-aia pe scoarţa mărului
dup-aia pe iarbă
şi la urmă de tot
pe pământ

să înţeleagă
să intre lumina în ei

şi fetiţa să nu fie nici proastă nici rea
nicio clipă
să zâmbească
cu tălpile în zăpada aia
nemaipomenit de frumoasă
şi strălucitoare

4.
fetiţa se ceartă cu tine
in the city
îşi desface grăbită fularul
gâtul ei rămâne liber
simţi cum se lipeşte frigul de el
ca o foiţă de staniol
rămâi înfipt
în mijlocul aleii
te simţi cald şi îţi simţi braţele goale
fetiţa se caţără pe bancă
umbra ei dincolo pe iarbă
pare să nu se 
mai termine

GABRIELA JUGĂNARU
(n. 14 noiembrie 1988) 

Dus

e două şi nu mai am
tupeu nici cât
să-l trezesc pe
Dumnezeu din
somn

să-l duc târâş până în
baie unde
canalul de scurgere e înfundat
cu plânsul meu şi
cu mine

ai mei n-ar auzi
şi totuşi am
rămas
atât de puţină
& până la urmă dacă
nu m-aş opri undeva ar fi sfârşitul

ar fi ceva

aş pierde examenul bicicleta pe luc
ziua mea
şi câte aş mai pierde

de-aia mi-e frică să mă culc
stau cu
lumina aprinsă
de trei ore
ochii pe pereţi în cercuri
care ustură

miroase a lucruri cunoscute
a drumuri pe munte
a frig a
mucii mei întinşi pe
mânecă
a vise pe care le aştept cu
ochii rotunzi
& ele vin da

ele vin în silă ca un viol
din care ochii
mei dilataţi tot mai mult
rămân
să strângă mizeria

cine altcineva

Holul
 
de la uşă până la geam
e un cartier fără lumină
o rută de ocolire un corp strâns cu genunchii la piept

un ochi închis prin care
trec târâş ca o anamneză

     găsesc o grămadă de obiecte rupte
  care nu mai sunt nimic şi

îmi aduc aminte că trebuie
să cred că respir
să trag în mine
ce apuc

asta  până
 mâine
până
 la lumină

când fetele îşi dau afară iubiţii
şi se hlizesc în faţa oglinzilor ca nişte frâne
trase prea aproape de radar

vreau mai mult din aerul ăsta
pentru care creierul meu nu produce 
anticorpi în curând
mă satur şi las totul baltă aici
fii sigur

părul meu mutilat în chiuvetă
singura amintire despre mine

Telefon

aici e curent
e un vârtej de lucruri mototolite
pe care îl respir fără
comentarii

e frig
orice aş încerca

sunt încercuită
de camera cu faianţă pe pereţi
cu fire de păr roşcat lipite cu fete
care se hlizesc spray ieftin

mă inhalez
de una singură

aici

unde e locul meu unde
unghiile se rod ca un fax
în care vreau să spun mama
vezi că mi-e dor de baia mea
în care dimineaţa la orele astea
nu geme decât contorul
vocile n-au greutate şi nu pică în cap

vreau să spun

ar fi frumos dacă acum
aş mai crede că fiecare
are un loc în care se
potriveşte şi eu
sunt perfectă

mai stau aşa doar puţin

îmi sug genunchii

mă satur

şi vin…

VIVIANA MUŞA
(n. 25 noiembrie 1977)

Şcoala specială

Gemenele
Maria a furat o curcă din vecini a legat-o cu sârmă a coborât-o în hazna şi, aşa mânjită, zbătându-se din când în când oricum, în stare de şoc, a trântit-o pe catedra învăţătoarei de 8 Martie. Noi stăteam în bănci şi pufneam în râs.
Nu prea o suportăm pe doamna Cecilia,
dar nimeni n-ar fi avut atâta curaj. Maria are mâna în ghips şi-a rupt-o singură lovind de 1000 de ori în tăblia patului.
Infirmiera nu avea dreptate să o certe că nu pusese bine cuvertura pentru că o văzusem eu de dimineaţă cum o aranjase în felul ei. Maria se îmbracă acum tot timpul cu o rochie cu dantelă, lungă, albă.
Zice că se mărită cu portarul, îşi face inele din păpădie şi zice că s-a logodit. Are roşu dat cu carioca în obraji. I-a dat vânt infirmierei pe scări şi infirmiera a bătut-o cu coada de la mătură. Tremura toată în halatul ei strâns pe cur, înjura pentru că şi-a rupt dresul. Toată lumea i-a dat dreptate. Nu e frumos să împingi oamenii pe scări. Infirmiera şi portarul au plecat aseară pe aceeaşi bicicletă. Asta e frumos din partea lor?

E vară şi bâzâie muştele. Nu mă mai interesează ce face Maria. Am mari probleme. Dacă crapă pământul de la căldură de ce nu avem voie la lac? Am vrut să fug, dar m-a prins vaca de Flori şi nu mi-a mai dat gustarea. Oricum nu mă interesează biscuiţii lor handicapaţi. Muie la toate grasele mucegăite de la bucătărie! Am văzut şi eu PURCELUL de plastic, pe care scria PULA SĂ MOARĂ infirma. Mi l-a arătat la veceu că îl ţine pitit să nu i-l ia. L-a împuns tot cu cuie şi cu sârme. E supărată. Eu cred că Maria ar trebui să aibă note mari la scris pentru că scrie foarte frumos. Maria s-a tăiat cu ciobu prima pe urmă Ana şi pe
urmă aproape toată clasa. Noi numai ne-am zgâriat aşa cât să se înroşească pielea şi să usture un pic atunci când te ştergi cu scuipat dar Ana s-a tăiat RĂU şi Maria s-a mânjit de sânge pe obraji şi zicea „nani nani“ la PURCEL. Îmi fac griji că ei nu-i place Purcelul şi nani nani e de bine. Ana a spart geamul şi a sărit da n-a păţit nimic. Râdea când s-a ridicat de jos. I-a bătut curu la doamna Jeni. Păcat, doamna Jeni e de treabă. A ieşit pe geam pentru că vrea să stea la soare. A promis să nu se mai taie cu ciobu, dar acum stă la soare întruna şi noaptea o ustură rău şi plânge, dar nu o interesează. Noi ne-am bucurat când a început iar şcoala că vacanţa era ca la puşcărie.Au adus şi băieţi şi pe noi ne-au înghesuit să dormim două în pat dar Maria s-a enervat rău şi a fugit. De trei zile nu o găsesc. A venit directorul şi ne-a întrebat dacă ştim de ea. Noi nu ştim, dar cred că e interesant să fugi chiar dacă noaptea e frig afară.
Noaptea mă gândesc la ea din cauza asta, că e frig afară.
Au adus-o unii cu maşina. A dormit în câmp. M-au certat pe mine că n-am avut grijă de ea.
Nu-mi pasă că mă ceartă, dar nu e deloc drept.
Când ne-au trimis aici au zis că o să stau numai un pic
până se obişnuieşte ea cu şcoala, dar acum se fac cinci ani. Am grijă de ea că e sor-mea dar eu cu ce sunt vinovată să mă ţină aici?
Uneori vreau să fugă undeva unde să-i fie bine şi pe mine să mă ia înapoi la Casa de copii şi să mă dea la şcoala normală. Unii băieţi sunt nebuni rău alţii sunt mai ca lumea, dar eu n-am să mă mărit niciodată
că nu vreau să fac copii handicapaţi.

Închiderile şi deschiderile sunt importante
foarte importante oriunde ai fi închiderile şi deschiderile trebuie închise şi deschise şi închise şi deschise aici e o închidere şi o deschidere cu fereastră şi una cu lemn şi se închide şi se deschide şi se trece la următoarea închidere şi deschidere care e doar închidere şi închidere şi închidere şi închidere nu există doar închidere şi aştept deschiderea oricât ar dura. se găseşte mereu ceva închis de deschis şi dacă e deschis închid ca să deschid.
că asta fac eu mereu: sunt închizătorul-deschizătorul.

În fiecare seară când se dă stingerea
chicotim toate ne gâdilăm cât mai mult ne zicem glume sau chiar ne înjurăm numai şi numai să nu se lase un întuneric prea mare. Unele fete pe sub pături mai pun mâinile pe acolo altele se ţin în braţe până transpiră altele scrâşnesc din dinţi toată noaptea şi se pişă pe ele. Eu n-am păpuşi cu mine sub pătură deşi mi-au dat multe. Aici nimic nu se păstrează. Totul se dă la schimb sau se rupe în bucăţi, în bucăţi mici mici bune de nimic. Uneori visez. Dar nu-mi pasă.

OANA CĂTĂLINA NINU
(n. 2 mai 1985)

„stările intense“

*** „tuturor ne este dor de câte cineva“ tuturor ne trebuie câte un braţ puternic un ciot de lemn care să ne iubească
şi câte o lamă foarte bine ascuţită şi cât mai multe lanterne cu care să scobim ochii măcelarului când ridică toporul deasupra venelor sale îngălbenite şi toate gesturile noastre semnificative cu violenţa lor inutilă de a umple golurile şi degetele încovrigate retrăgându-se în tremur de pe balustradă şi picioarele nebune târându-se în neştire sub maşini şi eu şi tu dezlipindu-ne mâinile false şi reci mi-a luat ceva timp să-mi dau seama că dacă am vrut ceva vreodată
a fost pur şi simplu să trăiesc să nu mai fiu atât de sensibilă să nu am genunchii zdreliţi şi mai ales mai ales să nu-mi pese mai avem timp nu trebuie să disperăm mai avem timp să ne dezosăm sufletele
să lovim cu bocancii în noi ca în sacii cu cartofi să ne croim infinite
marsupii de carton să ne retragem încet pe lângă pereţi să ne găsim locul
să ne adâncim coatele în schelăria putredă din piept sentimentul că ne-am trăit viaţa ne apasă ca o pernă imensă peste faţă
*** şi totul o să fie bine şi totul o să fie bine şi nu o să-mi ratez viaţa şi o să opresc sângele ăsta gâlgâind târându-se spre mine de sub uşă
rochia mea albă şifonată de pumni grăbiţi apa cu rugină compartimentându-mi creierul
duşul rece furtunul care îmi încordează coapsele
şi totul o să fie bine şi totul o să fie bine şi nu o să mai plâng şi cineva mă va ţine în braţe tot timpul tot timpul
şi nu voi mai arunca chiloţii după întâlniri întâmplătoare
saliva întărindu-se pe pereţi ca o crustă vie de lumină
saliva ca un prag între mine şi „stările intense“ privirile noastre sunt translucide un schelet de elefant într-o arenă de circ pustie sfâşie-mă sfâşie-mă învineţeşte-mi ochii şi totul o să fie bine şi totul o să fie bine şi [nu] o să mă trezesc la realitate am prins ultimul metrou mi s-a dat un fir o funie rezistentă maţe grunjoase făcute ghem o să trag de el până ce mi se va încolăci în jurul gâtului

*** dar viaţa noastră deja s-a terminat cruzimea nu ne mai poate spune nimic uşurinţa cu care ne desfacem
creierele sau ne depărtăm picioarele şoricelul cenuşiu din pumni seara înainte de culcare toate se întorc împotriva noastră acum toate schelălăiturile noastre trecute nu ne-au învăţat nimic scuipăm beţivii din gară lovim cu pietre copiii schilozi din metrou
pentru că suferinţa ne face mai frumoşi pentru că avem sufletele ţăndări pentru că nu avem oricum de ales

soft

***
te recunosc, eşti la fel de ratat ca şi mine
deşi hainele mele sunt mai scumpe
deşi venele tale sunt mai puternice
stâlpii de telegraf ne înnoadă frica undeva sus
unde şosetele ude se încreţesc în ciorchini

deşi nimic nu poate fi între noi
nici măcar zidul de fier
în care îndrăgostiţii scobesc găuri cu acul
deşi de lucrurile care ne-ar putea lovi trebuie să ne apropiem brusc
deşi eşti obosit şi bătrân

dragostea noastră n-ar fi decât îmbrăţişarea strâmbă
a doi handicapaţi
aşteptând ultimul autobuz
în ploaie

***
cineva cu pumnii strânşi cu maletă neagră pe gât
cineva trebuie să ne spună ce şi cum
ce să facem când voma ni se înghesuie pe esofag
ce să spunem când suntem întrebaţi ce vrem de la viaţă

un pat de pluş cât calea victoriei o cafea rece uitată pe masă de ieri
un mail nou în inbox
mai multe unghii mai multe pleoape închise ermetic

ne strângem în braţe unii pe alţii
atât de mult ne iubim
ne simţim doar genunchii şi burţile
atât de mult ne iubim
genunchii şi burţile singure de oameni cu ţeste netede
rotulele noastre se lipesc brusc
uşile ascensorului ţi-au prins mâna
ţi-au smuls-o

***
te privesc cu ochiul meu mişcător dintre pulpe
mă priveşti cu ochiul tău mişcător dintre pulpe
te strâng cu părul meu tentacular
mă strângi cu fesele tale încordate
atât de mult ne iubim

MIRUNA VLADA
(n. 17 august 1986)

Povestea de dragoste a urechilor

Şi mi-am dat seama că dragostea
e atunci când vocea lui îmi inventează urechile.

Gemetele tale nu vor să iasă din cameră.
Le văd ochii roşii prin întuneric
fixându-mă.
Peretele are grosimea de-o palmă.
Dincolo de el somnul lor se zvârcoleşte
în vise tulburi.

Geamătul, ca o bormaşină în creier.

Pun mâna şi nu te găsesc.
Luna e roşie şi mică. Sângerează.
Eu nu pot. Din mine nu iese. E secetă.
Doar sudoarea pe frunţi
ca o ploaie acidă
ne găureşte tâmplele
până ce ni se văd sentimentele băltind.

Tu stai întins pe pat, nemişcat.
La câteva palme de noi
atârnă visele lor
avertismentele
ca nişte peruci
nespălate de păr cărunt
sclipind în întuneric.
Un întuneric roşu.

Vreau să te găsesc mereu aici.
Dacă n-am picioare, am să
îngenunchez în cuvinte.
Şi dimineaţa
se vede
în trupul
tău care pâlpâie.

Apropierea noastră e un copil obraznic
mereu cu genunchii juliţi.

Dincolo de pat spaţiul are forma unui geamăt
un bec în formă de inimă
o mângâiere un scurtcircuit.

Îţi caut bărbia. Mi-e foarte frică.
Spasme violente îmi încleştează maxilarul.
Visele lor dărâmă gemetele tale.
Multă sare. Mult roşu.
O limbă pe care alunecă
vocea timidă de fetiţă
cu multe jupe.

Nu vreau să te pierd
şi nu ştiu alte cuvinte,
decât sfâşierea
la fel de tandră ca îmbrăţişarea.

Capeţi dintr-odată culoarea sărutului
ţinându-se de buzele noastre ca de nişte cârje.

Tăcerea acestei camere
pe care am construit-o din trupul tău
e un geamăt asurzitor.
Aşa s-ar încheia povestea
în care vocea ta mi-ar desena şi mi-ar săruta
pe o hârtie albă
urechile.

Entropie

mâinile mele care îmbrăţişează
aşteaptă
încordate

eşti un soldat care se târăşte
tăcerea are cerculeţe mici şi roşii
prin care putem ieşi
prin care feţele noastre
capătă culoarea parchetului cerat

eşti un soldat blând
care ne vrea binele
care se târăşte
ai ochii mereu umezi
îmbrăţişarea îţi intră în umeri
nu vreau să te ascund
ca pe-un prigonit
doar mă ascund în ce spun

voi puteţi vedea aici
o grămăjoară de oase
cei lucizi mereu mai lucizi
pot vedea aici cumplite
probe de divorţ

îmi frec ochii tare îi apăs
trebuie să fie o îngenunchere
umedă
când vă rog să uitaţi ora aceasta
când mă trage de păr
o oră ca un minut
din cruciada copiilor

îl văd târându-se pe covor
spre picioarele mele
cu gura deschisă
vrea binele fiecăruia dintre noi

dar eşti doar un soldat vlăguit
ţi-e milă să-ţi împuşti
inamicul în cap
tu îi rupi nasturii cămăşii
şi îi miroşi pieptul plângând
eşti un dezertor

ei îţi ascuţiseră unghiile
ca pe nişte cuţite
pari doar un ecou de mitralieră
care şi-a uitat traiectoria
îţi pregătiseră o plachetă cu litere argintii
dar pentru asta trebuia
să fii brutal

o grămăjoară de oase
ca un praf subţire de cocaină
după ce mâinile mele îmbrăţişează
şi după ce puritatea capătă
pe covor
culoarea perlelor
a corneelor
ei mă privesc acum
ca pe cea mai albă
probă de divorţ

(Selecţie din volumul Fetiţa. Mixaj pe vinil, recent apărut la Editura Vinea)