Din nou despre feminin
Irina Petraş

TOT NU-I uşor să fii femeie într-o ţară exilată de statistici occidentale la rubrica „excesiv de misogină“. Dar nici bărbat nu cred că-i mai uşor să fii. Femeia ca „teritoriu colonizat“ care se eliberează nu-i o simplă poveste de speriat bărbaţii (sau femeile) care mai gândesc ca Lovinescu (aflat, desigur, într-o pană de... vizionarism): „în ziua în care vor avea toate drepturile îşi vor da seama de ceea ce au pierdut, întrucât podoaba lor cea mai mare era tocmai în neegalitatea şi în lipsa de drepturi, şi cu farmecul fragilităţii au cucerit lumea“. Lumea asta „cucerită“ se organizează încă după reguli masculine atât de... tradiţionale, încât până şi femeile preiau discursul masculin. „Cu adevărat femeie“ înseamnă frivolă, puerilă, iresponsabilă, supusă. Poate conduce imperii din alcov, dar nu i se îngăduie să-l părăsească. Zicerea lui Montaigne – „Regulile lumii sunt făcute de bărbaţi, femeile au dreptul să le nesocotească“ – răsună a cappella, căci situarea în subalternitate poate să pară, uneori, comodă.
Prejudecata divizării teritoriului scriptural în masculin (adică cerebral)/feminin (adică visceral) continuă să funcţioneze nestingherită de paşii înainte – oricât de mărunţi – ai perspectivei asupra sexelor şi semnalmentelor lor. Modul de gândire feminin, descris până nu demult de pe poziţii şi din raţiuni/umori exclusiv falocrate, rămâne o enigmă – nu fiindcă e enigmatic anume, ci fiindcă n-a vorbit suficient despre sine cu voce tare. O scriitoare e fie „excesiv“ cerebrală, fie stăpânită de un „chiot visceral“, ambele înclinaţii condamnabile ori măcar amendabile: prima – ca îndrăzneală de a păşi într-un ţinut rezervat axiomatic bărbaţilor (hic sunt leones!), a doua – ca laşitate a locuirii în ţinutul destinat, tot axiomatic, femeilor. O anume meschinărie a situării faţă de lume, de o vulgaritate gureşă şi o complacere îndărătnică în prejudecăţi, e definitorie pentru societatea românească în epoci diverse şi cu manifestări felurite. Dacă e să acceptăm etapizarea lui Lipovetsky, prima femeie, cea satanizată şi dispreţuită cu superioritate „tradiţională“, e încă în vogă la noi. Femeia a doua, adorată şi înălţată pe piedestal, e slab reprezentată, deşi ar fi mărturisit aceeaşi proiecţie de ideal şi nevoi masculine. De pe poziţia femeii a treia, una stăpână pe sine, îndrăznind să aleagă după criterii personale, vorbesc deja vocile feminine ale literaturii contemporane.
Despre genuri se vorbeşte senin, detaşat şi lucid doar dacă nu intră în discuţie oamenii în carne şi oase. Într-o lucrare impunătoare despre cuvinte şi gândire, Damourette şi Pichon enumeră scârbiţi femininele „barbare“ care denu-mesc azi femeile cu o anumită profesiune până nu demult exclusiv masculină (într-una dintre chestiile simpatice care circulă pe internet se spune: „femeia poate face tot ce face bărbatul, şi încă pe tocuri!!“) şi conchid: „sunt denumiri dezgustătoare şi groteşti, atentate la geniul limbii şi la instinctele cele mai elementare ale omenirii“. Pentru Mircea Vulcănescu, există „bărbaţi“ puri, care îşi păstrează personalitatea şi la singular, şi la plural (masculinele), şi „bărbaţi“ care slăbesc în starea de plural, se feminizează, decad, aşa-dar, din condiţia superioară (ambigenele).
Întâmplarea că limba română nu are neutru – singura printre limbile europene –, ci ambigen, cu personalitatea sa dublă, cu dublă deschidere, ar putea aduce nuanţări surprinzătoare „ontologiei lui între“ (descrisă de Mircea Muthu). Privirea sexuată a românei, pentru care toate lucrurile acestei lumi sunt personalizate (el sau ea) şi care se sprijină pe neobosita „androginie“ a ambigenului, exaltă condiţia intervalului, îmbogăţeşte echilibrul instabil şi „umanizează“ tragismul specific. Românului neutralitatea îi e refuzată. Căci ambigenul – între – înseamnă mai degrabă şi-şi decât nici-nici. Intervalul de la care se revendică şi pe care îl locuieşte nu este un spaţiu gol şi de una, şi de cealaltă, ci plin de amândouă. Iar această întâmplare s-ar putea transforma într-o şansă. Chiar şi pentru feminin!

 

IRINA PETRAŞ

DIN NOU DESPRE FEMININ

» anul XVIII, 2007, nr. 7 (206)