Psihanaliza pe înţelesul tuturor

 

Radu Constantinescu

 

Povestea acestei cărţi (Aurel Codoban, Jurnalul amurgului iubirii, Cluj-Napoca: Editura Şcoala Ardeleană, 2018), căci este cu adevărat o poveste la fel de palpitantă ca şi cartea însăşi, a început în urmă cu mai bine de un deceniu, odată cu apariţia volumului de eseuri pe care autorul l-a intitulat sugestiv Amurgul iubirii. A şocat în acel moment dezinhibarea cu care acesta se apropia de zona tabu a afectivităţii, a dragostei sub aspectul ei sentimental, dar şi carnal, formulând o cascadă de întrebări de genul: Ce este iubirea? Este ea propriul meu sentiment, sentimentul celuilalt, necesara relaţie dintre ele? De ce credem că iubirea va ţine veşnic? De ce ne certăm dacă ne iubim? Ce şi câtă legătură are iubirea cu sexualitatea?, concluzionând că totul capătă sens filosofic de îndată ce descoperim în ele prezenţa semnificativă a dorinţei metafizice. Aurel Codoban încerca să răspundă acestor dileme, născute din firescul sentiment al în-drăgostirii, pe parcursul unui demers de natură pur teoretică. Căci lucrarea se revendica explicit din această zonă, reprezentând scenariul teoretic al cursului de Hermeneutica iubirii, susţinut de distinsul profesor la Facultatea de filosofie a Universităţii clujene. Numai că, aşa cum însuşi mărturiseşte, transcrierea cursului „într-o carte s-a dovedit foarte dificilă. Discursul oral de tipul cursului dispune de mijloace economicoase pentru a semnala implicarea sau dezimplicarea, detaşarea, seriozi­tatea teoretică sau ironia jucăuşă, ipoteza bine întemeiată sau sugestia ghiduşă. Transliterarea şi transcodarea acestor conotaţii ar fi necesitat spaţii textuale largi şi explicaţii fastidioase. De aceea, în cele din urmă am ales o soluţie de compromis între cursul care a fost şi cartea care urma să fie. Am transcris părţile teoretice care anali­zau iubirea-pasiune, iubirea de tip Donjuan, iubirea romantică şi iubirea aşa cum apare ea din perspectiva psihanalizei în funcţie de cele trei mari teorii filosofice ale dorinţei, platoniciană, spinoziană şi freudiană...”

Volumul s-a bucurat de succes. Doar că îngrijorările autorului, rezumate în rândurile de mai sus, s-au dovedit întemeiate. Ecourile puternice ale lucrării, mai ales în rândul adolescenţilor, presiunea covârşitoare a întrebărilor sugerate de ei, amplificate exponenţial pe măsură ce numărul de cititori creştea, l-au obligat pe Aurel Codoban să revină, să-şi reconsidere demonstraţia ficţionalizând-o. Rezultatul este un roman cu o construcţie arborescent-învăluitoare, de factură postmodernă, care debutează şi se încheie ca jurnal al personajului narator, înglobează o poveste de dragoste, dintre Virgil şi Dana, intersectată, la rândul ei, de substanţiale dialoguri/comentarii ale naratorului cu editorul său, Theodor Negreanu. Acesta din urmă îi lansează provocarea de a-şi testa direct teoria din Amurgul iubirii,  comentând „un sâmbure de roman de dragoste“ pe care şi-ar putea exersa „exemplificările şi interpretările”.

Într-adevăr, povestea amorului dintre profesorul universitar şi studenta sa, o poveste în manieră romantică, desprinsă, parcă, din literatura sentimentală interbelică, se dovedeşte a fi doar o minge ridicată la fileu eruditului filosof, invitat astfel să-şi dezvolte teoriile. Trăirile sufleteşti ale personajele sunt mai ales descriptive, chiar dacă parcurg o gamă largă de sentimente, de la năvalnice dezlănţuiri carnale, la trista singurătate în doi din final, iar Virgil şi Dana - simple piese de şah manevrate ad usum Delphini. În schimb, autorul-şahist se dovedeşte a fi un maestru al analizelor psihologice, al descifrării hermeneuticii iubirii. Dialogul său cu Theodor Negreanu este o cuceritoare şi convingătoare lecţie de anatomie psihanalitică, unde, sub lentila microscopului, cu pasiunea unui entomolog, autorul disecă cu detaşare gândurile şi sentimentele personajelor, meandrele subconştientului lor. Altfel spus, asistăm la o magistrală demonstraţie teoretică, cu instrumentarul literaturii, a unui emoţionant parcurs erotic, care conduce, în cele din urmă, mai presus de vrerea protagoniştilor, la euthanasierea unei mari iubiri. 

Substanţa romanului oferă nenumărate exemple ale acestei tulburătoare Golgote a dragostei: tipologia geloziei, de la cea asumată ca „o confruntare  între economia darului şi cea a furtului” la gelozia multiplă; unicitatea iubirii – „în Occident, iubirile nu mai sunt monogamii în succesiune, ci poligamii în succesiune“, sau „Prezenţa altuia într-o relaţie dintre doi iubiţi sfidează unicitatea. E un fel de a recunoaşte că nu mai există unicitate, ceea ce înseamnă că nu mai există iubire”; iubirile nepotrivite sau patologiile dependente; manipularea în dragoste; poliandrismul epocii moderne.

Însumarea acestor concepte teoretice nu este fastidioasă, autorul nu dilată discursul filosofic ci, cu o rafinată artă a construcţiei epice, îl ilustrează cu detalii preluate din romanul de dragoste dintre Virgil şi Dana. După ce enunţă o teză decupată dintr-un anumit episod al relaţiei de iubire şi îi divulgă resorturile sentimentale, pentru a convinge, el aglutinează în jurul acesteia fapte şi trăiri concrete ale personajelor, care nu fac altceva decât să o expliciteze, să o confirme. La un moment dat, autorul şi editorul discută despre obstacolele apărute în dragoste, greşit asociate doar cu ocultarea sentimentelor. Uneori,  ele pot avea, nu-i aşa?, şi capacitatea de a stârni pasiune. Afirmaţia trebuie argumentată de vreme ce Theodor Negreanu întreabă: „Nu văd încă suficient de clar cum între Virgil şi Dana începe o iubire-pasiune altfel decât spontan, de la zero”. Iar autorul nu întârzie să răspundă: „La ei, obstacolul se interiorizează într-un fel de admiraţie reciprocă, ce ar deveni un obstacol total, dacă nu ar fi cariată de speranţa fiecăruia că, poate, totuşi, ar putea fi împreună, că, deşi celălalt, într-un anumit fel, este infinit superior, poate totuşi s-ar putea îndrăgosti... E obstacolul perfect pentru o iubire-pasiune.“ Întrebări şi răspunsuri, răspunsuri şi întrebări... Ne aflăm într-o adevărată cameră a oglinzilor, unde la fiecare mişcare a protagoniştilor apar perspective noi, se întrezăresc culoare tentante de analiză, care duc la noi orizonturi, sau pot conduce... niciunde.

Jurnalul amurgului iubirii este un roman poliedric, cu infinite faţete, despre iubirea ca senzualitate erotică sau afectiv-metafizică, despre sentimentalism, sexualitate şi erotism, despre unicitatea acestui sentiment, dar, mai ales, despre doliul marilor iubiri ratate, care lasă în urma lor „atâta tandră şi caldă indiferenţă”.

Eseu filosofic sau Ars amandi postmodernă? Dacă răspunsul la această dilemă aparţine cititorului, o certitudine, totuşi, se impune: Aurel Codoban, filosof/prozator, cel care şi-a dobândit renumele de „teoretician al iubirii”, rămâne un mare sceptic, încheindu-şi jurnalul (şi cartea) astfel: „...am privit stelele. Mă gândeam încă la atotputernicia timpului şi nu am putut să nu constat că nu numai iubirea sau prieteniile, dar şi stelele mor.“

Radu Constantinescu

Psihanaliza pe înţelesul tuturor (Aurel Codoban, Jurnalul amurgului iubirii, Cluj-Napoca: Editura Şcoala Ardeleană, 2018)

» anul XXIX, 2018, nr. 6 (337)